Infracţiunea de abuz în serviciu. Cerere de casare pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală. Recurs respins ca nefondat (NCPP, NCP, L. nr. 78/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 220/RC/2019

NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b), art. 275 alin. (2) și (6), art. 438, art. 439 alin. (1) pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; L. nr. 78/2000: art. 13^2; NCP: art. 4, art. 5, art. 297 alin. (1), art. 309

Recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. – hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală – se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, trebuie menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii, făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

În speță, recurentul A. și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., arătând, în esență, că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât atribuțiile pretins încălcate sunt reglementate de acte normative secundare, iar nu primare, așa cum s-a statuat în Decizia nr. 405/2016 a instanței de contencios constituțional.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în prezenta cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond (soluție menținută în apel), printre altele, în baza art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și obținerea unui folos necuvenit pentru altul, la pedeapsa de: 3 (trei) ani închisoare, reținându-se, în esență, că acesta, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv în timpul controlului desfășurat la SC E. SRL Oradea, a întocmit în mod defectuos procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției pentru fapta săvârșită de SC E. SRL Oradea, în sensul, că nu a aplicat sancțiunea complementară a confiscării, cu toate că aceasta era obligatorie potrivit legii, cauzând în acest fel o pagubă bugetului de stat în cuantum de 1.352.356,96 RON.

Având în vedere că, potrivit art. 447 din C. proc. pen., pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă fapta, astfel cum a fost reținută de către instanțele inferioare, întrunește, în persoana condamnatului, toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare menționată.

Sub acest aspect, se observă că, potrivit art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) din C. pen., infracțiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcționarului public de a nu îndeplini un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori de a-l îndeplini în mod defectuos, în cadrul și în limitele atribuțiilor de serviciu, fiind necesar ca acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei să cauzeze o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, iar între fapta funcționarului public și rezultatul produs să existe legătură de cauzalitate. În plus, dispozițiile art. 309 din C. pen. reglementează situația în care acțiunea sau inacțiunea mai sus menționată a avut consecințe deosebit de grave, acestea fiind reglementate de prevederile art. 183 din C. pen.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”, statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

În acest context, sfera atribuțiilor de serviciu în virtutea cărora funcționarului public îi incumbă obligația de a îndeplini anumite acte trebuie să își găsească o reglementare expresă în lege, ordonanță sau ordonanță de urgență ale Guvernului, în situația neîntrunirii acestei exigențe conduita funcționarului, neputând fi inclusă în sfera ilicitului penal.

Prin urmare, întrucât prin decizia Curții Constituționale, invocată de recurent, s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, restrângându-i-se sfera de incidență, Înalta Curte apreciază că, în măsura în care fapta săvârșită nu respectă tiparul stabilit de norma de incriminare în interpretarea dată de instanța de contencios constituțional, decizia menționată are caracterul unei legi de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea incidenței dispozițiilor art. 4 din C. pen. În același sens, cu referire la efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei norme de incriminare, s-a pronunțat și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul instanței supreme în considerentele Deciziilor nr. 18/2016 și nr. 6/2017.

În aceste condiții, se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută ca element material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la mențiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc., în esență, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, așa cum s-a reținut și în hotărârile atacate, din actele dosarului și din Rechizitoriul nr. x/2013 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, rezultă că recurentului inculpat A. i s-a imputat încălcarea dispozițiilor prev. de art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, potrivit cărora, avertismentul se poate aplica și în cazul actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune.

Apărarea inculpatului A., în sensul, că în situația în care se aplică agentului economic sancțiunea avertismentului, nu se mai aplică și sancțiunea complementară a confiscării, este nefondată.

Totodată, din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentului inculpat A. i s-a imputat și încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Este adevărat că potrivit art. 5 alin. (6) din O.G. nr. 2/2001 sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura și gravitatea faptei, însă acest act normativ nu prevede, ca în cazul sancțiunii contravenționale principale a avertismentului, că aceasta se poate aplica chiar dacă actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune.

Astfel, din actele și lucrările dosarului, rezultă fără dubii că în calitate de inspector vamal în cadrul Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu cu ocazia controlului efectuat la data de 6 iunie 2010, în sensul de a nu aplica amenda de 20.000 RON agentului economic SC E. SRL Oradea și de a nu confisca de la acesta suma de 1.352.356,96 RON, reprezentând contravaloarea motorinei comercializate în perioada 23 noiembrie 2009 – 31 martie 2010, fără a deține atestat eliberat de autoritățile fiscale teritoriale, cauzând o pagubă bugetului de stat în valoare de 1.372.356,96 RON și obținând un folos necuvenit pentru SC E. SRL Oradea.

Așadar, în prezenta cauză, fapta de abuz în serviciu pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond (soluție menținută în apel), vizează încălcări ale legislației primare (art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001și O.G. nr. 92/2003), rezultând că recurentului inculpat A. i s-a imputat încălcarea dispozițiilor primare, acestea fiind, cu precădere, menționate în rechizitoriu și în hotărârile atacate, așa cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că, atât în rechizitoriu, cât și în hotărârile pronunțate de instanțele inferioare se fac trimiteri și la legislația secundară nu este de natură a justifica concluzia incidenței deciziei invocate și, corespunzător, soluția achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege), atâta timp cât în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență) sunt prevăzute obligații/îndatoriri fundamentale, de esență pentru unele domenii de activitate a autorităților și instituțiilor publice, care revin funcționarilor publici ce își desfășoară activitatea în cadrul acestora și, respectiv, pentru anumite categorii de funcționari publici, iar detalierea/concretizarea acestora pentru fiecare funcționar/funcție intervine ulterior, prin intermediul actelor normative subsecvente legii (hotărâri de guvern, ordine al ministrului, norme de aplicare, etc.) ori a celor interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fișa postului, etc.). De altfel, în elaborarea legislației se utilizează frecvent metoda prevederii în chiar legea, ordonanța ori ordonanța de urgență respectivă, a unui text care stabilește expres obligația emiterii unui act normativ subsecvent (unei legislații secundare) prin care să se detalieze, printre altele, obligațiile/îndatoririle de serviciu ori profesionale.

Așa fiind, în condițiile în care condamnarea inculpatului A. a avut în vedere săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare, nu pot fi primite aspectele invocate de recurent prin cererea de recurs în casație, fapta comisă, astfel cum a fost reținută în mod definitiv de instanța de apel, întrunind elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. Prin urmare, se constată că dispozițiile Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale nu operează în prezenta cauză de vreme ce acuzația de abuz în serviciu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, iar nu doar a unor acte normative secundare.

Deși la acest termen de judecată, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al recurentului A. a susținut că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală, întrucât normele juridice primare a căror încălcare i se impută sunt reglementate într-o ordonanța de urgență, care nu reprezintă legislație primară, Înalta Curte arată, pe de o parte, că aspectele nu pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut la pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., în condițiile în care, potrivit considerentelor cuprinse în Decizia nr. 405/2016 a instanței de contencios constituțional cu privire la sfera actelor normative la care organele judiciare se pot raporta în aprecierea atribuțiilor de serviciu, ordonanțele Guvernului (inclusiv ordonanțele de urgență) nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii. Pe de altă parte, în actualul stadiu procesual, nu mai pot fi primite criticile invocate cu caracter de noutate, întrucât acestea nu au fost cuprinse în motivele scrise de recurs, iar admiterea în principiu a căii extraordinare de atac a vizat doar chestiunile analizate anterior.

Cu privire la celelalte critici ce au fost pe larg detaliate în practicaua prezentei, Înalta Curte constată că acestea exced cadrului procesual actual, având în vedere că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile cazurilor prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte constată că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat inculpatul A. întrunește toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 265/A/2018 din 25 mai 2018 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, și, având în vedere culpa sa procesuală, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îi va obliga la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 160 RON, urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiției, în conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (6) din C. proc. pen.

Sursa informației: www.scj.ro.