Infracțiunea de luare de mită. Menţinerea dispoziţiei de achitare a inculpatului. Recurs respins ca nefondat (NCPP, VCP, L. nr. 78/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 865/2018

NCPP: art. 380, art. 381, art. 385^15 alin. (2) lit. d), art. 385^16 alin. (1); VCP: art. 254; L. nr. 78/2000: art. 6

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, cu titlu de premisă, că și reglementarea anterioară permitea instanței de recurs să examineze nu doar chestiunile de drept, dar și chestiunile de fapt.

Astfel, potrivit art. 385^15 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. anterior, instanța, judecând recursul, dispune rejudecarea de către instanța de recurs în celelalte cazuri decât cele prevăzute la lit. c).

De asemenea, potrivit art. 385^16 alin. (1) C. proc. pen. când instanța de recurs casează hotărârea și reține cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., se pronunță și asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare, dispozițiile art. 380 și 381 (aplicabile în calea de atac a apelului) aplicându-se în mod corespunzător.

Se constată deci că procedura în fața instanței de recurs era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond astfel că, instanța de recurs putea fie să confirme o soluție de achitare, dispusă la fond sau în apel, fie să pronunțe o hotărâre de condamnare după administrarea directă și nemijlocită de probe.

Instanța de recurs, în temeiul dispozițiilor enunțate anterior, avea posibilitatea să rețină cauza spre rejudecare, să administreze probe noi, ori să readministreze probe în cadrul acestei proceduri, după care să aprecieze asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului.

Respectând, pe de o parte, dispozițiile care reglementau calea de atac a recursului, prevăzute în C. proc. pen. anterior, cât și Hotărârea din 8 noiembrie 2016 dată de CEDO, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la administrarea directă și nemijlocită de probe, constatându-se că prezumția de nevinovăție nu a fost înlăturată, acuzațiile aduse de parchet inculpatului A., neputând depăși limitele unor simple deducții. Dar deducțiile, interpretarea greșită a unei stări de fapt, sunt străine oricărei acuzații penale, instanța fiind obligată să-și fundamenteze hotărârea de condamnare pe baza unor probe certe, sigure, de natură a înfrânge prezumția de nevinovăție.

Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumția de nevinovăție determină structura procesului penal, aceasta operând atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească. Potrivit acestei prezumții, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe bază de probe, găsindu-și funcționalitatea în toate momentele instrucției penale, dar și în cursul judecății până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În virtutea acestui principiu, autoritățile judiciare au obligația de a porni de la prezumția de nevinovăție, sarcina probațiunii trecând de la organul de cercetare penală la instanța de judecată.

Reținerea acestei prezumții se bazează pe faptul că nu toate acuzațiile sunt adevărate, deoarece o acuzație poate fi greșită, poate fi eronată, bazată pe coincidențe de împrejurări care pot stârni bănuieli serioase, dar după o examinare atentă a acestora, construcția acuzării să fie înlăturată.

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție, ca principiu distinct al procesului penal, organele judiciare trebuie să aibă în vedere următoarele coordonate: vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului penal; până la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitivă, inculpatul are statut de persoană nevinovată; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, instanța este obligată să pronunțe achitarea.

B 2. Din probele administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești rezultă că inculpatul A. deținea funcția de primar al municipiului Râmnicu Vâlcea.

Denunțătorul C. avea calitatea de acționar majoritar la S.C. D. S.A., iar în data de 2 decembrie 2005 a cumpărat de la numitul E. un teren în suprafață de 280 mp, situat în municipiul Râmnicu-Vâlcea, str. x, nr. 6, județul Vâlcea, în scopul ridicării unei construcții.

Pentru realizarea acestui obiectiv, denunțătorul C. a formulat o cerere pentru eliberarea certificatului de urbanism în vederea obținerii autorizației de construcție, constatând însă că autoritățile administrative din cadrul Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea au stabilit un regim tehnic diferit față de cel stipulat în certificatul de urbanism deținut de vechiul proprietar.

Astfel, certificatul de urbanism deținut de numitul E. prevedea un procent de ocupare de 80%, un coeficient de utilizare de 0,93 și un regim maxim de înălțime de 4 nivele respectiv P+3E, iar cel obținut de denunțătorul C. la 23 decembrie 205 – după cumpărarea terenului – prevedea un regim maxim de înălțime de două nivele peste înălțimea celei mai înalte clădiri învecinate.

În aceste condiții, denunțătorul C. în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A., a solicitat, la data de 14.02.2006 (cererea fiind înregistrată sub nr. x) modificarea planului urbanistic zonal, iar prin adresa nr. x/2006, Primăria Râmnicu-Vâlcea i-a comunicat faptul că documentația nu a fost avizată favorabil.

Ulterior, prin cererea nr. 8174/13.03.2006 S.C. D. S.A. a solicitat Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea avizarea unui plan urbanistic de detaliu, cererea fiind însă retrasă la 27.03.2006.

Fiind nemulțumit de condițiile restrictive impuse de Primăria Râmnicu Vâlcea, pentru edificarea construcției denunțătorul C. s-a deplasat, personal, în cursul lunii aprilie 2006 la inculpatul A. în scopul – susține acesta – de a-i remite suma de 5.000 Euro.

Discuțiile au fost purtate în biroul inculpatului A., denunțătorul susținând că i-a adus suma de bani, acesta cerându-i să remită banii viceprimarului B.. Probele la care se va face trimitere în continuare nu confirmă, însă, versiunea denunțătorului C..

După ce inculpatul B. a primit suma de 5.000 Euro, denunțătorul C. a purtat, în mod repetat, alte discuții cu viceprimarul, acesta din urmă arătându-și nemulțumirea cu privire la suma de 5.000 Euro, comunicându-i că trebuie înmulțită cu 10.

La data de 13.06.2006, S.C. D. S.A. a formulat o nouă cerere (înregistrată sub nr. x) pentru emiterea certificatului de urbanism, în scopul obținerii autorizației de construcție pe terenul situat în str. x, nr. 6. Prin certificatul de urbanism nr. 1349/27.06.2006, semnat de inculpatul A. și contrasemnat de secretar L., director executiv M. și inspector N. au fost stabilite condițiile privitoare la regimul tehnic al construcției respectiv 80% conform PUG, 30% conform PUZ, regim de înălțime maxim P+3E.

Avizul nefavorabil primit de S.C. D. S.A. l-a determinat pe denunțătorul C. să-i solicite viceprimarului B. restituirea sumei de 5.000 Euro formulând, totodată, la data de 28.06.2006 un denunț la D.N.A. împotriva primarului municipiului Râmnicu Vâlcea – inculpatul A. – respectiv a viceprimarului B. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Deosebit de relevant este faptul că până la data de 28.06.2006, discuțiile purtate între denunțătorul C., respectiv inculpatul A. în calitatea sa de primar și viceprimarul B. au avut în vedere exclusiv eliberarea unui certificat de urbanism, în vederea construirii unui imobil pe terenul din str. x, nu și pe terenul deținut de același denunțător, pe str. x nr. 3.

Discuțiile cu privire la posibilitatea edificării unei construcții pe terenul din str. x au fost purtate de denunțător la data de 30 iunie 2006, exclusiv cu viceprimarul B., urmând ca în schimbul obținerii avizului denunțătorul să-i remită acestuia suma de 50.000 Euro.

La data de 4 iulie 2006 denunțătorul C. s-a întâlnit cu viceprimarul B. la Restaurantul O. din Râmnicu Vâlcea unde a primit suma de 20.000 Euro, parte din bancnote fiind inscripționate cu textul „MITĂ”, prilej cu care s-a constatat și săvârșirea infracțiunii flagrante.

În aceeași zi, denunțătorul s-a deplasat în biroul inculpatului A., relatându-i aspecte legate de întâlnirea pe care a avut-o cu viceprimarul B., afirmând, printre altele, „vedeți că …ăă, am, exact …m-am înțeles cu el, 40 …”, răspunsul inculpatului A. fiind „NU”.

Prin urmare, cu privire la terenul din str. x, Înalta Curte reține că discuțiile privind emiterea unui certificat de urbanism au fost purtate până la data de 4 iulie 2006 exclusiv cu viceprimarul B..

Doar ulterior, după organizarea flagrantului, denunțătorul s-a deplasat în biroul inculpatului A., context în care acesta i-a spus că are nevoie de acordul vecinilor pentru emiterea certificatului de urbanism.

În aceste condiții, dacă se aprecia că sunt probe parchetul avea obligația ca prin actul de sesizare, să delimiteze faptele inculpatului A. în raport de cele două situații distincte, respectiv pretinderea, urmată de primirea sumei de 5000 Euro pentru terenul din strada x și mai apoi, pretinderea ori primirea vreunei sume de bani pentru terenul din str. x, ceea ce ar fi atras, fie reținerea unei infracțiuni continuate de luare de mită fie două infracțiuni în concurs real, în funcție de rezoluția infracțională unică sau distinctă.

Înalta Curte constată însă că fapta de luare de mită reținută în sarcina inculpatului A. – nici sub forma pretinderii/primirii, nici sub forma acceptării unor sume de bani – pentru eliberarea unui certificat de urbanism, în alte condiții decât cele prevăzute de lege, nu există.

Înalta Curte își însușește argumentele instanțelor de fond și apel, constatându-se lipsa de temeinicie a acuzațiilor parchetului privind pretinsa înțelegere dintre inculpatul A. și viceprimarul B. pentru rezolvarea favorabilă a cererii formulate de denunțătorul C. privind eliberarea certificatului de urbanism pentru terenul din str. x și mai apoi transferarea mitei în schimbul eliberării certificatului de urbanism pentru terenul din str. x.

Analiza declarațiilor succesive ale denunțătorului C. conduc, fără echivoc, la concluzia neveridicității afirmațiilor sale, aspectele prezentate în denunț și ulterior în declarațiile date la instanța de fond, apel, respectiv la Înalta Curte de Casație și Justiție fiind contradictorii.

Astfel, în denunțul formulat la data de 22.06.2006 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial București, acesta arată că, după ce a cumpărat terenul din str. x, și după ce a depus o cerere la Primăria mun. Râmnicu Vâlcea i-a fost eliberat un certificat de urbanism care nu satisfăcea interesele S.C. D. S.A., s-a deplasat personal în biroul inculpatului A., care: „..mi-a dat de înțeles că va elibera un certificat dacă la rândul meu îi voi da o sumă de bani pe care nu a precizat-o, valoarea rămânând la aprecierea mea …despre această discuție am relatat lui J. și lui K. cu care m-am și consultat asupra cuantumului sumei ce urma să-i dau primarului în scopul arătat …în cursul lunii aprilie după ce i-am arătat plicul cu suma de 5.000 euro, acesta dându-mi de înțeles că solicitarea mea va fi rezolvată mi-a zis să dau suma de bani viceprimarului B. …”.

Înalta Curte de Casație și Justiție observă, pe de o parte, că denunțătorul nu arată concret în ce mod „i-a dat de înțeles” inculpatul A. ca în schimbul obținerii certificatului de urbanism să-i fie remisă o sumă de bani, iar pe de altă parte, nu se face vorbire despre eliberarea unui certificat de urbanism și pentru terenul din str. x, ci doar pentru terenul din str. x.

În declarația din data de 3 iulie 2006 dată în faza de urmărire penală, denunțătorul arată că „… A. mi-a dat de înțeles că va răspunde solicitării mele dacă sunt dispus să-i dau o sumă de bani, iar la întrebarea mea „trebuie să dau ceva, câtș” acesta mi-a spus că lasă cuantumul la aprecierea mea …după ce am stabilit că îi pot da 5.000 Euro, în cursul lunii aprilie 2006, în jurul orelor 17:00 găsindu-l singur în biroul său i-am spus că i-am adus suma de 5.000 Euro …, arătându-i și plicul cu bani …”.

Nici în această declarație, denunțătorul nu arată în ce mod i-a dat de înțeles inculpatul A. că pretinde vreo sumă de bani oferind, suplimentar, detalii în sensul că l-a întrebat pe acesta „trebuie să dau ceva, câtș”.

Rezultă cu certitudine că discuțiile purtate de denunțător cu inculpatul A. au privit exclusiv terenul din str. x, nu și cel din str. x.

Celelalte aspecte consemnate în această declarație privesc raporturile dintre denunțător și viceprimarul B. care nu sunt relevante pentru prezenta analiză.

Doar în declarația din 07.06.2007, dată de denunțător la parchet, acesta arată că a discutat cu viceprimarul B., nu și cu inculpatul A., despre eliberarea unui certificat de urbanism pentru terenul din str. x”.

După organizarea flagrantului în data de 04.07.2006 și după remiterea viceprimarului B. a sumei de 20.000 Euro denunțătorul arată, pentru prima dată că:

„…după încheierea discuției, m-am deplasat la sediul Primăriei pentru a purta o discuție cu primarul A. pentru a mă asigura că acesta cunoaște problema mea și pentru a-i comunica acestuia că i-am remis viceprimarului B. suma de 20.000 Euro, primarul A. certificând că știe despre ce este vorba, iar la afirmația mea că restul urmează să o dau când iese certificatul, primarul a făcut un gest afirmativ pe care l-am interpretat în sensul că așa cum am stabilit”.

Cu privire la aspectele esențiale ale cauzei în declarația dată la instanța de fond în data de 12 februarie 2007, denunțătorul C., deși inițial a afirmat că l-a întrebat pe inculpatul A. „trebuie să dau ceva, câtș”, susține că aceste discuții le-a avut cu viceprimarul B., „…l-am căutat, i-am spus despre ce este vorba și am insistat să îmi spună suma de bani pe care trebuia să o ofer pentru rezolvarea problemei. Acesta nu mi-a spus în concret o sumă de bani, astfel că împreună cu cei doi angajați ai mei am stabilit suma de 5.000 euro … m-am dus în biroul inculpatului A. și după o discuție cu acesta i-am oferit plicul cu suma de 5000 Euro…”.

Deși anterior denunțătorul a susținut că doar i-a arătat inculpatului A. plicul cu bani, de această dată susține altceva, în sensul că „… l-a atins pentru o clipă, după care mi-a spus să îl caut pe coinculpatul B. zis T. să rezolv cu el problema…”. Discuțiile ulterioare au fost purtate cu viceprimarul B., inclusiv cele privind oferirea sumei de 50.000 Euro respectiv eliberarea unui certificat de urbanism pentru terenul din str. x.

Cât privește semnificația gestului inculpatului A., denunțătorul susține că „am dedus că nu trebuia să continui discuția”.

De asemenea, pentru eliberarea certificatului de urbanism cu privire la terenul din str. x, denunțătorul, în aceeași declarație arată că „…s-a făcut o cerere înainte de arestarea celor doi inculpați… nu pot fi sigur…”.

Deosebit de importantă este mențiunea denunțătorului care arată că „…am oferit bani pentru terenul din str. x și nu pentru terenul din str. x, din proprie inițiativă și nu ca urmare a celor spuse de B.….” în condițiile în care în denunț și în celelalte declarații date ulterior, face trimitere exclusiv la eliberarea certificatului de urbanism pentru terenul din str. x.

Mai mult, denunțătorul precizează că „…niciodată nu am discutat cu inculpatul A. despre terenul din str. x…”.

Audiat fiind la Curtea de Apel Constanța, denunțătorul relevă alte coordonate ale discuțiilor purtate cu inculpatul A. susținând că „…primarul mi-a cerut să ne înțelegem pentru a pune în aplicare planul meu, de edificare a construcției, afirmând că „de aia nu iese nimic”, iar eu am înțeles că este vorba de bani și atunci l-am întrebat despre ce sumă este vorba fiind trimis la viceprimar…”.

Denunțătorul arată că suma de 20.000 euro a fost dată viceprimarului B. pentru terenul din str. x, discutând despre acest aspect, după organizarea flagrantului din 04.07.2006 și cu inculpatul A. care l-a sfătuit să ia și acceptul vecinilor, fără să mai facă vorbire despre vreun gest al acestuia.

Audiat de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 15 octombrie 2018, în cadrul rejudecării recursului după admiterea cererii de revizuire, denunțătorul C. arată că „…este posibil ca inculpatul A. să fi întins mâna spre plic, dar este cert că nu l-a atins…”.

Despre eliberarea unui certificat de urbanism pentru terenul din str. x, denunțătorul afirmă următoarele „…am discutat cu inculpatul A. în ziua în care s-a organizat- flagrantul. Inculpatul B. mi-a spus că trebuie să discut exclusiv cu dumnealui pentru situația imobilului din str. x și nu cu inculpatul A.. După organizarea flagrantului cu inculpatul B., m-am deplasat în biroul inculpatului A. i-am spus că m-am întâlnit cu inculpatul B., că am rezolvat problema cu banii și a mai rămas un rest pe care trebuia să îl dau domnului B. când urma să fie eliberat certificatul de urbanism.

Aceste afirmații le-am făcut eu personal. Din câte îmi aduc aminte, inculpatul A. mi-a spus să am avizele de la vecini… când am intrat în biroul inculpatului A. acesta mi-a spus „NU”, în sensul să nu vorbesc tare. Eu asta am înțeles…”.

Sintetizând, Înalta Curte reține că denunțătorul a atribuit gestului inculpatului A. trei semnificații și anume:

„gest aprobativ” (declarația din 07.06.2006 primarul a făcut un gest afirmativ pe care l-am interpretat așa cum am stabilit); gest negativ „de unde eu am dedus că nu trebuia să mai continui discuția” (declarația din 12.02.2007 dată la Tribunalul Alba) și gest negativ „în sensul să nu vorbim tare” (declarația din 15 octombrie 2018 dată la ICCJ).

În atare condiții, analizându-se declarațiile succesive ale denunțătorului C., Înalta Curte reține nesinceritatea acestuia, atribuind semnificații personale unor gesturi și împrejurări, fără corespondent în realitate, aspectul constant invocat de denunțător fiind acela că singurele discuții cu privire la certificatul de urbanism pentru str. x le-a avut cu inculpatul A. după momentul organizării flagrantului din data de 4 iulie 2006.

Susținerile denunțătorului C. în sensul că a discutat cu martorii J., respectiv K. despre sumele ce trebuiau date inculpatului A. pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru terenul din str. x nu sunt confirmate de către aceștia.

Astfel, martorul J., în declarația dată la Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 3 septembrie 2018 arată următoarele:

„….între momentul depunerii primei cereri și momentul depunerii celei de-a doua cereri m-am deplasat o singură dată în biroul inculpatului A., și din discuțiile pe care le-am avut cu acesta a rezultat că nu era de acord cu construcția unui imobil pe str. x, în condițiile solicitate de S.C. D. S.A.. Deși i-am spus denunțătorului că nu se justifică depunerea unei alte cereri de eliberare a unui certificat de urbanism, acesta mi-a spus că „am rezolvat” sau că „rezolvă” și „am dat bani sau urmează să dea bani”….Nu s-a sfătuit niciodată în ceea ce privește remiterea vreunei sume de bani inculpatului A.… Pentru terenul din str. x eu nu am depus nicio cerere la primărie pentru eliberare sau pentru prelungirea certificatului de urbanism inițial….”.

Deosebit de relevantă este, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, afirmația aceluiași martor în sensul că nu a crezut nici el și nici martorul K. ceea ce a relatat denunțătorul C..

Aceleași aspecte se regăsesc în declarația martorului J. dată la instanța de fond (16 aprilie 2007) unde arată că „…numitul C. nu mi-a cerut niciodată părerea cu privire la cuantumul vreunei sume de bani pe care urma să o ofere vreunei anumite persoane și din relatările acesteia cunosc doar faptul că ar fi oferit suma de 5000 euro sau dolari la primărie în intervalul de timp cuprins între obținerea celor două certificate de urbanism…” dar și în declarația din 7 iulie 2006 dată în faza de urmărire penală.

Susținerile martorului J. sunt confirmate și de martorul K. care, audiat de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 29 octombrie 2018, arată următoarele:

„…la începutul lui 2006, împreună cu J. și cu C. ne-am deplasat în biroul inculpatului A. și i-am prezentat cele două certificate de urbanism și planul de urbanism zonal. Domnul A. a spus că înțelege problema noastră dar că nu o poate rezolva și a spus „Băi fraților, atâta timp cât o să fiu eu primar voi nu o să construiți niciodată nimic pe acel teren pentru că este spațiu verde, parc”. După acest moment am purtat din nou discuții cu privire la acest subiect și i-am spus că soluția legală este aceea de a formula o acțiune în contencios. A refuzat și, mai mult decât atât, mi-a spus că bănuiește de ce inculpatul A. nu este de acord să elibereze certificatul de urbanism în condițiile cerute de el întrucât vrea bani. I-am spus că nu vreau să aud nimic despre acest lucru pentru că ar săvârși o faptă de corupție. În perioada următoare, C. mi-a spus că s-a dus în birou la inculpatul A. cu scopul de a-i da un plic cu 3000 de euro. C. mi-a spus că A. nu a vrut să primească plicul, că l-a dat afară….Ulterior, denunțătorul C. mi-a spus că a remis 5000 euro viceprimarului B. pentru același scop, respectiv obținerea unui certificat de urbanism pentru construirea unui imobil pe str. x conform P.U.Z.-ului… Am participat la o întâlnire cu denunțătorul și martorul U. înainte ca acesta să fie audiat la Tribunalul Alba. Denunțătorul a afirmat că banii de flagrant erau pentru terenul din str. x.”

Semnificativă este și declarația martorei V. care a exercitat, în perioada 2004-2006, funcția de secretar la Primăria Mun. Rm. Vâlcea. Aceasta arată că denunțătorul C., în luna ianuarie sau februarie 2006 a intrat în biroul inculpatului A. și…după ce denunțătorul a părăsit biroul primarului, inculpatul A. a ieșit și a zis „uite, acesta a încercat să-mi dea bani…”.

Deși cadrul procesual stabilit după admiterea cererii de revizuire îl privește exclusiv pe inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază ca fiind relevante, din perspectiva analizării acuzațiilor aduse acestuia și declarațiile viceprimarului B..

Astfel, din declarația dată la 12.02.2007 la instanța de fond, acesta confirmă întâlnirile pe care le-a avut cu denunțătorul C., cunoscând faptul că acesta a cumpărat un teren situat pe str. x din mun. Râmnicu Vâlcea, fiind interesat de obținerea unui certificat de urbanism și mai apoi de obținerea unei autorizații de construcție pentru ridicarea unui imobil compus din P+7 etaje.

Întrucât viceprimarul B. nu avea în atribuțiile sale de serviciu și eliberarea certificatului de urbanism, acesta i-a „promis” denunțătorului că va discuta cu inculpatul A. cu privire la condițiile prevăzute de lege.

Nu rezultă, din declarația la care s-a făcut referire anterior, dacă viceprimarul B. a discutat sau nu cu inculpatul A. despre solicitarea denunțătorului cu privire la terenul din str. x, arătând însă că denunțătorul „era foarte furios și chiar l-a înjurat pe coinculpatul A. că nu i-a eliberat certificatul în aceleași condiții ca și certificatul anterior dar la care fac precizarea că nu s-a ținut cont de aliniamentul vecinătăților”… Această discuție a avut loc la 28.06.2006, iar la 30.06.2006, martorul m-a căutat din nou la birou spunând că dorește să rămână în relații de bună prietenie cu mine și primăria…. În data de 04.07.2006 a venit la mine la birou pentru lămuriri în privința obținerii certificatului de urbanism pentru zona Stoianovici, lămuriri pe care eu urma să le obțin de la Urbanism și de la inculpatul A.… În data de 5.07. coinculpatul A. mi-a spus că în zona respectivă se poate construi în condițiile din PUZ și cu condiția ca locatarii imobilelor vecine să-și dea acordul în acest sens.

Ceilalți martori audiați în cauză – M., L., N., R. – au făcut referiri fie la procedura de urmat pentru eliberarea certificatelor de urbanism, fie la relațiile dintre denunțătorul C. și viceprimarul B., neputând oferi date relevante sub aspectul primirii ori pretinderii vreunei sume de bani de către inculpatul A. pentru eliberarea certificatului de urbanism, respectiv autorizația de construcție în alte condiții decât cele prevăzute de lege.

În fine, nici din examinarea proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice nu rezultă elemente incriminatorii pentru inculpatul A., interceptările efectuate evidențiind că între primar și viceprimar nu a existat nicio înțelegere cu privire la terenul din str. x dar nici cu privire la terenul din str. x, denunțătorul afirmând că îi este teamă „de a nu fi băgat iar în comisia arhitecților”.

În cadrul dialogului purtat cu viceprimarul B., acesta insistă să vorbească cu inculpatul A., purtând discuții cu privire la terenul din str. x, denunțătorul intenționând să obțină un certificat de urbanism pentru ridicarea unei construcții în regim de înălțime P+6E.

În dialogul purtat imediat după organizarea flagrantului, denunțătorul a afirmat, printre altele, următoarele:

„…Așa! Vedeți că…ăă…am, exact cum m-am înțeles cu el, 40…”. Răspunsul inculpatului A. a fost NU, denunțătorul atribuindu-i semnificații diferite, multiple, iar mai apoi, procurorul a apreciat – în mod greșit – că gestul inculpatului nu a avut semnificația unui refuz al primirii sumei, ci rolul de a-l atenționa pe denunțător să nu mai discute despre aceste aspecte.

În aceste condiții, rezultă cu evidență că starea de fapt reținută în actul de sesizare, cu privire la infracțiunea de luare de mită, nu este confirmată de mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, în cursul cercetării judecătorești, respectiv, în rejudecare după admiterea cererii de revizuire, astfel că în mod corect, instanțele au stabilit că fapta nu există.

Nicio probă nu confirmă pretinsa înțelegere dintre inculpatul A. și viceprimarul B., respectiv denunțătorul C., înțelegere ce nu putea fi stabilită în raport de gesturile inculpatului folosite în cadrul unui dialog, discuție ce nu era, de altfel, incriminatorie.

Rigoarea dreptului penal, pe de o parte, respectiv construcția juridică greșită a Parchetului, pe de altă parte, conduc în mod obligatoriu la constatarea inexistenței infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen.

În reglementarea anterioară, potrivit art. 254 alin. (2) C. pen., constituie infracțiunea de luare de mită „fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”.

A primi ceva înseamnă a prelua, a lua ceva în posesie. În acest caz, inițiativa aparține mituitorului, iar primirea nu este de conceput fără un act de remitere efectuat de acesta.

A pretinde ceva înseamnă a cere ceva, a formula o pretenție. În această modalitate de săvârșire a infracțiunii, inițiativa aparține făptuitorului. Nu este necesar ca pretenția formulată de acesta să fie satisfăcută.

Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii actului pentru a cărei îndeplinire, neîndeplinire făptuitorul primește bani sau foloase.

În fine, este necesar ca actul pentru a cărei îndeplinire, neîndeplinire, funcționarul pretinde, primește bani sau foloase să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale acestuia, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu. Această cerință are o importanță hotărâtoare pentru existența infracțiunii de luare de mită, întrucât fiind vorba de o infracțiune de serviciu, ea nu poate fi reținută în sarcina unui funcționar decât în cazul încălcării unei obligații ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

În cauza dedusă judecății, probele administrate nu converg nici spre varianta pretinderii ori primirii de către inculpatul A. a sumei de 5000 euro în vederea eliberării certificatului de urbanism pentru terenul din str. x (suma remisă viceprimarului B.) și nici spre varianta pretinderii ori primirii de către același inculpat a unei sume de bani în vederea eliberării unui certificat de urbanism pentru terenul din str. x.

Așa cum au reținut și instanțele de fond și apel, pentru acest teren nici denunțătorul și nici o altă persoană din cadrul societății S.C. D. S.A. nu depusese la primărie vreo cerere pentru obținerea certificatului de urbanism până la data organizării flagrantului din 04.07.2006.

Din probele administrate rezultă că, o astfel de cerere a fost formulată la data de 1 august 2006, după denunț și ulterior arestării inculpatului A., iar la data de 31.08.2006 a fost eliberat certificatul de urbanism nr. x.

Inexistența cererii pentru terenul din str. x nu constituie o simplă formalitate în condițiile în care, dispozițiile legale în vigoare la acea dată (art. 15 și art. 129 alin. (1) din Ordinul 1430/2005 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991) obligau la formularea unei cereri cu documentația aferentă descrisă în actul normativ indicat.

Intenția denunțătorului C. de a obține, în perspectivă, un certificat de urbanism pentru terenul din str. x era cunoscută de alte persoane – viceprimarul B. și martorul J. – nu și de inculpatul A., singurele discuții având loc doar în data de 04.07.2006 când a fost organizat- flagrantul, inculpatul aducându-i la cunoștință denunțătorului că are nevoie de acceptul vecinilor pentru ridicarea unei construcții.

Prin urmare, inculpatul A. nu avea pentru ce să pretindă sau să primească bani ori alte foloase, în lipsa îndeplinirii sau neîndeplinirii vreunui act ce ar fi intrat în sfera atribuțiilor sale de serviciu.

Concluzionând, Înalta Curte constată că faptele expuse în actul de sesizare și reținute în sarcina inculpatului A. nu există, astfel că achitarea inculpatului de către instanța de fond este legală și temeinică.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 385^15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța împotriva deciziei penale nr. 39/P din data de 10 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x, cu privire la inculpatul A. va fi respins ca nefondat.

Se va menține dispoziția de achitare a inculpatului A. pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Se va constata că inculpatul A. a fost reținut în data de 7 iulie 2006 și arestat preventiv de la 11 iulie 2006 până la data de 10 noiembrie 2006.

Se va constata că inculpatul A. a executat pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin decizia penală nr. 273 din 27 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x, de la data de 28 ianuarie 2010 până la data de 14 septembrie 2011.

Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.