Infracțiunea de spălare de bani și măsura confiscării. Măsuri asigurătorii și excepție de neconstituționalitate (NCP, NCPP, Constituție)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 202/2017

NCP: art. 19 alin. (5), art. 112 alin. (1) lit. e) și alin. (5), (6), ; NCPP: art. 249-250¹ , art. 404 alin. (4) lit. c), art. 422, art. 425¹, art. 475; Constituție: art. 126, art. 129; Legea nr. 31/1990: art. 66 și art. 66¹; Legea nr. 47/1992: art. 29 alin. (1) și (5); Legea nr. 656/2002: art. 32; CEDO: art. 6 și art. 13

Potrivit art. 249 C. proc. pen., măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Prealabil, instanța de apel a reținut că prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 a Curții de Apel București pronunțată în Dosarul nr. x/3/3006 s-a reținut in mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, ca inculpatul D. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de spălare de bani și s-a dispus în baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., confiscarea de la inculpatul D. și de la partea responsabilă civilmente SC E. SA, de la inculpatul F. și de la părțile responsabile civilmente SC G. SRL (prin administrator judiciar C.I.I. H.) și SC I. SRL (prin administrator judiciar J. IPURL) și de la inculpații K. și L. suma de 162.993.336,8 RON (143.491.167 + 19.502.169,8 RON), care nu servește despăgubirii persoanei vătămate SC B. SA, la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății.

Astfel, s-a reținut că prima infracțiune de spălare de bani vizează participarea inculpatului D., alături de inculpatul F., la realizarea unor circuite financiare frauduloase bazate pe relații comerciale nelegale (este vorba despre „schimbarea” sau „transferul” de bunuri – în speță, achitări de debite sau compensări reciproce a datoriilor între societățile controlate de inculpați – având drept scop ascunderea originii ilicite a sumei obținute în mod nelegal din patrimoniul SC B. SA), iar cea de-a doua se referă la ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței sumei de aproximativ 220 mld. ROL prin încheierea unui contract de cesiune de acțiuni cu o altă persoană, în speță numitul AA. Mai exact, prima infracțiune de spălare de bani constă în aceea că în perioada iunie 2002 – decembrie 2004, D., așa cum rezultă din informările O.N.P.C.S.B. a contribuit, alături de F., la realizarea unor circuite financiare frauduloase, bazate pe relații comerciale nelegale, asimilate infracțiunii de spălare a banilor, în scopul ascunderii originii ilicite a acestora, reciclând în această manieră suma de 1.193.260.337.735 ROL.

Referitor la cea de-a doua infracțiune de spălare de bani reținută în sarcina inculpatului D., s-a reținut că operațiunile juridice derulate între SC E. SA Timișoara (prin inculpatul D.) și SC II. SA (prin numitul AA.) au fost în realitate unele fictive, fapt dovedit de constatarea tehnico-științifică întocmită de specialiștii D.I.I.C.O.T. și raportul de expertiză financiar-contabilă nr. 4866 din 25 iulie 2006, stabilindu-se că prețul negociat de inculpatul D. cu numitul AA. pentru pachetul de 85,6% acțiuni la SC II. SA Hunedoara nu a avut o existență reală și obiectivă, fiind cu mult superior valorii efective a acțiunilor tranzacționate.

Totodată, în decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 a Curții de Apel București, s-a reținut că în cauză, confiscarea produselor infracțiunii de spălare a banilor este o măsură aptă să prevină acumularea unor stimulente financiare care să faciliteze comiterea unor noi infracțiuni, dar să și protejeze economia licită, de vreme ce veniturile dobândite prin săvârșirea de infracțiuni ajung în bugetul statului. Procedând la confiscarea produsului infracțiunilor deduse judecații, conform disp. art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen, dar și a bunurilor și banilor obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și a bunurilor produse de acestea, în temeiul art. 112 alin. (6) C. pen, Curtea a apreciat că previne infiltrarea produsului infracțiunii în circuitul civil, prin neutralizarea instrumentului de săvârșire a unor noi infracțiuni.

Potrivit textelor din legislația specială se consacră obligativitatea măsurilor asigurătorii, art. 32 din Legea nr. 656/2002 stipulând că „în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”. Textele nu disting cu privire la scopul instituirii măsurilor asigurătorii, recuperarea prejudiciului lato sensu putând avea loc doar prin readucerea în patrimoniul privat al statului al bunurilor dobândite prin săvârșirea unor fapte de legea penală, altfel spus, prin confiscarea specială.

În prezenta cauză, existând o condamnare pentru infracțiunea de spălare de bani și măsura confiscării, luarea măsurii asiguratorii este obligatorie. Prin urmare, s-a apreciat că instanța nu mai trebuie să verifice dacă măsura este oportuna în raport de situațiile pentru evitarea cărora este prevăzută de dispozițiile legale generale: ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale. În cazul infracțiunii de spălare bani, legiuitorul a prezumat aceste condiții având in vedere în special specificul acestei infracțiuni și scopul urmărit, acela de a ascunde originea ilicita a unor bunuri provenite din săvârșirea de infracțiuni. Prin urmare, condiția existenței unui pericol de ascundere sau sustragere a bunurilor, necesară pentru luarea măsurii asiguratorii, este inclusă în însuși conținutul constitutiv al infracțiunii ca element material sau ca scop infracțional, astfel încât instanța urmează a verifica doar dacă bunurile aparțin persoanelor prevăzute de lege (suspect sau inculpat/persoana responsabilă civilmente/terț care are în proprietate sau posesie bunuri supuse confiscării) și există unul dintre scopurile stabilite de art. 249 C. proc. pen. (confiscarea/executarea despăgubirilor materiale/amenzii penale/cheltuielilor judiciare).

În cauză, s-a dispus în mod definitiv confiscarea unei sume de bani de la inculpatul D., astfel că este verificat scopul prevăzut de dispozițiile legale. În vederea confiscării, instanța poate dispune potrivit art. 249 alin. (4) C. proc. pen. instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Cu privire la obiectul asupra căruia se poate institui sechestrul, instanța de apel a apreciat că acesta se diferențiază după cum scopul urmărit vizează asigurarea executării bunului obținut prin săvârșirea infracțiunii sau echivalentului său în lei. Astfel, repararea prejudiciului se face potrivit dispozițiilor legii civile, fie prin restituire în natură, fie prin echivalent bănesc [art. 19 alin. (5) C. proc. pen.], iar potrivit art. 112 alin. (5) C. pen., dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora. În cazul în care despăgubirea sau confiscarea vizează bunuri obținute prin săvârșirea de infracțiuni, sechestrul poate viza în concret numai bunul mobil sau imobil care a intrat în patrimoniul inculpatului prin săvârșirea infracțiunii. În cazul în care aceste bunuri nu se găsesc, sechestrul poate viza alte bunuri sau sume de bani până la concurența valorii bunurilor inițiale. În situația în care prin săvârșirea infracțiunii au fost obținute bunuri de gen (astfel cum sunt sumele de bani), despăgubirea sau confiscarea poate viza în concret aceleași bunuri de gen obținute prin săvârșirea infracțiunii, alte bunuri de gen de aceeași natură sau echivalentul lor în lei în cazul în care acestea nu se mai găsesc. Astfel, în cazul ultimei teze, măsura sechestrului va viza fie sume de bani, fie alte bunuri până la valoarea acestor sume de bani.

În cauza, prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 a Curții de Apel București s-a dispus confiscarea unei sume de bani și nu a unor bunuri individualizate, astfel încât măsura asiguratorie poate viza fie sume de bani, fie alte bunuri pana la valoarea acestor sume de bani aparținând inculpatului sau altor persoane in proprietatea sau detenția cărora se afla.

Instanța de apel a apreciat că formularea folosita de legiuitor în art. 249 alin. (4) C. proc. pen. „bunurile suspectului sau inculpatului” trebuie interpretată ca incluzând atât bunurile asupra cărora inculpatul are un titlu de proprietate, cât și pe cele care aparțin inculpatului în fapt, fără că acesta să aibă un titlu asupra lor.

Cu privire la SC A., s-a arătat că din extrasele de pe portalul O.N.R.C. cu privire la acționariatul societăților comerciale, rezultă că aceasta societate și patrimoniul acesteia este, în fapt, controlată și aparține inculpatului D., direct sau prin interpuși (persoane fizice apropiate sau persoane juridice controlate în mod similar). Astfel, 50% din acțiunile societății sunt deținute de KK., administratorul SC E. SA, 25% de SC E. SA (societatea inculpatului D.) și 25% de SC JJ. SA. Această ultimă societate este controlată de inculpat prin SC E. SA care deține 48% din acțiuni și SC LL. SA, la care inculpatul D. deține 78% din acțiuni.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că activele patrimoniale ale societății aparțin în fapt inculpatului D. și urmează a fi sechestrate în vederea garantării executării confiscării dispuse prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Cu privire la posibilitatea instanței de a dispune luarea măsurii sechestrului prin decizie, Curtea a apreciat că indicarea în textele legale a încheierii ca fiind actul instanței prin care aceasta dispune această măsură nu impune concluzia imposibilității luării sale prin alte acte procedurale: sentința sau decizia întrucât aceste norme se completează cu alte dispoziții procedurale care stabilesc conținutul actelor emise de către instanță. Astfel, potrivit art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., dispozitivul sentinței trebuie să cuprindă cele hotărâte de instanță cu privire la măsurile asigurătorii, iar potrivit art. 422 C. proc. pen., instanța, deliberând asupra apelului, a făcut aplicarea dispozițiilor privitoare la măsurile asigurătorii.

Împotriva deciziei penale nr. 1737/A din 18.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a formulat contestație, în temeiul art. 249-250¹ și art. 425¹ C. proc. pen., contestatoarea A. SRL care a solicitat, în esență, desființarea deciziei penale atacate și respingerea apelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. de luare a măsurii sechestrului asigurător asupra patrimoniului societății.

Contestația a fost depusă la data de 19 noiembrie 2016, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 decembrie 2016, fiind fixat termen de judecată la data de 24 februarie 2017, termen la care au avut loc și dezbaterile în cauză.

La termenul de dezbateri, apărătorul ales al contestatoarei A. SRL a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen. și, totodată, a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a pronunța o hotărâre care să dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept: În aplicarea art. 249 rap. la art. 404 alin. (4) și art. 422 C. proc. pen. coroborate cu art. 66 și art. 66¹ din Legea nr. 31/1990, se poate dispune prin decizie definitivă luarea măsurilor asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse față de o persoană care nu a fost parte în procesul penal și față de care nu s-a dispus confiscarea specială sau extinsă prin hotărâre definitivă?

La același termen, reprezentantul Ministerului Public a invocat inadmisibilitatea căii de atac formulate în cauză.

În raport de natura și conținutul cererilor formulate în fața instanței, Înalta Curte apreciază că se impune analizarea cu prioritate a admisibilității contestației ce face obiectul prezentei cauze.

Potrivit art. 250¹ alin. (1) C. proc. pen., împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

Din interpretarea dispozițiilor legale precitate rezultă că legiutorul a prevăzut în mod expres calea ordinară de atac a contestației numai împotriva încheierilor pronunțate, în materia măsurilor asigurătorii, de către instanța de apel, situație care nu este incidență în speță. În cauză, hotărârea atacată are caracter definitiv fiind o decizie penală prin care curtea de apel s-a pronunțat asupra apelului declarat de parchet.

Pe de altă parte, potrivit art. 425¹ alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestatiei se poate exercita numai atunci legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.

Pe cale de consecință, contestația formulată împotriva deciziei penale nr. 1737/A din 18.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, este inadmisibilă, nefiind o cale de atac prevăzută de lege.

Astfel, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, căile de atac ale hotărârilor judecătorești neputând exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competențelor atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.

De asemenea, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci partea implicată în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația în care se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală.

Având în vedere faptul că a fost formulată o cale de atac nerecunoscută de legea procesual penală, contestația formulată de contestatoarea A. SRL urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Înalta Curte nu poate primi susținerile apărării în sensul respingerii excepției inadmisibilității căii de atac a contestației în raport de considerentele Deciziei nr. 24/2016 ale Curții Constituționale, care impun necesitatea unei căi de control judiciar în situația în care se au în vedere drepturile patrimoniale ale unei părți, respectiv de limitele impuse de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un recurs efectiv.

Astfel, chiar din considerentele deciziei Curții Constituționale expuse în parag. 21 rezultă că instanța de contencios constituțional a avut în vedere supunerea controlului judecătoresc „încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată dispune cu privire la măsuri asigurătorii în procesul penal”.

Mai mult, soluția legislativă reglementată în art. 250¹ C. proc. pen. privind contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății – urmare a modificările aduse Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. prin O.U.G. nr. 18/2016 – a fost determinată de adoptarea Deciziei nr. 24/2016 a Curții Constituționale.

Față de cele arătate, se constată că nu poate constitui un argument contrar inadmisibilității contestației formulate în cauză considerentele deciziei mai sus amintite.

Nici cealaltă susținere a apărării în sensul asigurării dreptului la un recurs efectiv impus de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este întemeiată.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța respectării principiului securității raporturilor juridice, ca aspect fundamental al supremației dreptului, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi pusă în discuție. Securitatea juridică implică respectarea principiului caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, principiu care presupune ca nicio parte să nu poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Revizuirea unei hotărâri definitive nu trebuie să devină un apel deghizat, derogările de la acest principiu fiind posibile numai atunci când motive temeinice și imperative impun acest lucru (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, Cauza Brumărescu împotriva României, Cauza Mitrea împotriva României, Cauza Marian Niță împotriva României).

În acord cu jurisprudența europeană mai sus menționată, Înalta Curte constată că, în cauză, contestatoarea a beneficiat de o cale de atac efectivă urmare a deciziei penale nr. 850 din 07 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și a avut garanțiile procedurale efective pentru apărarea dreptului de proprietate afectat prin instituirea măsurilor asigurătorii prin decizia penală nr. 862/A din 08 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cu ocazia soluționării Dosarului nr. x/2/2016* al aceleiași instanțe, având posibilitatea efectivă de a-și face apărări și a formula concluzii în cauză.

Astfel, prin decizia penală nr. 850 din 07 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis contestația formulată de petenta SC A. SRL împotriva dispoziției de luare a măsurii sechestrului asigurator din decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a desființat, în parte, decizia penală menționată, numai în ceea ce privește dispoziția de luare a măsurii sechestrului asigurătorasupra activelor societății comerciale SC A. SRL și, în aceste limite, a dispus trimirea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Prin aceeași decizie, s-a mai dispus anularea formelor de punere în executare a sechestrului asigurător, emise în temeiul deciziei penale nr. 862/A din 08.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cu privire la SC A. SRL.

Or, se constată că temeiul care a determinat admiterea contestației inițiale – lipsa de echitate a procedurii judiciare care a condus la o ingerință în patrimoniul unei persoane care nu a fost înștiințată cu privire la respectiva procedură, întrucât nu a fost citată și nu și-a putut exercita dreptul la apărare – nu mai subzistă întrucât soluția constestată a fost pronunțată cu citarea și cu asigurarea asistenței juridice a contestatoarei, care a beneficiat de o apărare efectivă, fiindu-i asigurate toate garanțiile procesuale inerente dreptului la un proces echitabil.

Față de cele arătate, solicitarea contestatoarei de reexaminare a cauzei în prezentul ciclu procesual nu este justificată de vreun motiv temeinic sau imperios necesar care să constituie o excepție de la principiul respectării securității raporturilor juridice.

În consecință, în baza art. 425¹ alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., se impune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației formulată de contestatoarea A. SRL împotriva deciziei penale nr. 1737/A din data de 18 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate ridicată de apărătorul contestatoarei, Înalta Curte apreciază, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, că este inadmisibilă.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Se constată că teza finală a dispoziției legale precitate limitează, în cadrul verificărilor condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale în cadrul controlului a posteriori, obiectul excepției de neconstituționalitate la acele dispoziții din legi sau ordonanțe care au „legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului”.

Rezultă că, prin ipoteza legii, constituționalitatea unei norme legale poate fi contestată cât timp, la momentul invocării excepției, cauza este încă pendinte pe rolul instanței de judecată. Doar în această ipoteză, demersul procesual al părții se conformează în mod real naturii și finalității excepției de neconstituționalitate, chestiune prejudicială a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționării litigiului cu care este conexă.

Or, în prezenta cauză contestatoarea a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen. ulterior pronunțării deciziei penale nr. 1737/A din data de 18 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, înțelegând să uzeze de mijlocul procesual al excepției de neconstituționalitate, prin crearea unui cadru judiciar artificial.

În acest context, invocarea excepției de neconstituționalitate a dipozițiilor legale care dau posibilitatea contestării luării măsurilor asigurătorii dispuse, în speță, doar prin încheiere de către instanța de apel nu și prin decizia instanței de apel, cum susține contestatoarea, plasează mijlocul de apărare al acesteia în afara unei proceduri judiciare în curs.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

Rolul instanței de judecată nu este unul formal, ci de filtru, din punctul de vedere al admisibilității excepției de neconstituționalitate, al sesizării Curții Constituționale. Sarcina evaluării tuturor cerințelor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 revine, în primul rând, instanței de judecată în fața căreia s-a invocat excepția.

În acest context, în situația în care instanța judecătorească în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate constată că partea a uzat de acest mijloc procesual ulterior pronunțării hotărârii definitive, aceasta urmează să evalueze un atare demers al părții și din perspectiva admisibilității.

După cum s-a arătat și de către Curtea Constituțională, în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care, partea care le ridică, instanța de judecată din oficiu sau procurorul urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. În aceeași ordine conceptuală, excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă.

În caz contrar, excepția de neconstituționalitate ar fi plasată în afara unei proceduri judiciare în curs, iar declanșarea mecanismului controlului de constituționalitate ar fi deturnat exclusiv pentru obținerea unei decizii de neconstituționalitate cu efecte asupra normelor aplicabile într-o cauză soluționată definitiv anterior invocării excepției.

Având în vedere că demersul procedural al contestoarei A. SRL a fost generat în afara căilor de atac prevăzute de lege, contestația formulată de aceasta nefiind reglementată de dispozițiile legale în materie, analizate deja anterior în cuprinsul prezentei decizii penale, în raport și argumentele mai sus prezentate, Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 C. proc. pen. posibilitatea ca un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Față de cele arătate rezultă că, pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispozițiilor art. 475 C. proc. pen., trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Or, în speță, se constată că nu este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflată în curs de judecată în ultimă instanță, aspect relevat, pe larg, în cuprinsul prezentei decizii, la analizarea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

De asemenea, nu este îndeplinită nici cea de a doua condiție prevăzută de lege, dat fiind că prezentul litigiu nu presupune soluționarea pe fond a cauzei.

În aceste condiții, este inutilă și nu se mai impune analizarea incidenței și a celorlalte condiții prevăzute de lege.

Totodată, constatarea inadmisibilității excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen. lipsește de obiect cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Față de cele arătate, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Sursa informației: www.scj.ro.