Infracțiunea de neglijență în serviciu. Apeluri respinse ca nefondate (NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 40/A/2017

NCP: art. 66 alin. (1) lit. a), b), și g); NCPP: art. 275 alin. (2), (3) și (6), art. 632; L. nr. 188/2000: art. 7 lit. a), art. 54

În raport de schimbarea încadrării juridice, a solicitat instanței ca, evaluând atât circumstanțele personale, cât si lipsa oricărui precedent în cariera sa profesională de 4 ani, raportat și la diligentele făcute de acoperire integrala a prejudiciului, să admită apelul și cererea de schimbare a încadrării juridice si să pronunțe o nouă hotărâre de condamnare prin aplicarea unei amenzi, ca formă minima sancționatorie prevăzută de dispozițiile penale, raportate la infracțiunea de neglijență în serviciu. În măsura în care instanța va admite apelul, astfel cum a fost formulat, a solicitat înlăturarea măsurii complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), și g) C. pen. pe durata de 1 an, așa cum a fost dispusă de către instanța fond.

Înalta Curte constată că cererea de schimbare a încadrării juridice este nefondată, întrucât elementul esențial care face distincția între cele două infracțiuni, abuzul în serviciu și neglijența în serviciu, îl reprezintă latura subiectivă, respectiv forma de vinovăție. Pentru a exista infracțiunea de neglijență în serviciu este necesar ca neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu să se fi produs din culpă (neglijență). Culpa simplă (sau neglijența) ca formă a vinovăției, se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să-l prevadă. Aprecierea vinovăției sub forma culpei urmează a se stabili după observarea criteriilor prevăzute de lege: dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul faptei sale și dacă putea să-l prevadă.

Pentru a exista infracțiunea de abuz în serviciu, este necesar ca îndeplinirea în mod defectuos a atribuțiilor de serviciu de către inculpat, în sensul realizării acestora prin încălcarea dispozițiilor legale care îi reglementau profesia, să se fi produs cu intenție, directă sau indirectă.

Intenția directă se caracterizează prin aceea ca infractorul prevede rezultatul faptei sale si urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte. Intenția indirectă există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei și, cu toate că nu-l urmărește, acceptă riscul sau posibilitatea ca el să se producă.

În ceea ce privește latura subiectivă cu care inculpatul A. a comis infracțiunea, Înalta Curte, constată, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, că inculpatul a comis fapta cu vinovăție în forma intenției directe. Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte are în vedere calitatea de executor judecătoresc a inculpatului și pregătirea juridică specifică profesiei sale, aspecte în virtutea cărora inculpatul nu avea cum să se afle în eroare atunci când a crezut că hotărârea pe care o pune în executare este una definitivă, în condițiile în care acesta a ignorat, pur și simplu, în mod deliberat, condițiile legale pentru încuviințarea executării silite (art. 632 C. proc. civ. – „executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu”) și a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă și nu constituia titlu executoriu în sensul art. 632 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte este întru totul de acord cu argumentele expuse de către instanța de fond în considerentele sentinței apelate, modul în care inculpatul a acționat, colaborarea strânsă cu martorul D., în vederea încuviințării executării silite și a executării rapide a hotărârii nedefinitive, transferul banilor într-un alt cont decât cel al societății creditoare pentru a evita executarea silită din partea N. (declarație martor D. din 14 aprilie 2016), renunțarea la o diferență de creanță pentru a putea constata terminată executarea silită, încasarea onorariului propriu și virarea onorariului avocatului societății creditoare într-un cont distinct, precum și întocmirea procesului-verbal de distribuire a sumelor după ce acestea fuseseră deja eliberate din contul executorului, toate acestea reprezentând elemente care conturează din punct de vedere subiectiv existența unei intenții directe cu care a acționat inculpatul.

Sub aspectul laturii obiective, Înalta Curte constată că, prin modul în care a acționat, inculpatul și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, în sensul realizării acestora prin încălcarea dispozițiilor legale care îi reglementau profesia (așa cum se arată în Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016), respectiv a art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, unde se arată că executorul judecătoresc are ca atribuție „punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii”, dar și a art. 54 din legea anterior menționată, unde se prevede că „executorul judecătoresc își îndeplinește atribuțiile cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, a statutului profesiei și a regulamentului de aplicare a prezentei legi, precum și ale C. proc. civ. și ale altor legi aplicabile în materie”.

Cu privire la primul motiv de apel invocat de către Parchet, care a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală, întrucât în ceea ce privește pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen. s-a omis precizarea că aceasta devine executorie doar în cazul în care suspendarea sub supraveghere se revocă sau anulează, fiind necesar, astfel, ca instanța de apel să completeze hotărârea cu această mențiune, Înalta Curte constată că sunt nefondate aceste critici aduse hotărârii primei instanțe.

Conform dispozițiilor art. 65 alin. (3) C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principala privativa de libertate a fost executata sau considerata ca executata, text din care rezultă legătura între pedeapsa accesorie si pedeapsa principală privativa de libertate care trebuie sau ar trebui executată.

Înalta Curte constată că, spre deosebire de C. pen. anterior, care prevedea la art. 71 alin. (5) că, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspendă și executarea pedepselor accesorii, actualul C. pen. nu mai prevede în mod expres acest lucru, legiuitorul considerând, probabil, că este inutilă o asemenea mențiune. Iar aceasta întrucât, având în vedere că este o pedeapsă accesorie, care urmează, deci, soarta pedepsei principale, atunci devine logic faptul că, așa cum executarea pedepsei accesorii se suspendă pentru că a fost suspendată executarea pedepsei principale, și în momentul în care se revocă sau anulează suspendarea sub supraveghere a pedepsei principale, iar această pedeapsă devine executorie, la acel moment devine executorie și pedeapsa accesorie; prin urmare, Înalta Curte constată că nu se impune completarea hotărârii primei instanțe cu mențiunea că aceasta devine executorie doar în cazul în care suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale se revocă sau se anulează, așa cum a solicitat Parchetul.

Cu privire la al doilea motiv de apel invocat de către Parchet, care a criticat sentința instanței de fond sub aspectul netemeiniciei, arătând că, în cauză, nu s-a realizat o justă individualizare a pedepsei, suspendarea sub supraveghere nefiind oportună în raport de gradul de pericol social concret al faptei comise, agravat prin modul de comitere, valorile sociale atinse, precum și consecințele produse părții civile prin prejudiciul însemnat, dar și sub aspectul decredibilizării instituțiilor juridice, Înalta Curte constată ca fiind nefondate și aceste critici aduse hotărârii primei instanțe.

Pedeapsa aplicată infractorului are ca scop reeducarea sa și prevenirea de noi infracțiuni, deci ea trebuie să fie adaptată, individualizată persoanei căreia îi este destinată. Aceeași pedeapsă, identică ca gen și cuantum, nu produce aceleași efecte asupra tuturor infractorilor cărora le este aplicată. Din aceste motive, pedeapsa trebuie să fie adaptată fiecărui infractor, să fie proporțională în raport cu trăsăturile sale specifice, cu periculozitatea pe care o prezintă pentru ordinea publică și cu orice alte elemente de natură să caracterizeze personalitatea sa.

Pentru a acționa ca un factor educativ, constrângerea penală trebuie să fie în măsură să influențeze rațiunea, sentimentele și voința acestuia, spre a-l determina să-și modifice în mod statornic comportamentul. Pedeapsa este în măsură să realizeze această finalitate, numai dacă prin felul și măsura sa reflectă gravitatea faptei, gradul de vinovăție și periculozitatea făptuitorului, dacă este rațională, convingătoare, justă și echitabilă.

Pedeapsa trebuie adecvată nu numai în raport cu fapta săvârșită, care rămâne totuși în centrul procesului de individualizare, dar și cu periculozitatea infractorului, cu gradul său de moralitate și cu șansa de reeducare pe care o prezintă.

Aplicând în cauză aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată că, raportat la împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, la calitatea în care inculpatul a comis infracțiunea, la datele personale favorabile acestuia, astfel cum rezultă din toate înscrisurile în circumstanțiere depuse la dosar, dar și din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune Mehedinți (din care reiese că acesta are studii superioare, o relație foarte bună cu familia de bază, implicare profesională anterioară, lipsa antecedentelor penale, vârstă tânără, capacitatea efectivă de reabilitare comportamentală), dar și la faptul că inculpatul a depus diligențe pentru acoperirea prejudiciului cauzat părții civile (cu excepția sumei reținută de avocat ca onorariu și pentru care, deși a făcut diligențe și în această privință, avocatul a refuzat să o restituie), prevenția poate fi atinsă și fără a se dispune executarea pedepsei cu închisoarea, în condițiile în care, însăși cercetarea într-un dosar penal și, apoi, trimiterea în judecată a inculpatului și condamnarea sa la 2 ani închisoare (chiar și în condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere), cu toate consecințele negative care s-au răsfrânt asupra persoanei acestuia, reprezintă o „sancțiune” suficientă, care-l va face, pe viitor, să nu mai comită infracțiuni.

Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 163 din 14 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/54/2015.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul intimat inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.