Infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată (NCP, NCPP, Constituţia României, L. nr. 78/2000, L. nr. 47/1992)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 119/2018

NCP: art. 5, art. 35 alin. (1), art. 297 alin. (1), art. 309; L. nr. 78/2000: art. 132; L. nr. 47/1992: art. 2, art. 29; Constituția României: art. 115 alin. (7), art. 147 alin. (1); NCPP: art. 275 alin. (2) și (6)

Preliminar, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpații F. și E. în cursul judecării apelurilor formulate de aceștia împotriva hotărârii instanței de fond, prin care au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave în formă continuată prev. art. 132 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 297 alin. (1) rap. la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., (în varianta autoratului în ceea ce îl privește pe inculpatul F., respectiv a complicității – în cazul inculpatei E.) vizează, în principal, neconstituționalitatea, in integrum, a O.U.G. nr. 14/2017.

Interdependent, dar cu caracter subsidiar, inculpata E. și-a subscris demersul judiciar și invocării exclusive a neconstituționalității art. I din O.U.G. nr. 14/2017, iar inculpatul F. a înțeles să critice pentru neconstituționalitate și disp. Legii nr. 9/2017, prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 14/2017.

Raportat la obiectul demersului judiciar al celor doi inculpați, Înalta Curte constată că prin art. I pct. 3 și 4 din O.U.G. nr. 13 din 31.01.2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen. și a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., s-au adus modificări condițiilor de incriminare ale infracțiunii de abuz în serviciu prev. art. 297 C. pen. (prin reconfigurarea conținutului constitutiv al infracțiunii, coborârea limitelor pedepsei închisorii și introducerea pedepsei alternative a amenzii).

Prin art. I din O.U.G. nr. 14/2017 (aprobată prin Legea nr. 9/2017, publicată în M.Of. nr. 144 din 24.02.2017) a fost abrogată O.U.G. nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen. și a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., publicată în M. Of. nr. 92 din 01.02.2017.

Ulterior, prin Legea nr. 8 din 24 februarie 2017, publicată în M. Of. nr. 144 din 24.02. 2017, a fost respinsă O.U.G. nr. 13 din 31.01.2017.

Evaluând excepția de neconstituționalitate invocată de inculpații F. și E. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte apreciază, similar primei instanțe, că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. 1-3 din lege:

– calitatea de parte în proces a autorului excepției;

– identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției;

– existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, „legătura cu soluționarea cauzei” poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (mutatis mutandis, decizia nr. 591 din 21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916 din 16.12.2014);

– verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are însă valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În acest context, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 14/2017 și, pe cale de conscință, nici cea vizând Legea nr. 9/2017, nu au legătură cu soluționarea cauzei de față.

În formularea acestei concluzii, Înalta Curte pornește, prioritar, de la constatarea că, în speță, inculpații F. și E. au invocat excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 14/2017 raportându-se formal la exigențele art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate criticile formulate vizând exclusiv aspecte de tehnică legislativă, iar nu de neconstituționalitate.

Or, în condițiile în care, potrivit art. 115 alin. (7) din Constituția României, ca efect al aprobării ei prin Legea nr. 9/2017, O.U.G. nr. 14/2017 și-a pierdut caracterul de act normativ de sine-stătător în vigoare (astfel cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 95 din 08 februarie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006), criticile vizând nerespectarea de către executiv a cerințelor și criteriilor referitoare la condițiile adoptării unei ordonanțe de urgență, invocate de apărare, nu se raportează pertinent la specificul cauzei de față, punând în discuție interesul inculpatului în invocarea lor.

Pe de altă parte, actul normativ criticat nu îndeplinește exigența privind legătura cu soluționarea cauzei, întrucât, chiar în eventualitatea admiterii unei excepții de neconstituționalitate a ordonanței menționate, situația juridică în cauza de față nu se modifică.

Statuând asupra efectelor declararării neconstituționalității actelor normative de abrogare, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 417 din 15 octombrie 2013, (publicată în M. Of. al României nr. 743 din 2 decembrie 2013), a stabilit că „în astfel de cazuri nu intervine o abrogare a unui act de abrogare anterior, pentru a se putea reține incidența dispozițiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 – dispoziții opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare -, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituționalității unei norme abrogatoare, care constă în pierderea legitimității constituționale a textului declarat neconstituțional, sancțiune diferită și mult mai gravă decât abrogarea unui text normativ”.

În consecință, în cazul constatării neconstituționalității lor, actele normative de abrogare își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte.

Altfel spus, declararea neconstituționalității actelor normative de abrogare are ca efect indirect repunerea în vigoare a prevederilor legale abrogate, însă numai în ipoteza în care abrogarea a fost singura cauză a încetării efectelor juridice a acestora.

Or, în condițiile în care O.U.G. nr. 13/2017 a fost respinsă de Parlamentul României prin Legea nr. 8 din 24 februarie 2017, aceasta nu-și poate produce efectele nici în ipoteza declarării neconstituționalității actului normativ care a abrogat-o, astfel că finalitatea reală urmărită de inculpați prin invocarea excepției nu poate fi atinsă.

În aceste condiții, constatând că remediul procesual al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de către inculpații F. și E. în concordanță cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, soluția dispusă prin încheierea recurată fiind legală.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații E. și F. împotriva încheierii din 10 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. x/2010 (x/2016).

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu, în cuantum de câte 35 de lei, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.