Instituţia strămutării. Aspecte practice. Inadvertenţe procedurale

15 mai 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 608
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

 

Aspecte procedurale și consecințe ale admiterii cererii de strămutare

Diferit de incompatibilitate, pentru care, ca regulă generală, există reglementate anumite termene de formulare de către partea interesată a unei cereri de recuzare (art. 44 alin. 1 și 2 si 45 C.p.c.), strămutarea poate fi solicitată de partea interesată, conform art. 141 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „în orice fază a procesului”. Desigur, eventuala admitere a unei cereri de strămutare, formulată într-o fază înaintată a procesului, pune în discuție chestiunea importantă a consecințelor pe care o astfel de soluție le produce asupra actelor de procedură anterioare și, în special, a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosar, până la momentul respectiv.

Legiuitorul oferă o soluție, prin dispozițiile art. 145 alin. 2 C.p.c., potrivit cărora „hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanța de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare”. Textul normativ are în vedere două ipoteze, și anume: cea dintâi, în care instanța nu a soluționat cauza și nu s-a dezînvestit până la momentul soluționării cererii de strămutare a procesului și a doua ipoteză, cea în care soluționarea cererii de strămutare are loc ulterior acestui moment. Nu se poate solicita strămutarea unui proces soluționat definitiv la momentul formulării cererii. Iar solicitarea și admiterea strămutării unui proces aflat în faza de soluționare a unei căi de atac nu va afecta hotărârea sau hotărârile pronunțate anterior formulării cererii de strămutare (e.g. admiterea cererii de strămutare a recursului nu va desființa decizia instanței de apel, deoarece, prin ipoteză, cererea de strămutare a recursului a fost formulată după pronunțarea acesteia).

În aplicarea dispozițiilor art. 145 alin. 2 teza finală C.p.c., dacă cererea de strămutare formulată anterior este admisă ulterior soluționării de către instanță a unei căi de atac, consecința este desființarea de drept a deciziei pronunțate, urmată de rejudecarea căii de atac de către instanța la care s-a dispus strămutarea cauzei. Întrucât textul normativ nu distinge, soluția este deplin aplicabilă și validată chiar în practica judiciară și în cazul deciziilor prin care dosarul a fost soluționat definitiv.

Anularea unei hotărâri judecătorești, urmată de rejudecarea dosarului în primă instanță sau în calea de atac, atrage întotdeauna atenția oricărui practician, prin consecințele negative produse, și anume: anularea unui verdict al unei instanțe și reluarea soluționării cauzei, total sau parțial, în funcție de faza procesuală în care se găsește dosarul, cu o prelungire inevitabilă a duratei de soluționare a procesului și, implicit, o majorare a costurilor aferente acestuia, toate cu implicații negative în ceea ce privește încărcarea instanțelor și administrarea sistemului judiciar. Din această perspectivă, anularea unei hotărâri judecătorești se cuvine a fi temeinic fundamentată, bazată fără echivoc pe dispoziții procedurale clare și coerente, pe motive previzibile, expres reglementate și pe respectarea modului de exercitare și de soluționare a căilor de atac.

Toate acestea, fără a fi ignorate limitele procesului echitabil.

În ipoteza în care, consecutiv admiterii unei cereri de strămutare, este anulată o hotărâre judecătorească  prin care cauza a fost soluționată definitiv, în apel sau în recurs, în funcție de procedura aplicabilă, toate rigorile enunțate trebuie să fie cu atât mai mari cu cât este implicit anulată și autoritatea de lucru judecat, un atribut esențial al hotărârii judecătorești, și este pus în discuție însuși principiul securității raporturilor juridice, reper esențial al noțiunii de proces echitabil.

Există, desigur, căi extraordinare de atac cu motive de exercitare limitativ și foarte clar reglementate, precum și cu un termen de declarare previzibil, sub toate aspectele, atât în ceea ce privește momentul de început, durata, expirarea termenului și consecința acestei expirării. Revizuirea și contestația în anulare sunt exemplele clasice de căi extraordinare de atac, oferite de procedura civilă română, care permit instanței, pentru motive clare, cunoscute și previzibile, reglementate tocmai în vederea garantării unui proces echitabil, să anuleze o hotărâre judecătorească definitivă[8], cu consecința rejudecării cauzei, în apel sau în recurs.

Există motive procedural admisibile, care permit, în mod excepțional, încălcarea principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia o soluție definitivă a oricărui litigiu nu ar trebui rediscutată[9]. Ca exemplu pot fi enunțate rațiuni care țin de garantarea unor drepturi procesuale fundamentale[10] sau de aflarea adevărului judiciar, în condițiile descoperirii unor înscrisuri noi[11] și care justifică în mod convingător o astfel de consecință.

Este adevărat că principiul securității raporturilor juridice nu este unul absolut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care permite, în mod excepțional, desființarea unor hotărâri judecătorești definitive și redeschiderea unor proceduri, în anumite circumstanțe clar definite, și numai dacă „redeschiderea procedurilor ar fi cea mai adecvată măsură reparatorie în cazul în care cerințele art. 6 nu au fost respectate[12]”. Mai mult, redeschiderea unei proceduri nu poate reprezenta un gest automat, ci este posibilă numai după o atentă analiză, realizată de o instanță, și numai în scopul de a determina „în cel mai mare grad posibil, un echilibru just între interesele aflate în joc[13]. Trebuie enunțat, fără echivoc, că aplicarea acestor principii presupune atacarea în mod direct a unei decizii definitive, indicarea explicită a motivelor de nelegalitate ale acesteia, precum și o motivare corespunzătoare din partea instanței legal învestite, care să argumenteze în mod convingător și securizant de ce se impune crearea acestei breșe în principiul securității raporturilor juridice.

S-a mai reținut cu suficientă claritate în jurisprudența CEDO, cea care evidențiază excepțiile de la principiul securității raporturilor juridice, că „nicio parte nu este îndreptățită să ceară supervizarea unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie la problema sa. Instanțele superioare nu trebuie să-și folosească puterea lor de supervizare decât pentru a corecta greșelile de fapt sau de drept și greșelile judiciare și nu pentru a proceda la o reexaminare. Supervizarea nu trebuie să devină un apel mascat. Nu se poate face derogare de la acest principiu, decât atunci când motive substanțiale și imperioase o cer”[14].

Chiar dacă nu exclude, cu titlu de excepție, redeschiderea unor proceduri judiciare soluționate definitiv, Curtea a reamintit că deciziile de redeschidere a unui proces, prin anularea unei decizii definitive, trebuie să fie conforme dispozițiilor interne pertinente și că folosirea abuzivă a unei astfel de proceduri ar putea fi contrară Convenției. „Principiul securității raporturilor juridice și preeminența dreptului presupun ca instanța națională să manifeste multă vigilență în acest domeniu”. De asemenea, s-a mai reținut că, „în cazul anulării unei decizii definitive în urma exercitării unei căi extraordinare de atac, Curtea trebuie să analizeze dacă a fost respectat un raport de proporționalitate între interesele justițiabilului, care a solicitat anularea deciziei definitive și necesitatea de a asigura o bună administrare a justiției care presupune respectarea securității raporturilor juridice și al autorității de lucru judecat[15].

Desființarea unei hotărâri judecătorești definitive este posibilă în procedura civilă română nu doar prin modalitatea directă, foarte clară și previzibilă a exercitării unei căi extraordinare de atac, cu motive limitativ reglementate, ci și în mod indirect, ca o consecință a admiterii unei cereri de strămutare, înregistrată pe rolul instanței competente anterior soluționării definitive a cauzei, dar admisă ulterior. Nu este departe de realitate adevărul sintagmei „desființare indirectă” deoarece suntem în prezența unui efect al aplicării instituției strămutării care, în sine, nu este o cale de atac, nici ordinară și nici extraordinară, nici cu efect devolutiv și nici exercitată pentru motive clare și previzibile de nelegalitate sau de netemeinicie. Este doar o instituție juridică reglementată în scopul înlăturării unor aparențe ale lipsei de imparțialitate a instanței, bazată pe o suspiciune legală de imparțialitate. Și totuși, în anumite circumstanțe procedurale, iată că ea poate produce efectul indirect al desființării unei hotărâri judecătorești definitive, fără ca partea care a formulat cererea de strămutare să fi solicitat expres acest lucru (partea interesată învestește instanța competentă doar cu o cerere de strămutare a cauzei), fără indicarea unor motive de nelegalitate ale deciziei definitive și, mai ales, fără ca instanța care a dispus strămutarea să arate care sunt motivele care justifică o breșă atât de importantă în principiul securității raporturilor juridice, cel ce presupune, în mod esențial, ca o soluție definitivă a oricărui litigiu să nu poată fi rediscutată.

Poate fi o „îndoială” privind imparțialitatea judecătorilor unei instanțe un motiv suficient pentru desființarea unei hotărâri judecătorești definitive, cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice?

Original Black Friday pe UJmag.ro!

Se respectă echilibrul just între interesele aflate în joc, pentru ca legea națională înseși să permită această ingerință?

O analiză detaliată a instituției strămutării relevă multiple aspecte care conduc toate către un răspuns negativ.

Astfel, în jurisprudența relevantă a Curții Constituționale[16] s-a reținut că „soluția pronunțată cu privire la strămutare este rezultatul unui act de administrare a justiției, nu de soluționare în fond a unei cauze civile”. Or, paradoxal, un act de administrare a justiției, fără o analiză pe fond, poate conduce, prin jocul procedurii, la anularea unei decizii definitive, în absența unei minime analize a intereselor aflate în joc, pentru identificarea unui just echilibru, așa cum impune imperativ jurisprudența CEDO, anterior evocată. Dacă anularea unei decizii definitive, printr-o altă hotărâre judecătorească, care analizează cauza pe fond, în baza unor motive clar invocate în acest sens, nu se poate realiza decât în condiții extrem de restrictive (a se vedea revizuirea ori contestația în anulare), pare cu atât mai mult imposibilă anularea unei decizii definitive ca o consecință a unei hotărâri nemotivate, care nu abordează chestiuni de fond, ci doar dispune o măsură de administrare a justiției.

În al doilea rând, textele care reglementează instituția strămutării nu menționează motive clare pentru formularea unei cereri de strămutare. Există doar repere generale, abstracte, extrinseci instanței și judecătorilor, cărora practica judiciară le-a atașat cu diverse grade de exigență situații de fapt apreciate ca generatoare ale unui sentiment de îndoială asupra imparțialității judecătorilor, suficiente pentru admiterea unei cereri de strămutare: „îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale”.

Standardul legiuitorului este diferit, deoarece în cazul căilor extraordinare de atac sunt reglementate motive clare, inteligibile, limitative. Mai mult, o cale extraordinară de atac poate fi admisă, cu consecința desființării unei hotărâri definitive, doar dacă un motiv de anulare este incident cu certitudine, nu și în ipoteza unei suspiciuni. Astfel fiind, o hotărâre definitivă nu poate fi anulată sau revizuită în baza unei îndoieli privind lipsa de citare, sau a unei suspiciuni privind existența unor hotărâri potrivnice, dar prin mecanismul strămutării poate fi anulată, pentru o simplă îndoială privind influența nefastă asupra tuturor judecătorilor unei instanțe, generată spre exemplu de mediatizarea excesivă a litigiului în presa locală sau de posibila influență a unui important politician și om de afaceri local, parte într-un dosar etc.

În al treilea rând, observăm că nu există reglementat un termen până la care ar putea fi formulată o cerere de strămutare și, implicit, nici unul de motivare a cererii de strămutare, comparativ cu orice altă cale de atac cu caracter extraordinar, care produce efecte similare strămutării. În raport cu art. 141 alin. 1 C.p.c., cererea de strămutare poate fi formulată oricând. Nu există niciun termen de motivare. În consecință, în tăcerea legii, o astfel de cerere poate fi motivată oricând și completată oricând, inclusiv cu motive apărute ulterior formulării, dar înainte de soluționarea ei.

Se poate imagina situația în care cererea de strămutare este soluționată după pronunțarea deciziei definitive, iar motivele inițial invocate sunt completate cu alte motive, apărute după pronunțarea deciziei definitive. Chiar dacă textul normativ nu distinge, desființarea unei decizii definitive ca efect al strămutării pentru motive apărute și implicit invocate după pronunțarea acesteia ar încălca principiul esențial anterior enunțat, acela al stabilității juridice. Dacă o cale extraordinară de atac nu poate fi întemeiată pe motive apărute ulterior pronunțării deciziei definitive, cu atât mai mult nu ar trebui să poată fi anulată o decizie definitivă ca efect al admiterii unei cereri de strămutare, motivată pe o simplă îndoială a lipsei de imparțialitate, apărută ulterior sesizării.

Mai mult decât atât, lipsa unui termen de formulare a cererii de strămutare poate da naștere și unor situații nedorite, de utilizare abuzivă a instituției, în scopul tergiversării procesului. Astfel, deși a avut la îndemână un interval de timp generos între momentul sesizării instanței și finalizarea soluționării dosarului, partea interesată poate alege să introducă o cerere de strămutare a dosarului înaintea ultimului termen de judecată, solicitând apoi instanței, încunoștiințate despre introducerea cererii de strămutare, să amâne soluționarea cauzei până la soluționarea cererii de strămutare. Este de notorietate că, în condițiile aglomerării unor instanțe competente să soluționeze cererile de strămutare, termenul fixat pentru soluționarea acestora nu poate fi, în toate situațiile, unul urgent.

Așa fiind, se poate considera, cu deplin temei, că soluționarea cauzei ar trebui amânată numai în ipoteza în care titularul cererii de strămutare a solicitat și a obținut suspendarea soluționării procesului, în condițiile art. 143 C.p.c., condiționată de plata unei cauțiuni. În caz contrar, nu există niciun argument pentru amânarea soluționării cauzei aflată în stare de judecată, mai ales în condițiile în care partea interesată ar fi avut un interval de timp suficient pentru a formula și pentru a obține strămutarea cauzei, anterior ultimului termen de judecată. Trebuie precizat, în acest context, faptul că temeiurile reale de strămutare (nu cazuri de incompatibilitate interpretate eronat ca fiind temeiuri de strămutare) sunt în cvasiunanimitatea cazurilor cunoscute ab initio, încă de la momentul sesizării instanței.

Este real că, potrivit art. 142 alin. 1 teza finală C.p.c., instanța competentă să soluționeze cererea de strămutare va înștiința de îndată instanța învestită cu soluționarea cauzei cu privire la formularea cererii. Se ridică, desigur, chestiunea efectelor acestei notificări care, potrivit experienței practice, nu cuprinde și motivele cererii de strămutare. Apreciez că această notificare nu duce la amânarea automată a cauzei aflată în stare de judecată. O interpretare contrară ar lipsi de orice relevanță instituția suspendării, reglementată, pentru această ipoteză, de art. 143 C.p.c. Dacă instanța va amâna cauza în baza informării comunicate obligatoriu de către instanța învestită cu judecarea cererii de strămutare, care ar mai fi interesul pentru obținerea unei suspendări, mai cu seamă că ea este condiționată de plata unei cauțiuni?

În consecință, dacă nu se formulează sau nu se admite o cerere de suspendare, formularea unei cereri de strămutare nu constituie, în sine, un motiv pertinent pentru amânarea cauzei, aflată în stare de judecată. Manifestând precauție față de cererea de strămutare susținută de una dintre părțile în proces, instanța va încălca dreptul celorlalte părți care doresc soluționarea cu celeritate a cauzei și se opun în mod previzibil amânării acesteia. Mai mult decât atât, formularea unei cereri de strămutare înaintea ultimului termen de judecată poate oferi părții interesate posibilitatea de a obține o anulare a deciziei definitive, în cazul în care aceasta va fi nefavorabilă, printr-un alt mecanism procedural decât exercitarea unei căi de atac cu caracter extraordinar. În cazul unei soluții favorabile, în mod previzibil se va renunța la soluționarea cererii de strămutare nesoluționate încă, sau aceasta nu va fi timbrată. Utilizată în această maniera, instituția strămutării este deturnată de la scopul ei firesc și folosită ca substitut al unei căi extraordinare de atac, cu încălcarea principiului stabilității juridice, pe larg prezentat anterior. Consecința este anularea unei decizii definitive, în baza unei simple suspiciuni privind lipsa de imparțialitate a instanței.

Se poate discuta, astfel, despre un „un efect pervers” al dispozițiilor legale analizate, unul dintre numeroasele efecte cu acest caracter, care ar putea fi identificate în dreptul pozitiv al oricărei țări. În Franța, spre exemplu, doctrina a dezvoltat o întreagă teorie care analizează efectele nedorite produse de anumite norme legale. Acestea sunt definite, în esență, ca fiind consecințe nedorite de către legislator sau contrare obiectivelor urmărite de către actul normativ. Fiecare lege generează efecte directe, urmărite de către autor și efecte indirecte, neprevăzute dar evidențiate de punerea în aplicare a legii, dintre care unele sunt chiar contrare obiectivelor urmărite[17]. Putem reține și în cazul analizat că o normă instituită pentru a asigura aparența de imparțialitate a instanței de judecată generează, în practică, efectul excesiv al anulării unor hotărâri judecătorești definitive, cu încălcarea autorității de lucru judecat și a stabilității raporturilor juridice civile.

Complementar argumentelor evocate mai sus,  relev dispozițiile art. 144 alin. 2 C.p.c., cele care permit desființarea definitivă a unei hotărâri judecătorești, cu consecința încălcării autorității de lucru judecat și a principiului securității raporturilor juridice printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nemotivată.

Or, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, nu poate fi concepută desființarea unei hotărâri judecătorești în general, cu atât mai mult a uneia definitive, în absența expunerii argumentelor consistente și pertinente care au permis această ingerință majoră în securitatea raporturilor juridice. Indiscutabil, desființarea unor acte îndeplinite de instanță sau chiar a hotărârii definitive pronunțate înainte de strămutare trebuie însoțită de o motivare corespunzătoare.

Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță care nu și-a motivat decizia, fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță inferioară, fie în alt mod, să fi examinat, totuși, în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare[18]. Concluzia obligativității unui raționament propriu instanței se impune cu atât mai mult atunci când este vorba despre o hotărâre definitivă, prin care se anulează o altă hotărâre definitivă, a unei alte instanțe, protejată de principiul stabilității raporturilor juridice și care se bucură de autoritatea lucrului judecat.

Printr-o altă decizie[19], Curtea reafirmă necesitatea de a anula o hotărâre definitivă doar cu o suficientă argumentație și cu păstrarea justului echilibru între interesele aflate în joc, constatând o încălcare fără echivoc a art. 6 CEDO deoarece „nu s-a demonstrat că denegarea de dreptate sau eroarea judiciară pretins comisă de instanța de fond în prezenta cauză era de natură să justifice anularea hotărârii definitive și irevocabile. …..prin anularea deciziei definitive, autoritățile nu au păstrat un just echilibru între interesele aflate în joc și, prin urmare, au încălcat dreptul primului reclamant la un proces echitabil”.

Dacă raportăm acest standard la situația unei decizii definitive anulate în urma strămutării, rezultă cu suficientă claritate concluzia că o hotărâre lipsită de motivare, așa cum este aceea de admitere a strămutării, cu atât mai mult nu ar putea să justifice anularea unei decizii definitive și să respecte echilibrul între interesele divergente aflate în joc, interese pe care nu le enunță, nu le analizează și nu are posibilitatea de a le proteja.

În mod repetat s-a enunțat în jurisprundența CEDO și a fost evidențiat în prezentul studiu că „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care evocă preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată”[20].

 

Concluzii

Este adevărat că incompatibilitatea și strămutarea sunt două instituții care își propun un scop identic, și anume garantarea unui proces echitabil, prin eliminarea oricărei aparențe de subiectivism și de parțialitate a instanței, însă, tot atât de adevărat este că ele nu se suprapun, nu sunt mijloace procedurale alternative, aflate la dispoziția părților în proces. Dimpotrivă, cele două incidente procedurale cu privire la instanță au caracteristici diferite, sub aspectul motivelor pentru care pot fi invocate, a condițiilor de exercitare, a procedurii de soluționare și a consecințelor admiterii de către instanța competentă a demersurilor judiciare specifice prin care sunt invocate de către partea interesată (cererea de recuzare, respectiv cererea de strămutare).

În consecință, dacă situația care justifică o lipsă a aparenței de imparțialitate vizează doar unul sau pe unii dintre judecătorii unui complet legal învestit, nu suntem în prezența unui motiv întemeiat de strămutare, ci partea interesată va avea posibilitatea de a formula o cerere de recuzare. În ipoteza alternativă, dacă, și numai dacă, acele motive ale lipsei de imparțialitate care vizează titularul completului unic sau titularii completului colegial învestit cu soluționarea cauzei sunt deopotrivă valabile pentru toți judecătorii instanței, datorită circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale, suntem în prezența unui motiv justificat de strămutare.

Consecința anulării unei decizii definitive prin admiterea unei cereri de strămutare trebuie privită cu circumspecție din perspectiva derogărilor posibile de la principiul stabilității și securității raporturilor juridice. Redeschiderea unei proceduri nu poate reprezenta un gest automat, fiind permisă, în raport cu exigențele jurisprudenței CEDO, numai după o atentă analiză și în scopul de a realiza „în cel mai mare grad posibil, un echilibru just între interesele aflate în joc”. Din păcate, în ipoteza vizată, normele interne exclud orice analiză și permit anularea unei decizii definitive, fără motivare. Mai mult, constatăm existența unui major dezechilibru, dacă avem în vedere că se sacrifică autoritatea de lucru judecat și principiul stabilității și securității raporturilor juridice, pentru a se da satisfacție unei simple îndoieli privind imparțialitatea obiectivă a tuturor judecătorilor unei instanțe. Raportul analizat este dezechilibrat, atâta timp cât, pentru a garanta aparența de imparțialitate afectată de o simplă bănuială, este lezat principiul stabilității raporturilor juridice, cu consecința unei vătămări în substanță și mult mai gravă a limitelor procesului echitabil, garantat de art. 6 CEDO.

Până la o necesară modificare a textului normativ supus analizei, se impune, desigur, aplicarea lui doar în situații clare, care în mod real pot fi considerate temeiuri de strămutare, cu excluderea celor care în realitate reprezintă doar cazuri de incompatibilitate cu regim juridic diferit. De asemenea, apare a fi obligatorie aplicarea legii de procedură într-o manieră care să respecte toate exigențele enunțate, cele care se degajă din jurispudența CEDO, iar în caz de conflict între normele procedurale care reglementează instituția strămutării și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului interpretat de jurispudența Curții Europene a Drepturilor Omului enunțată, soluția clară și previzibilă este oferită prin chiar dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României; „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.


[8] Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. 1 punctele 4 și 5 C.p.c., hotărârile definite relevante pentru prezenta analiză sunt:

4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;

5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.

[9] Cauza Brumărescu împotriva României, Plângerea nr. 28342/95) HOTĂRÂRE Strasbourg 28 octombrie 1999.

[10] De exemplu, încălcarea dreptului la apărare și a contradictorialității în condițiile lipsei de citare a părții, motiv de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. 1 punctul 1 C.p.c.

[11] Cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. 1 punctul 5 C.p.c.

[12] Hotărârea din 4 iunie 2013 în cauza Gridan și alții împotriva României, cererile conexate nr. 28237/03, 24386/04, 46124/07 și 33488/10, paragraful 15; similar Hotărârea din 1.12.2008 Mitrea împotriva României, cererea 26105/2013, paragraful 25.

[13] Hotărârea din 4 iunie 2013 în cauza Gridan și alții împotriva României, cererile conexate nr. 28237/03, 24386/04, 46124/07 și 33488/10, paragraful 15; similar Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50178/99, pct. 57.

[14] Hotărârea CEDO din cauza Konnerth contra României, pronunțată la data de 12 octombrie 2016, cererea nr. 21118/02, paragraful 42; Hotărârea CEDO din cauza Riabykh contra Rusiei, cererea nr. 52854/99, paragraful 52; Hotărârea CEDO din cauza Fundația Bucovina Mission Inc. și Fundația Bucovina București împotriva României, cererea nr. 1231/04, 25 septembrie 2012, paragraful 12; Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Societatea Mașinexportimport Industrial Group – S.A. împotriva României, cererea nr. 22.687/03; Hotărârea din cauza CEDO Elisei – Uzun și Andone împotriva României, cererea nr. 42447/10, pronunțată la data de 23 April 2019 paragraful 42, 43.

[15] Hotărârea CEDO din cauza Borșan împotriva României, cererea nr. 25228/09, hotărâre din 5 decembrie 2017, paragrafele 29-30.

[16] Decizia nr. 1294/2009 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 737/29.10.2009.

[17] Arlette Martin-Serf, Jean – Luc Vallens – „Redressement et liquidation judiciaires – Procedure et voie de recours” Revue trimestrielle de droit comercial et de droit economique nr. 4/2007, f. 604.

[18] Hotărârea CEDO pronunțată la data de 16.02.2010 în cauza Albert împotriva României, Cererea nr. 31911/03, paragraful 37.

[19] Hotărârea CEDO pronunțată la data de 11 aprilie 2017 în cauza Costache și alții împotriva României, cererea nr. 30474/03, paragrafele 29, 30.

[20]  Hotărâre CEDO din cauza Brumărescu împotriva României, Plângerea nr. 28342/95), 28 octombrie 1999, paragraful 61; Hotărârea CEDO din cauza Konnerth contra României, pronunțată la data de 12 octombrie 2016, cererea nr. 21118/02, paragraful 42; Hotărârea din 13 mai 2008 în Cauza S.C. Editura Orizonturi – S.R.L. împotriva României (Cererea nr. 15.872/03), paragraf 59.

Instituția strămutării. Aspecte practice. Inadvertențe procedurale was last modified: mai 14th, 2020 by Irinel Axente Andrei

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter