Infracţiunea de evaziune fiscală. Impunerea respectării principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (NCP, NCPP, L. nr. 656/2002, L. nr. 31/1990)

17 sept. 2021
Vizualizari: 483
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 247/RC/2021

NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, art. 25 alin. (5), art. 275 alin. (3) și (6), art. 396 alin. (5), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 442, art. 444, art. 447, art. 449 alin. (1); L. nr. 241/2005: art. 9 alin. (1) lit. b); L. nr. 656/2002: art. 29 alin. (1) lit. a); L. nr. 31/1990: art. 272 alin. (1) lit. b); NCP: art. 35 alin. (1), art. 38, art. 39,  art. 45 alin. (3) lit. a), art. 66 lit. a), b), g), art. 322 alin. (1)

Analizând recursurile în casație declarate de inculpații A. și B., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea sunt întemeiate, în parte, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, notează că potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, instanța supremă verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se cenzurează exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, precum și stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele limitativ prevăzute de lege, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a reglementat expres, excluzând reexaminarea faptelor și probelor deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-o cale de atac ordinară.

De asemenea, trebuie avut în vedere și efectul devolutiv al recursului în casație, instanța urmând a examina cauza numai în limitele motivelor de casare (prevăzute expres de lege) invocate în cererea de recurs în casație.

Nu în ultimul rând, principiul non reformatio in pejus este incident și în cazul recursului în casație, instanța, care soluționează cauza, neputând crea o situație mai grea pentru cel care a declarat calea de atac.

Cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Examinând în aceste coordonate teoretice motivele de recurs în casație invocate de inculpații A. și B. precum și în limitele fixate prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile recurenților inculpați privind soluțiile de condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b din Legea nr. 241/2005 sunt întemeiate.

Astfel, referitor la SC E. SRL, instanța de apel, similar instanței de fond, a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În esență, s-a reținut că societatea nu a evidențiat contabil un TVA datorat bugetului de stat în cuantum de 16.793 RON și nu a declarat suma de 33.357 RON, respectiv nu a evidențiat contabil și nu a declarat organelor fiscale nici impozitul aferent veniturilor microîntreprinderii care pentru perioada ianuarie – martie 2016 care se ridica la valoarea de 3.704 RON.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că inculpații au omis evidențierea atât în contabilitatea societății, cât și în declarațiile fiscale ce trebuiau depuse la organele fiscale veniturilor realizate, nefiind declarat integral nici TVA-ul, nici impozitul aferent veniturilor acestei societăți în perioada analizată.

În ceea ce privește societatea SC F. SRL, instanța de apel a reținut, pentru considerente similare prezentate cu ocazia analizării activităților desfășurate pe SC E. SRL, că nedeclararea TVA-ului colectat de societate, precum și a veniturilor și impozitului datorat pe SC F. SRL, realizează elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

S-a arătat, în esență, că societatea a depășit plafonul de TVA în cursul anului 2015, așa încât veniturile realizate în perioada ianuarie – martie 2016 erau purtătoare de TVA, societatea fiind obligată la plata taxei. Astfel, societatea datora bugetului de stat, TVA colectat în valoare de 25.865 RON, calculat prin aplicarea cotei de 20% asupra bazei impozabile. Totodată, nu a fost evidențiat contabil și nu a fost declarat organelor fiscale nici impozitul aferent veniturilor microîntreprinderii în valoarea de 1.293 RON, aferent perioadei ianuarie – martie 2016.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

Cu titlu prealabil, se constată că modalitatea normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu se referă la obligații declarative în materie fiscală. Prin urmare, aprecierile instanței de apel referitoare la omisiunea declarării la organele fiscale a TVA-ului și a impozitului datorat de cele două societăți comerciale nu intră în sfera ilicitului penal.

De asemenea, nici omisiunea evidențierii contabile a TVA datorată bugetului de stat sau a impozitului datorat de cele două societăți comerciale nu întrunește cerințele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitatea normativă prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat bugetului statului și care este colectat conform prevederilor Codul fiscal. Aceasta nu poate fi circumscrisă noțiunii de „venituri” folosită de legiuitor în prevederile legale mai sus menționate.

Așadar, în mod eronat instanța de apel a considerat că omisiunea înregistrării separate a taxei pe valoare adăugată constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu nesocotirea textului incriminator care face referire expresă la omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale sau a veniturilor realizate.

Față de cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursurile în casație sunt fondate pe aceste aspecte, inculpații A. și B. fiind condamnați pentru fapte neprevăzute de legea penală în privința SC E. SRL și SC F. SRL, urmând a se dispune achitarea pentru cele două infracțiuni de evaziune fiscală, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Pe cale de consecință, urmează a fi înlăturată obligarea inculpaților B. și A., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. SRL, la plata despăgubirilor civile către partea civilă. În aceeași măsură, se impune și înlăturarea obligării inculpaților, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC F. SRL, acțiunea civilă exercitată de Agenția Națională de Administrare Fiscală în numele Statului Român – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova referitoare la plata sumelor de bani, urmând a fi lăsată nesoluționată, conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Totodată, se impune a fi înlăturată și obligarea părților responsabile civilmente SC E. SRL și SC F. SRL de la plata dobânzilor și penalităților de întârziere, calculate conform Codului de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), aferente sumei achitate de 77.300 RON, pentru perioada 28 noiembrie 2015 – 30 decembrie 2016, urmând a se face aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Și în ceea ce privește societatea D. SRL, se constată că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că neînregistrarea și nedeclararea sumei de 49.066 RON, reprezentând TVA neînregistrat și nedeclarat aferent anilor 2013 – 2014, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Așa cum s-a arătat anterior, și în acest caz, omisiunea înregistrării separate a taxei pe valoare adăugată și a declarării acesteia organelor fiscale nu poate fi circumscrisă ilicitului penal.

Această constatare nu poate conduce, însă, la o soluție de achitare a inculpaților, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât activitatea reținută în sarcina acestora sub acest aspect intră în conținutul constitutiv al infracțiunii unice de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, pentru care instanța de apel a dispus condamnarea inculpaților la o singură pedeapsă.

Deopotrivă, în cauză nu se poate pronunța o soluție de achitare și în condițiile în care acțiunile privind înregistrarea de facturi fictive de la SC H. SRL și SC G. SRL în contabilitatea SC D. SRL vizează fapte prevăzute de legea penală și incriminate în infracțiunea de evaziune fiscală – care nici nu au fost contestate de recurenții inculpați în prezenta cale de atac.

Se constată că pentru acuzațiile aduse inculpaților B. și A. pentru neînregistrarea și nedeclararea sumei de 49.066 RON, reprezentând TVA neînregistrat și nedeclarat aferent anilor 2013 – 2014 (circumscrisă de instanța de apel variantei normative de la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005) și pentru acuzațiile aduse acelorași inculpați pentru înregistrarea de facturi fictive de la SC H. SRL și SC G. SRL în contabilitatea SC D. SRL (circumscrise variantei normative de la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005) – dată fiind schimbarea încadrării juridice dispuse prin încheierea din data de 20 ianuarie 2020 – instanța de apel a dispus condamnarea celor doi inculpați pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, reținând ambele modalități normative, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005.

Or, constatarea lipsei de relevanță penală a activității infracționale – constând în neînregistrarea și nedeclararea sumei de 49.066 RON, reprezentând TVA, respectiv doar din perspectiva actelor materiale circumscrise modalității normative prevăzute la lit. b) a art. 9 din Legea nr. 241/2005 – impune înlăturarea acestei modalități normative din infracțiunea de evaziune fiscală unică prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost dispusă prin încheierea de schimbare a încadrării juridice din data de 20 ianuarie 2020. Este de remarcat faptul că cei doi inculpați au fost trimiși în judecată pentru infracțiuni distincte, în raport de fiecare dintre modalitățile normative de la lit. b) și respectiv, de la lit. c) ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, constatarea lipsei caracterul penal al activității circumscrisă uneia din modalitățile normative, în speță cea de la lit. b) a art. 9 impune casarea, în parte, numai sub acest aspect, a încheierii de schimbare de încadrare juridică pronunțată de instanța de apel la data de 20 ianuarie 2020. Casarea în totalitate a încheierii antemenționate, ceea ce ar presupune revenirea de la o infracțiune unică la un concurs constituit din trei infracțiuni, nu este posibilă în actualul cadru procesual generat numai de calea de atac a inculpaților și care impune respectarea principiului neagravării situației în propria cale de atac reglementat, cu caracter obligatoriu, în art. 444 din C. proc. pen.

De asemenea, constatările instanței de recurs expuse anterior urmează a avea relevanță și în ceea ce privește latura civilă a cauzei. Astfel, constatând că neînregistrarea și nedeclararea sumei de 49.066 RON, reprezentând TVA neînregistrat și nedeclarat aferent anilor 2013 – 2014 nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală, acțiunea civilă pe acest aspect nu poate fi exercitată în cadrul procesului penal, motiv pentru care inculpații nu pot fi obligați, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D. SRL la plata acestei sume de bani menționată anterior, nefiind prejudiciu cu caracter penal.

Înalta Curte nu poate primi solicitarea apărării de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru a se proceda la o eventuală individualizare judiciară raportat la infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în condițiile în care această infracțiune nu a făcut obiectul cenzurii în calea extraordinară de atac, în lipsa unor motive ale recurenților vizând condamnarea pentru această infracțiune. Or, potrivit art. 449 alin. (1) din C. proc. pen., în caz de admitere a recursului în casație, hotărârea atacată se casează în limitele prevăzute, printre altele, de art. 442 alin. (2), conform căruia instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casație. Prin urmare, infracțiunea de evaziune fiscală, în modalitatea normativă prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, nefiind motiv de critică în cadrul recursului în casație, nu poate constitui motiv pentru casarea deciziei penale și, implicit, nici pentru trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a fi reevaluată, în vreun fel, de către instanța de apel.

Referitor la criticile recurenților inculpați privind condamnarea pentru infracțiunea de spălare de bani, Înalta Curte de Casație și Justiție le apreciază, de asemenea, ca fiind întemeiate.

În raport de situația de fapt reținută în decizia penală atacată, instanța de recurs în casație apreciază că nu există o corespondență deplină între faptele imputate inculpaților și modelul legal de incriminare.

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, constituie infracțiunea de spălare a banilor schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de spălare de bani în varianta normativă prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 constă fie în schimbarea de bunuri, fie în transferul de bunuri, cerința esențială atașată laturii obiective constând în ascunderea, respectiv în disimularea originii ilicite a bunurilor.

Prin acțiunea de schimbare se înțelege orice activitate prin care se realizează înlocuirea unui bun provenit din comiterea unei infracțiuni cu un altul de proveniență licită. Transferul constă în operațiunea de transmitere a drepturilor referitoare la un bun ce provine din săvârșirea de infracțiuni de către o altă persoană.

De asemenea, se impune a se menționa și faptul că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de spălare de bani presupune ca bunurile prezumtiv provenite din activități ce se circumscriu ilicitului penal să fie supuse unor „procedee de spălare” (albire) la finalul cărora acestea să fie reintroduse în circuitul civil ca bunuri de proveniența licită. Cu alte cuvinte, o condiție esențială pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de spălare a banilor o reprezintă existența unor bunuri provenite din săvârșirea de infracțiuni, în lipsa cărora nu poate fi reținută săvârșirea infracțiunii de spălare de bani.

De altfel, infracțiunea de spălare a banilor are un caracter subsecvent, respectiv corelativ derivat, ceea ce presupune preexistența infracțiunii predicat din care au fost extrase presupusele sume de bani ilicite. Așadar, întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de spălare de bani este condiționată de săvârșirea unei alte infracțiuni, care să genereze, în mod ilicit, bunuri care vor fi supuse procesului de „spălare”, ajungându-se la disimularea originii ilicite a acestora, prin intermediul unor operațiuni complexe juridice, economice sau financiare.

Deopotrivă, în cazul variantei normative a infracțiunii de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată socialmente periculoasă prevăzută de lege, ceea ce presupune identificarea circuitului banilor murdari.

În acest sens, instanța de apel a reținut că elementul material al infracțiunii de spălare de bani a constat în acțiunile de creditare societăți și, respectiv, avansuri acordate societăților, cunoscând că acestea provin din săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și folosire cu rea-credință a bunurilor societății, în scopul ascunderii originii ilicite a acestor sume de bani.

S-a apreciat, raportat la veniturile legale ale celor doi inculpați, că aceștia nu aveau posibilitatea reală de a plăti aceste sume respectivelor societăți, așa încât rezultă că acestea au provenit din săvârșirea celorlalte infracțiuni reținute în sarcina acestora, în special infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor societății. Prin urmare, cei doi inculpați, prin societățile înființate au încercat să disimuleze, prin creditarea acestora și acordarea de avansuri pentru servicii ce nu au fost în mod real prestate, caracterul ilicit al „producerii” sumelor de bani obținuți prin infracțiunile primare (evaziune fiscală și prin folosirea cu rea-credință a bunurilor societății în scop personal).

De asemenea, s-a mai accentuat ideea exprimată anterior că, dat fiind că niciunul dintre inculpați nu obținea venituri care să justifice acumularea unor sume mari de bani, într-o perioadă scurtă de timp, rezultă, în opinia curții, că acestea au provenit, în realitate, din activitățile ilicite de evaziune fiscală și folosirea cu rea-credință a creditului societății.

Contrar susținerilor instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în cauză, în raport de situația de fapt reținută în decizia penală recurată, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege în privința elementului material al laturii obiective a infracțiunii de spălare de bani în varianta normativă prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 întrucât acțiunile inculpaților de creditare a societăților D. SRL și C. SRL, respectiv acordarea de avansuri societăților E. SRL și F. SRL de către SC D. SRL nu pot fi subsumate noțiunilor de schimbare sau transfer de bunuri.

De asemenea, nu sunt îndeplinite condițiile cerute de textul de incriminare nici în privința cerinței esențiale atașate laturii obiective a infracțiunii, operațiunile contabile menționate anterior, respectiv creditare societăți sau acordarea de avansuri furnizorilor pentru prestări de servicii, precum și retragerea ulterioară a sumelor de bani din conturile societăților neputând echivala cu acțiuni de ascundere sau disimulare a originii ilicite a bunurilor.

Astfel, se constată că instanța de apel nu a indicat în concret infracțiunea/infracțiunile predicat care a/au generat în mod ilicit bunurile pretins supuse operațiunii de „spălare” și nu a prezentat, în considerentele hotărârii, circuitul banilor „murdari”.

În acest sens, considerațiile instanței de apel conțin nu doar referiri cu titlu general privind proveniența sumelor de bani, ci și contradictorii, curtea folosind sintagme diferite – „din săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și folosire cu rea-credință a bunurilor societății” sau – „din săvârșirea celorlalte infracțiuni reținute în sarcina acestora, în special infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor societății”.

Or, referirile cu caracter general, fără indicarea în concret a infracțiunii predicat și lipsa descrierii în decizia atacată a circuitului sumelor de bani nu pot fi complinite de instanța de recurs în casație întrucât presupune analiza situației de fapt și interpretarea materialului probator, aspecte care nu pot fi cenzurate în actualul cadru procesual care are ca obiect o cale extraordinară de atac în care se verifică exclusiv, conform art. 447 teza finală din C. proc. pen., legalitatea hotărârii atacate.

În acest context, simplele operațiuni de creditare a unor societăți ori acordarea de avansuri unor furnizori nu se circumscriu elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Prin urmare, recursurile în casație sunt fondate și pe aceste aspecte, inculpații A. și B. fiind condamnați pentru fapte neprevăzute de legea penală, urmând a se dispune achitarea acestora pentru infracțiunea de spălare a banilor, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În ceea ce privește criticile privind greșita condamnare a acelorași inculpați pentru infracțiunile prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte de Casație și Justiție le apreciază ca nefondate.

Potrivit art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1009, este incriminată fapta fondatorului, administratorului, directorului general, directorului, membrului consiliului de supraveghetori al directoratului sau reprezentantului legal al societății care folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.

Motivele recurenților inculpați au vizat, în esență, lipsa condițiilor prevăzute de lege din perspectiva verbum regens.

În acord cu instanța de apel, se constată că, în cauză, sunt întrunite cerințele de tipicitate obiectivă, activitățile derulate de inculpați pe acest aspect fiind circumscrise elementului material al laturii obiective a infracțiunii de folosirea cu rea-credință a bunurilor societății.

În considerentele deciziei penale atacate, s-a reținut, în esență, că cei doi inculpați au folosit banii societăților E. SRL, F. SRL, C. SRL și D. SRL pentru folosul propriu și nu în interesul societăților din conturile cărora au fost retrase, în numerar, importante sume de bani, fără o justificare reală. Sumele retrase cu titlu de „diverse plăți” nu s-au regăsit ca și plăți efectiv făcute de societăți. Deși au fost retrase din conturile societăților sume mari de bani cu titlul de „plăți salarii” în realitate sumele plătite cu această destinație au fost reduse. Totodată, deși au fost retrase sume cu titlu de „avansuri spre decontare„, aceste pretinse avansuri nu au fost decontate sau au fost folosite pentru plata unor facturi fictive.

Or, raportat la situația de fapt reținută în cauză pe baza interpretării de către instanța de apel a materialului probator, elemente care nu pot fi cenzurate în prezentul cadru procesual, faptele reținute în sarcina inculpaților A. și B. sunt prevăzute de legea penală, motivele în sens contrar ale acestora fiind nefondate.

Nici motivele recurenților inculpați referitoare la incidența cauzei justificative prevăzute de art. 22 din C. pen. nu pot fi primite întrucât nu pot fi valorificate în contextul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Aceste ipoteze au fost subsumate, în mod expres de către legiuitor, dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., respectiv există o cauză justificativă (…) și nu celor incidente cazului de recurs în casație invocat de către recurenți, circumscris prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. – fapta nu este prevăzută de legea penală.

De altfel, cenzurarea acestor critici presupune analiza materialului probator administrat în cauză. Or, analiza conținutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Înalta Curte reamintește că analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege, iar controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate decât cele limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., cu atât mai puțin celor de netemeinicie.

Așa cum s-a subliniat în precedent, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate și exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

În ceea ce privește motivul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în raport de soluția ce urmează a se pronunța în cauză, analiza acestui motiv nu se mai impune.

Față de cele arătate, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a), alin. (2) teza I și alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile în casație formulate de inculpații A. și B., va casa, în parte, Decizia penală nr. 1071 din data de 30 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, Încheierea penală din data de 20 ianuarie 2020 a aceleiași instanțe (numai sub aspectul modalității alternative a faptei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005), precum și sentința penală nr. 278 din 3 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, și rejudecând:

Va descontopi pedepsele rezultante aplicate inculpaților A. și B. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita pe inculpații A. și B., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (SC E. SRL).

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita pe inculpații A. și B., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (SC F. SRL).

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita pe inculpații A. și B., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., va contopi pedepsele aplicate inculpaților A. și B., astfel cum au fost menținute, respectiv aplicate prin decizia instanței de apel, de:

– 7 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 republicată cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (SC E. SRL);

– 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 republicată cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (SC F. SRL);

– 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 republicată cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (SC C. SRL);

– 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 republicată cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (SC D. SRL);

– 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

– 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (SC D. SRL),

– 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., urmând ca fiecare dintre aceștia să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 6 luni închisoare, la care se va adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv pedeapsa rezultantă de 4 ani și 3 luni închisoare în regim de detenție.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., va aplica inculpaților pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen., pe o durată de 2 ani, respectiv: dreptul de a fi ales în autorități publice sau în alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale, pedeapsă a cărei executare începe în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., va aplica inculpaților pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorități publice sau în alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale.

Pe latură civilă:

– va înlătura obligarea inculpaților A. și B., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. SRL, la plata către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală în numele Statului Român – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a sumei de 16.793 RON, cu titlu de daune materiale (TVA datorat), precum și a obligațiilor fiscale accesorii, și, în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va lăsa nesoluționată acțiunea civilă referitoare la plata sumei de bani anterior menționată.

– va înlătura obligarea inculpaților, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC F. SRL, la plata către aceeași parte civilă a sumei de 25.865 RON (TVA datorat), cu titlu de daune materiale, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, și, în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va lăsa nesoluționată acțiunea civilă referitoare la plata sumei de bani anterior menționată.

– va înlătura majorarea dispusă de instanța de apel cu privire la suma stabilită ca prejudiciu în dauna aceleiași părți civile de la 330.365 RON la 379.431 RON. Va menține obligarea inculpaților A. și B., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D. SRL, la plata către aceeași parte civilă a sumei de 330.365 RON (TVA + impozit pe profit), cu titlu de daune materiale, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală, aferente sumei de 330.365 RON, de la data nașterii obligațiilor fiscale accesorii și până la data achitării efective a debitului principal. În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va lăsa nesoluționată acțiunea civilă cu privire la neînregistrarea și nedeclararea sumei de 49.066 RON, reprezentând TVA neînregistrat și nedeclarat de SC D. SRL aferent anilor 2013 – 2014.

Totodată, va înlătura obligarea părților responsabile civilmente SC E. SRL și SC F. SRL de la plata dobânzilor și penalităților de întârziere, calculate conform Codului de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), aferente sumei achitate de 77.300 RON, pentru perioada 28 noiembrie 2015 – 30 decembrie 2016 și, în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va lăsa nesoluționată acțiunea civilă în ceea ce le privește pe acestea.

Va menține celelalte dispoziții care nu contravin prezentei decizii.

De asemenea, va anula Mandatele de executare a pedepsei închisorii nr. 312/2020, respectiv nr. 313/2020, emise la data de 30 septembrie 2020 de Tribunalul Dolj, pe numele celor doi inculpați și va dispune emiterea unor noi mandate de executare a pedepsei închisorii conform prezentei decizii.

Conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursurilor în casație declarate în cauză vor rămâne în sarcina statului, iar potrivit art. 275 alin. (6) din același cod, onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenți, în cuantum de câte 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiunea de evaziune fiscală. Impunerea respectării principiului neagravării situației în propria cale de atac (NCP, NCPP, L. nr. 656/2002, L. nr. 31/1990) was last modified: septembrie 17th, 2021 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.