Instituţia strămutării. Aspecte practice. Inadvertenţe procedurale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Scurte considerații introductive

În viziunea legiuitorului român, instituția strămutării, reglementată prin dispozițiile art. 140-146 din Codul de procedură civilă, răspunde necesității de a garanta dreptul justițiabililor la un proces echitabil, dincolo de orice subiectivism și parțialitate, reală sau aparentă, a instanței legal învestite, care ar putea denatura actul de justiție, în substanța lui.

Este cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, există două perspective asupra imparțialității instanței: una obiectivă, constând în imaginea și încrederea pe care judecătorii o transmit justițiabililor și publicului^[1], iar cealaltă subiectivă, rezultând din absența oricăror prejudecăți ale judecătorului, în forul său interior^[2]. Garantarea imparțialității obiective, relevantă pentru prezentul demers, impune verificarea anumitor situații sau împrejurări care, prin natura lor, independent de conștiința și de atitudinea interioară a judecătorului în raport cu un litigiu pendinte, creează aparența lipsei de imparțialitate din cauza unor circumstanțe particulare. În ambele ei perspective, subiectivă și obiectivă, imparțialitatea, condiție esențială a dreptului la un proces echitabil, protejează părțile aflate în proces.

Dreptul la un proces echitabil este, în esența lui, un principiu fundamental al procesului civil și implicit al statului de drept. Limitele procesului echitabil, evidențiate printr-o bogată jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în aplicarea dispozițiilor art. 6 CEDO, sunt protejate prin diverse mecanisme procedurale, puse la dispoziția participanților la procesul civil. În procedura civilă română există două asemenea mijloace procedurale, reglementate în scopul înlăturării unei posibile încălcări a imparțialității instanței, obiectivă ori subiectivă: incompatibilitatea și strămutarea.

Remediile procedurale ale incompatibilității sunt abținerea și recuzarea, reglementate de art. 41 și următoarele C.p.c., iar acestea îi vizează fie pe cei care constituie un complet de judecată (judecători, grefieri, asistenți judiciari, magistrați asistenți), fie colaboratori ai instanței, participanți la administrarea probatoriului^[3]. Totodată, strămutarea procesului, care nu poate fi solicitată din oficiu de către instanță, oferă justițiabililor care au un interes posibilitatea să înlăture viciile aparenței de imparțialitate, ce afectează o întreagă instanță, nu doar pe unul sau pe unii dintre membri unui complet de judecată.

Potrivit art. 140 C.p.c.: „Strămutarea procesului poate fi cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranță publică”.

Fără a insista, în cadrul prezentului demers, asupra motivelor de siguranță publică, se cuvine a fi relevat faptul că există o definiție legală a „motivelor de bănuială legitimă”. În concret, potrivit art. 140 alin. 2 C.pr.civ.: „Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale”. În esență, este vorba despre împrejurări care afectează aparența de imparțialitate și încrederea pe care instanțele trebuie să o transmită părților unui proces și publicului larg, în general.

Strămutarea și incompatibilitatea. Analiză comparativă relevantă

Analiza comparativă a acestor instituții permite unele concluzii, utile pentru aplicabilitatea lor practică.

a) În primul rând, remarcăm faptul că nu suntem în prezența unor instituții care se suprapun, sub aspectul regimului juridic caracteristic, dimpotrivă. Cu toate că din punct de vedere teoretic ambele incidente procedurale se fundamentează pe argumentul comun al garantării procesului echitabil prin cenzurarea oricărei aparențe de subiectivism și de parțialitate, incompatibilitatea și strămutarea sunt instituții total diferite, din perspectiva motivelor care le fundamentează, a condițiilor de exercitare, a procedurii de soluționare și a consecințelor pe care admiterea unui astfel de demers procedural le poate produce.

Astfel, dacă suntem în prezența unor circumstanțe particulare care afectează în mod obiectiv aparența de imparțialitate doar a unuia, a unora sau a tuturor judecătorilor unui complet din cadrul unei instanțe, partea interesată, a cărei cauză a fost repartizată spre soluționare respectivului complet, nu are posibilitatea de a formula o cerere de strămutare, ci doar o cerere de recuzare (dacă o declarație anterioară de abținere formulată de judecătorul cauzei nu a fost constatată), întemeiată pe unul dintre motivele reglementate cu titlu exemplificativ de art. 41 și art. 42 alin. 1 C.pr.civ. Chiar dacă dispozițiile art. 42 alin. 1 punctul 13 C.p.c.^[4] extind cazurile de incompatibilitate la orice alte situații care afectează aparența de imparțialitate, asemănătoare cu cele expres reglementate printr-o enumerarea enunțiativă, nu se va ajunge niciodată la o suprapunere cu instituția strămutării. Concluzia se impune, deoarece distincția esențială între cele două instituții nu constă în motivul invocat în susținerea incidentului procedural, ci în amploarea și, mai ales, în impactul asupra justițiabililor și aupra publicului larg, a cauzei care afectează aparența de imparțialitate.

Esențial este faptul că temeiurile de incompatibilitate enumerate de textele normative analizate sunt concrete și vizează situația particulară, circumstanțiată a fiecărui judecător, raportată la speța respectivă, diferită în funcție de cauza enunțată a incompatibilității, cum ar fi, spre exemplu: și-a exprimat anterior părerea, are un interes personal în legătură cu pricina, a primit promisiuni de daruri de la una dintre părți, are o rudă până la gradul IV în dușmănie cu una dintre părți, este învestit cu soluționarea unui apel împotriva sentinței pe care tot el a pronunțat-o înainte de a promova etc.

Per a contrario, motivele de „bănuială legitimă” care justifică strămutarea, sunt reglementate sub forma unor ipoteze cu mare caracter de generalitate și nu au legătură cu situația personală a unui judecător sau a fiecărui judecător, ci reprezintă diverse împrejurări care, din cauza circumstanțelor procesului, calității părților din proces ori unor relații conflictuale locale, afectează aparența de imparțialitate a unei întregi instanțe și implicit a tuturor judecătorilor care o compun: o mediatizare considerată excesivă a stării de fapt dintr-un dosar în presa locală, marea notorietate a uneia dintre părțile dosarului datorită calității acesteia, de natură să influențeze aparența de imparțialitate a tuturor judecătorilor unei instanțe, un conflict de muncă care afectează o mare parte dintre locuitorii localității respective, o procedură de insolvență aptă să genereze probleme sociale majore în comunitatea respectivă și altele asemenea.

Revine instanței sesizate ca, pornind de la ipotezele abstracte enunțate legal ale sintagmei „bănuială legitimă” să le determine în concret. Cu referire la acest aspect, un reputat autor arăta că trebuie să fie vorba despre fapte precise, neprovocate chiar de către partea care a cerut strămutarea, de împrejurări grave și serioase, iar nu de „alegații vagi”^[5].

Din această perspectivă, și pentru argumentele expuse, este exclusă orice suprapunere între cauzele de incompatibilitate, chiar dacă acestea sunt enumerate enunțiativ și posibilele motive de strămutare a cauzei, nearătate expres dar existând posibilitatea de a fi identificate, în baza criteriilor abstracte oferite de legiuitor. Primele vizează situația particulară a unui judecător, sunt intrinseci judecătorului sau judecătorilor, dacă sunt mai mulți în aceeași ipostază. Spre exemplu, membri completului colegial care au pronunțat hotărârea judecătorească casată cu trimitere spre rejudecare, judecătorii membri în același complet care au spețe personale pe rolul instanțelor competente, a căror soluționare ridică o problemă de drept identică și controversată cu cea dedusă judecății în dosarul repartizat spre soluționare etc. Motivele de strămutare sunt exterioare instanței, sunt cauze care afectează în egală măsură, abstract și invariabil, situația aparenței de imparțialitate a tuturor judecătorilor dintr-o instanță și a instanței, în ansamblul său. 

Niciuna dintre cauzele de incompatbilitate nu poate, astfel, interfera cu temeiurile de strămutare, deoarece vizează situația personală, concretă a unui judecător titular sau membru al unui complet învestit cu soluționarea unei anumite cauze, iar nu situația generală și abstractă a tuturor judecătorilor dintr-o instanță, independent de completul instanței învestit cu soluționarea dosarului care a generat motivul unei posibile strămutări. Distincția a fost remarcată și în doctrina judiciară^[6], care a evidențiat, cu deplin temei, că motivele de strămutare sunt cauze extrinseci situației de incompatibilitate.

b) În al doilea rând, întrucât motive ale strămutării nu pot fi decât acele circumstanțe ale procesului, ale calității părților ori acele relații conflictuale locale care afectează aparența de imparțialitate a tuturor judecătorilor unei instanțe, cererea de strămutare nu este soluționată în cadrul instanței de la care se cere strămutarea, ci de către o instanță superioară. Remarcăm aici și o diferență esențială față de competența de soluționare a declarațiilor de abținere și a cererilor de recuzare, atribuite, ca regulă generală, spre competentă soluționare unui „alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține”. Doar în ipoteza în care, din pricina abținerii sau a recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanța ierarhic superioară (art. 50 alin. 2 C.p.c.).

Nu poate exista o confuzie între incompatibilitate și strămutare nici din perspectiva efectelor, chiar dacă strămutarea se aseamănă cu ipoteza trimiterii cauzei la o altă instanță (art. 52 alin. 1 C.p.c.) atunci când instanța superioară admite abținerea sau recuzarea, când din pricina abținerii sau a recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art. 50 alin. 2 C.p.c.). Cu toate acestea, confuzia este exclusă deoarece nici în ipoteza enunțată, aparența lipsei de imparțialitate nu privește toată instanța și implicit toți judecătorii acelei instanțe.

În consecință, partea interesată, pusă în fața unor posibile argumente privind lipsa de imparțialitate a judecătorului (judecătorilor), nu poate alege între recuzare și strămutare. Ea va putea formula exclusiv o cerere de recuzare a unuia, a unora sau a tuturor membrilor unui anumit complet de judecată, cel învestit cu soluționarea cauzei sale, întrucât numai cu privire la acești judecători subzistă, în opinia sa, motive privind lipsa de imparțialitate. În niciun caz, partea aflată într-un proces pendinte nu va avea interes să invoce imparțialitatea judecătorilor dintr-un alt dosar. În ipoteza alternativă, dacă acele motive care vizează titularul completului unic sau titularii completului colegial, învestit cu soluționarea cauzei sale, sunt deopotrivă valabile pentru toți judecătorii instanței, din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale, partea va fi îndreptățită să formuleze o cerere de strămutare a soluționării cauzei.

c) O altă concluzie care se conturează din analiza comparativă a instituțiilor analizate este aceea că strămutarea nu a fost reglementată ca o instituție cu caracter subsecvent în raport cu incompatibilitatea, fiecare trebuind utilizată în funcție de îndeplinirea condițiilor sale specifice. Astfel, dacă un pretins caz de incompatibilitate, cel care a stat la baza formulării unei cereri de abținere sau de recuzarea a titularului sau membrilor unui complet de judecată, a fost respins, cu atât mai puțin același motiv ar putea justfica strămutarea cauzei.

Imaginând o ipoteză practică, dacă un judecător și-a spus părerea asupra cauzei, prin pronunțarea unei soluții într-un prim proces și este învestit cu soluționarea unui al doilea proces, care are legătură cu primul, eventualul caz de incompatibilitate astfel născut, reglementat de art. 42 alin. 1 punctul 1 C.p.c., poate fi invocat prin abținere sau recuzare, iar nu prin formularea de către partea interesată a unei cereri de strămutare, deoarece situația particulară a respectivului judecător nu se răsfrânge asupra întregii instanțe. Exemplul poate fi extins la orice alt caz de incompatibilitate care vizează un singur judecător sau doar anumiți judecători ai unei instanțe, fără a existenta argumentele unei suspiciuni de subiectivism asupra tuturor judecătorilor acelei instanțe. Remediul procedural aflat la îndemâna părții interesate rămâne, în această ipoteză, exclusiv recuzarea.

Strămutarea. Caracteristici

Scopul instituției strămutării este acela de a proteja părțile împotriva lipsei de imparțialitate a instanței, reală sau aparentă, situație care ar afecta dreptul lor la un proces echitabil. Or, procesul echitabil este un drept al justițiabililor, rolul instanțelor fiind acela de a se organiza în așa fel încât să respecte standardele minimale ale acestei noțiuni. Părțile nu au nici interesul și nici calitatea să protejeze instanța, și nici aceasta nu poate invoca din oficiu necesitatea strămutării.

Opțiunea legiuitorului poate fi analizată și din perspectiva unei abordări ce ține de filosofia dreptului. Astfel, se poate argumenta necesitatea ca procesul să fie judecat de către instanța competentă din localitatea în care există cel mai mare interes pentru speța respectivă, unde impactul social este maxim, la fel ca și realizarea unui real scop preventiv și educativ. O altă abordare impune, dimpotrivă, ca procesul să fie expulzat pe un „teritoriu al apelor liniștite” unde emoția și interesul social sunt minime.

În esență, instituția strămutării remediază procedural o „anatemă” a lipsei de imparțialitate aruncată asupra tuturor judecătorilor unei instanțe, în soluționarea unui anumit dosar. Ea poate fi privită, dintr-o anumită perspectivă, ca fiind o materializare a lipsei de încredere pe care atât  justițiabilii cât și legiuitorul o au în capacitatea unei instanțe de a le soluționa litigiul cu deplină imparțialitate, într-un anumit context.

Nu toate sistemele de drept au reglementat strămutarea procesului. Astfel, nu pot fi identificate instituții juridice similare în procedura civilă franceză, în cea germană sau în procedura spaniolă. Sunt sisteme juridice care nu transformă suspiciunea în lipsă de încredere, aparență de parțialitate și subiectivism. Întrucât nu poate fi suspectată lipsa de preocupare a acestor sisteme judiciare pentru garantarea tuturor standardelor unui proces echitabil, există reglementată instituția incompatibilității care este considerată deopotrivă necesară și suficientă pentru a soluționa corect toate situațiile în care judecătorii nu ar respecta standardul necesar de imparțialitate, reală sau aparentă, în cauzele concrete cu soluționarea cărora sunt învestiți.

Reglementarea strămutării în dreptul național dovedește un deficit de încredere a legiuitorului în capacitatea de rezistență a judecătorilor la diverși factori locali de presiune. Spre exemplu, chiar dacă un judecător sau vreun membru al familiei sale nu a avut nicio legătură cu un om de afaceri prosper și influent dintr-o comunitate, va fi împiedicat să judece un dosar în care acesta este parte, din cauza unei suspiciuni a lipsei de imparțialitate care planează asupra sa și a tuturor judecătorilor din instanța respectivă, suspiciune reglementată și valorificată de legiuitor. Într-un alt exemplu, chiar dacă nu citește decât sporadic presa locală și nu este influențat de campanii media, păstrându-și gândirea critică nealterată, un judecător nu va putea soluționa, din aceleași motive, un dosar în care starea de fapt a făcut obiectul unei acerbe campanii de presă locală. Într-o altă ipoteză, chiar dacă niciun membru al familiei unui judecător sau niciun apropiat nu este angajat și nici nu este influențat direct de posibilul faliment al unui mare agent economic din oraș, nu va putea fi judecător sindic în procedura deschisă împotriva respectivei societăți cu un mare număr de angajați, a cărei privatizare recentă a fost intens mediatizată și criticată în presa locală pentru suspiciuni de corupție. Nu în ultimul rând, un judecător fără vreun interes special pentru sport, nici el și nici familia sa, nu va putea fi judecător sindic în procedura de insolvență a unui faimos club din localitate, condus de importanți oameni de afaceri din oraș și cu un număr mare de simpatizanți locali, deoarece situația ar putea fi apreciată ca  fiind suficientă pentru a se dispune strămutarea procesului. Și desigur că exemplele pot continua.

În toate ipotezele evocate anterior, se poate cu ușurință aprecia, în raport cu art.140 alin.2 C.pr.civ., că, din cauza circumstanțelor procesului, a calității părților ori a unor relații conflictuale locale, există îndoială asupra imparțialității judecătorilor. Toate situațiile particulare care ar fi împiedicat un judecător sau altul din cadrul unei instanțe să judece un anumit dosar ar fi putut fi rezolvate, fără urmă de îndoială, prin invocarea și legala soluționare a unor cazuri de incompatibilitate, iar nu prin strămutarea pricinii.

În acest context, relev faptul că există modificări legislative recente privind competența, unele impuse prin decizii ale Curții Constituționale^[7], care au redus incidența și aplicabilitatea practică a cazurilor de strămutare. Astfel, prin noile dispoziții privind competența de soluționare a cauzelor în care reclamantul sau pârâtul au calitatea de judecător, asistent judiciar sau grefier la instanța competentă să soluționeze cauza sau chiar instanța competentă are calitatea de parte, au fost înlăturate, încă de la momentul sesizării instanței, numeroase situații de lipsă a aparenței de imparțialitate. Anterior modificării cadrului legislativ, toate aceste situații erau soluționate în procedura strămutării, însă numai după demersuri suplimentare, costuri și timp irosit.