Infracţiuni de ameninţare, tulburarea ordinii şi liniştii publice și tâlhărie calificată. Respingerea recursului ca fiind nefondat

• NCC: art. 1357
• NCP: art. 206 alin. (1)
• NCP: art. 233-234 alin. (1) lit. a) şi d)
• NCP: art. 38 alin. (1)
• NCP: art. 39 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 396 alin. (10)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• NCPP: art. 447
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

Prin Sentința penală nr. 190/05.05.2021 a Judecătoriei Alexandria, pronunțată în dosarul penal nr. x/2020 în baza art. 233 – 234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1), (2) și (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată (faptă din 11.05.2019 – persoană vătămată B. și parte civilă SC C. SRL).

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., i s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, în condițiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 206 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1), (2) și (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare (faptă din 11.05.2019 – persoană vătămată D.).

În baza art. 371 din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1), (2) și (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice (faptă din 11.05.2019)

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 585/RC din 15 noiembrie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în casație declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile menționate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele inculpatului recurent, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de tâlhărie calificată și amenințare pentru care acesta a fost condamnat, sunt nefondate, în speță fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestor infracțiuni, astfel cum sunt incriminate de art. 233-234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen., respectiv art. 206 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie calificată, recurentul a arătat că, în speță, nu s-a făcut dovada existenței faptei de furt care trebuia să urmeze structura complexă a infracțiunii de tâlhărie, lipsind unul dintre elementele constitutive, respectiv luarea bunului mobil fără consimțământ cu scopul însușirii pe nedrept. Astfel, a menționat că nu a sustras sticla de bere, ci aceasta a fost desfăcută de către unul dintre barmani, iar conținutul i-a fost turnat într-un pahar, după care s-a retras pe terasă, aspecte care nu indică existența furtului prin luarea bunului mobil fără consimțământ, scopul însușirii pe nedrept a bunului fiind inexistent.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 – 234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen., constă în aceea că în data de 11.05.2019, în jurul orelor 22:30, inculpatul s-a deplasat la pct. de lucru al SC C. SRL (restaurant E.) situat în Alexandria, str. x, jud. Teleorman, unde a intrat fără să aibă acceptul personalului, iar ulterior a mers la barmanul B., angajat al societății, solicitându-i acestuia să îi dea o bere și pentru că inițial a fost refuzat, l-a amenințat cu cuțitul și i-a adus injurii creându-i acestuia o stare de temere, ca urmare a amenințărilor barmanul conformându-se inculpatului.

În consecință, Înalta Curte reține că recurentul inculpat a fost condamnat, printre altele, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233-234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen., ce constă în „Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea” faptă săvârșită „prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante” și „în timpul nopții”.

Astfel, sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de tâlhărie calificată, constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

În concluzie, elementul material caracteristic acestei infracțiuni este format din două acțiuni conjugate – pe de o parte, acțiunea principală furtul simplu sau calificat, iar pe de altă parte, constrângerea prin violență sau amenințare, lipsirea de libertate în mod ilegal ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra pentru săvârșirea furtului, pentru păstrarea bunului sustras sau pentru asigurarea scăpării făptuitorului care, față de cea dintâi, este secundară (adiacentă). Această componentă a elementului material, acțiunea principală a tâlhăriei se realizează sub oricare dintre variantele infracțiunii de furt simplu sau calificat săvârșit cu scopul de însușire sau folosire. Violențele sau amenințările întrebuințate constituie acțiunea adiacentă, necesară pentru întregirea elementului material al infracțiunii de tâlhărie, dacă au exercitat sau erau de natură să exercite o puternică constrângere fizică sau morală asupra persoanei împotriva căreia au fost îndreptate.

În cauză, în raport de situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de tâlhărie calificată corespund faptei reținute în concret în sarcina recurentului. Astfel, elementul material al infracțiunii complexe reținute în sarcina recurentului A. s-a concretizat în punerea în executare a acțiunii adiacente de amenințare, respectiv prin faptul că inculpatul s-a îndreptat amenințător către persoana vătămată B. și i-a cerut să îi dea o bere și pentru că inițial a fost refuzat, a început să bată cu antebrațul stâng în bar, amenințându-l cu cuțitul să îi dea o bere, spunându-i „dă-mi o bere că te tai…”, creându-i acestuia o stare de temere, ca urmare a amenințărilor persoana vătămată conformându-se cererii inculpatului.

Așadar, s-a reținut, pe baza probelor, săvârșirea de către inculpat a unei acțiuni principale de luare a unui bun mobil, sticla de bere, din posesia persoanei vătămate, fără consimțământul acesteia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, precum și a unei acțiunii secundare de amenințare a persoanei vătămate cu un cuțit, amenințări comise de către inculpat cu scopul de a înlesni săvârșirea furtului, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracțiunii reținute în sarcina acestuia.

Referitor la infracțiunea de amenințare pentru care a fost condamnat prin decizia recurată, s-a arătat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracțiuni, faptele comise fiind integrate în conținutul constitutiv al infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, pentru care a fost condamnat și pentru care înțelege să răspundă penal.

Potrivit art. 206 alin. (1) din C. pen. infracțiunea de amenințare constă în „Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere”.

Așadar, elementul material al acestei infracțiuni se realizează printr-o acțiune de amenințare ce are accepțiunea din vorbirea curentă, în sensul de a exprima intenția de a face rău cuiva, pentru a-l intimida, insuflându-i, în felul acesta, temerea consecințelor care se vor produce. Acțiunea de amenințare, directă sau indirectă, poate fi realizată prin orice mijloace: cuvinte, gesturi, fapte, semne simbolice etc. Amenințarea poate fi explicită, atunci când se arată în ce va consta răul, consecința negativă care se va produce sau implicită, atunci când consecința negativă poate fi dedusă.

Cerințele esențiale pe care trebuie să le îndeplinească acțiunea de amenințare se referă la: să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare; să fie îndreptată împotriva persoanei amenințate ori a altei persoane; să fie de natură să îi producă persoanei amenințate o stare de temere; să aibă caracter injust; să fie realizabilă într-un viitor nu prea îndepărtat.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen., constă în aceea că în data de 11.05.2019, în jurul orelor 22:30, inculpatul s-a deplasat la pct. de lucru al SC C. SRL (restaurant E.) situat în mun. Alexandria, str. x, jud. Teleorman, unde a intrat fără să aibă acceptul personalului, a amenințat-o pe persoana vătămată D. cu acte de violență și cu moartea, producându-i persoanei vătămate o stare de temere ca urmare a solicitării acesteia de a părăsi incinta restaurantului.

În raport de situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de amenințare corespund faptei reținute în concret în sarcina recurentului. Astfel, elementul material al infracțiunii reținute în sarcina recurentului A. s-a concretizat în faptul că a început să îi aducă injurii persoanei vătămate, moment în care, aceasta din urmă a fost avertizată de către angajați ai localului (restaurant E.), cu privire la faptul că inculpatul are pe lungimea antebrațului drept un cuțit, ulterior inculpatul amenințând-o pe persoana vătămată cu moartea, spunându-i „o să îți dau 20 de cuțite”.

Prin urmare, se observă că acțiunea de amenințare, ce constituie elementul material al infracțiunii pentru care recurentul a fost condamnat, este una directă, realizată prin cuvinte, explicită, inculpatul arătându-i persoanei vătămate D. răul care se va produce, acela că „o să îți dau 20 de cuțite” și, în același timp, se referă la săvârșirea unei infracțiuni împotriva persoanei vătămate D., care i-a produs acesteia o stare de temere ce a determinat-o să se depărteze de zona în care se afla inculpatul, în zona birourilor, de unde a continuat să urmărească pe camerele de supraveghere ceea ce se întâmpla, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracțiunii reținute în sarcina acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate, prin criticile formulate, care de altfel au constituit și motive de apel și au fost analizate de către instanța de apel prin decizia recurată, se contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casație pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Natura criticilor formulate de recurent țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanțele ordinare au reținut, pe baza probelor din dosar, existența infracțiunii, sub aspectul laturii obiective și subiective a acesteia.

Cu privire la lipsa concordanței dintre situația de fapt reținută și tipicitatea obiectivă a infracțiunii, Înalta Curte reține că scopul recursului în casație este verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanța trebuie să plece în analiza tipicității obiective a infracțiunii de la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel, neputând să analizeze pertinența și concludenta probelor administrate în cauză ori suficiența acestora.

Criticile recurentului referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legii.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casație și Justiție în calea extraordinară de atac a recursului în casație este limitată exclusiv în drept. Așadar, statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Întrucât s-a constatat că infracțiunea de tâlhărie există și a fost săvârșită de către recurent, în mod corect acesta a fost obligat la plata prejudiciului creat persoanei vătămate SC C. SRL în sumă de 10 RON, reprezentând costul unei sticle de bere, în cauză operând răspunderea delictuală a recurentului, ale cărei cerințe prevăzute de lege sunt îndeplinite, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului. Așadar, potrivit art. 1357 din C. civ. „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.

Examinând motivul de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, Înalta Curte constată că vizează acele situații în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală. Prin „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege” legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Astfel, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., se constată că instanța supremă, în cadrul cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., analizează doar legalitatea unei pedepse sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale, respectiv aplicarea acesteia în afara limitelor determinate de legiuitor.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, prin Sentința penală nr. 190/05.05.2021, pronunțată de Judecătoria Alexandria, definitivă prin Decizia penală nr. 445/A din data de 20 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția I penală, recurentul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată (faptă din 11.05.2019 – persoană vătămată B. și parte civilă SC C. SRL); la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare (faptă din 11.05.2019 – persoană vătămată D.) și la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice (faptă din 11.05.2019).

Pentru infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233-234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen. se constată că pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Întrucât în cauză recurentul a uzat de procedura recunoașterii învinuirii, în baza art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, rezultând limite cuprinse între 1 ani și 3 ani și 4 luni închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi. Prin urmare, pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită prin decizia recurată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată este în limitele prevăzute de lege.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen., este închisoare de la 3 luni la un an sau amendă, în procesul de individualizare a pedepsei instanța optând pentru pedeapsa cu închisoare. Întrucât în cauză recurentul a uzat de procedura recunoașterii învinuirii, în baza art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, rezultând limite cuprinse între 1 lună și 4 luni închisoare. Prin urmare, pedeapsa de 3 luni închisoare stabilită prin decizia recurată pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare este în limitele prevăzute de lege.

Potrivit art. 371 din C. pen., infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, în procesul de individualizare a pedepsei instanța optând pentru pedeapsa cu închisoare. Întrucât în cauză recurentul a uzat de procedura recunoașterii învinuirii, în baza art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, rezultând limite cuprinse între 1 lună și 8 luni închisoare. Prin urmare, pedeapsa de 3 luni închisoare stabilită prin decizia recurată pentru săvârșirea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice este în limitele prevăzute de lege.

Întrucât faptele pentru care recurentul a fost condamnat definitiv prin decizia recurată sunt concurente, în cauză, în mod corect, s-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. și în baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite, astfel încât inculpatului i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse (3 luni + 3 luni = 6 luni: 3 = 2 luni), inculpatul urmând să execute pedeapsa principală rezultantă de 2 ani și 2 luni închisoare, în regim de detenție.

În ceea ce privește pedepsele complementare și accesorii, Înalta Curte constată că în mod obligatoriu pentru infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233-234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen., este obligatorie pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi, astfel că în mod corect aceasta a fost stabilită pe lângă pedeapsa închisorii. De asemenea, în mod legal, în baza art. 45 alin. (1) și alin. (5) din C. pen. s-au aplicat pedepsele complementare și accesorii în caz de pluralitate de infracțiuni.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 445/A din data de 20 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția I penală.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.