Infracțiunea de abuz în serviciu. Atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (NCPP, VCP, L. nr. 1/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 381/RC/2018

L. nr. 1/2000: art. 6 alin. (1); NCPP: art. 275 alin. (2), art. 297 alin. (1), art. 438 pct. 7; VCP: art. 246; L. nr. 18/1991: art. 9 alin. (5), art. 11 alin. (1) și (2)

Înalta Curte constată că criticile prin care se susține că în cauză fapta inculpaților A. și B. nu este prevăzută de legea penală, ca urmare a neîndeplinirii condițiilor de tipicitate ale abuzului în serviciu, astfel cum infracțiunea a fost reconfigurată consecință a Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din data de 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din data de 8 iulie 2016, pornesc de la o chestiune procedurală, care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs în casație.

Astfel, se susține că procurorul, la ultimul termen de judecată în faza apelului, nu mai putea să invoce dispoziții din legislația primară, care vizează atribuții de serviciu pretins încălcate de inculpați. S-a arătat că precizarea procurorului de ședință, în sensul de a indica dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 ca fiind norma încălcată de funcționarii publici C., D. și B., reprezintă o schimbare a acuzației de abuz în serviciu, astfel că soluția instanței de apel este nelegală sub aspectul condamnării pentru infracțiunea de instigare la abuz în serviciu, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale interne și cu prevederile convenționale care garantează dreptul la un proces echitabil.

Instanța de apel a apreciat că o atare situație nu reprezintă o completare a stării de fapt cu acțiuni sau inacțiuni noi, ci doar o precizare a legislației primare încălcate în raport de starea de fapt reținută, chestiune posibilă chiar și în calea de atac, în condițiile în care, rechizitoriul a avut în vedere numai legislația secundară emisă în baza celei primare (s.n. acuzațiile din prezenta cauză, precum și soluția instanței de fond au fost pronunțate anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din data de 15 iunie 2016). S-a arătat că inculpații au cunoscut încă de la început natura acuzațiilor ce li se aduc, care sunt faptele imputate și ce norme de legislație secundară au încălcat, precizarea procurorului fiind doar în sensul de a indica care este și norma primară în dezvoltarea căreia a intervenit norma secundară reținută a fi încălcată de către aceștia.

Înalta Curte, ca instanță de apel, a reținut că încălcarea unei norme secundare atrage de plano și încălcarea normei legislative primare dacă norma secundară este emisă doar în baza celei principale, așa cum este și cazul în speța de față. De asemenea, s-a arătat că instanța de fond s-a aplecat cu minuțiozitate – cu trimiteri la conținutul actului de sesizare – asupra chestiunilor privind încălcarea de către funcționari a unor atribuții de serviciu prevăzute într-o lege și, din această perspectivă, hotărârea atacată este la adăpost de orice critici.

Rezultă, așadar, că instanța de apel, menținând soluția de condamnare a inculpaților C., D. și B. a reținut că aceștia și-au încălcat atribuțiile de serviciu prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 și ale Hotărârii de Guvern nr. 890/2005, normă secundară emisă în baza prevederilor Legii nr. 1/2001.

Modalitatea procedurală concretă în urma căreia s-a reținut încălcarea dispozițiilor privind exercitarea unor atribuții de serviciu prevăzute în legislația primară nu este supusă cenzurii pe calea extraordinară de atac a recursului în casație, critica privind încălcarea normelor de procedură ce garantează echitabilitatea procesului penal neîncadrându-se în dispozițiile prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. În cadrul acestui caz de casare, Înalta Curte va verifica doar dacă, faptele astfel cum au fost reținute prin hotărârea definitivă, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale abuzului în serviciu.

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

În esență, Curtea a constatat că dispozițiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acțiunile sau omisiunile prin care se săvârșește infracțiunea (parag. 60), că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (parag. 57) și a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului (parag. 60).

În cuprinsul aceleiași hotărâri, în paragraful nr. 88, Curtea Constituțională a făcut referire expresă la faptul că „dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. … au fost reconfigurate prin prezenta decizie”. Reconfigurarea, la care se referă Curtea în paragraful anterior menționat, are ca efect restrângerea sferei de incidență a infracțiunii în limitele constituționale, respectiv: atribuția de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul trebuie să fie prevăzută expres de lege, noțiune înțeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanță (simplă sau de urgență) emisă de Guvernul României și, totodată, actul îndeplinit în exercitarea atribuțiilor de serviciu să încalce o dispoziție cuprinsă în legislația primară (care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanțe, simple sau de urgență, emise de Guvernul României).

Așadar, dacă anterior Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, formularea largă a textului permitea includerea în elementul material al laturii obiective a infracțiunii a oricărei încălcări ale atribuțiilor de serviciu, indiferent dacă acestea erau prevăzute în legi, ordonanțe, hotărâri ale guvernului, fișă a postului, dispoziții, etc., ulterior acestei hotărâri, o acțiune sau inacțiune dobândește semnificație penală doar făptuitorul se află în exercitarea unei atribuții de serviciu prevăzute de lege și prin acțiunea sau inacțiunea sa se încalcă dispoziții exprese dintr-o lege sau ordonanță a Guvernului. Orice încălcări ale atribuțiilor de serviciu care nu își au izvorul într-o dispoziție din legislația primară, se situează în afara ilicitului penal.

În aceste circumstanțe stabilite de instanța de contencios constituțional, Înalta Curte va analiza în continuare, în limitele permise de prezenta cale extraordinară de atac, față de situația de fapt reținută de instanța de apel dacă autorii infracțiunii de abuz în serviciu (C., D. și B.) au încălcat legea în exercitarea unor atribuții de serviciu prevăzute de legislația primară. Verificarea hotărârii se face, astfel cum s-a arătat, în raport de cele statuate în apel cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, Înalta Curte urmând a examina în ce măsură acest text reglementează sau nu atribuții de serviciu pentru inculpați.

În fapt, în sarcina inculpatului A., instanța de apel a reținut că, în perioada 2009 – 2011, în scopul dobândirii pentru sine, în mod injust, a unui teren cu vegetație forestieră în suprafață de 2300 ha situat pe raza Ocolului Silvic Broșteni, județul Suceava, cu intenție, a determinat pe inculpații C. – primar și președinte al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broșteni și D. secretar al Primăriei orașului Broșteni și secretar al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broșteni (care aveau atribuții legale în aplicarea Legii nr. 247/2005) să înregistreze și să ia în discuție în cadrul ședinței Comisiei din 2 martie 2010 ca fiind depusă în termen, solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafața de 2300 ha teren pe raza Ocolului Silvic Broșteni, deși termenul de depunere pentru astfel de cereri, conform Legii nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 127/2005, expirase la data de 30 noiembrie 2005; inculpații C. și D. și-au încălcat atribuțiile de serviciu și au atribuit numere fictive solicitărilor care astfel apar ca fiind depuse în termen având numerele de înregistrare 116 din 30 noiembrie 2005 – în Registrul special de înregistrare a cererilor la legile fondului funciar și 1775 din 29 mai 2006 – în Registrul general de intrări/ieșiri al Primăriei orașului Broșteni, jud. Suceava, iar ulterior au luat în discuție cererea în cadrul ședinței comisiei din 2 martie 2010 și au înaintat-o Comisiei județene Suceava spre validare împreună cu Anexa 37.

Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, la stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole și forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orășenești, municipale și comisiile județene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existența actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, precum și pertinența, verosimilitatea, autenticitatea și concludenta acestor acte, ținându-se seama și de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din aceeași lege.

Prin H.G. nr. 890 din 4 august 2005 a fost aprobat Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor.

Rezultă, așadar, că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 stabilește competența comisiilor de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole și forestiere de a verifica existența actelor doveditoare depuse de solicitanți precum și pertinența, verosimilitatea, autenticitatea și concludenta acestor acte, iar H.G. nr. 890 din 4 august 2005 detaliază modalitatea de constituire, atribuțiile și modul de funcționare a acestor comisii prevăzute în legislația primară. În privința atribuțiilor comisiilor, art. 5 lit. a) și b), invocat de instanța de fond, are un conținut similar cu cel al art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 [a) preiau și analizează cererile depuse în conformitate cu prevederile legii, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, cu excepția celor formulate de comune, orașe sau municipii; b) verifica în mod riguros îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și la art. 6 din Legea nr. 1/2000, cu modificările ulterioare, solicitând în acest scop toate relațiile și datele necesare].

Ca atare, în ceea ce-i privește pe autorii infracțiunii de abuz în serviciu, se constată că instanța de apel a reținut că aceștia au acționat în exercitarea atribuțiilor de președinte, respectiv secretar al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broșteni.

Instanța de recurs în casație reține că aceste atribuții se circumscriu, într-adevăr, dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, această comisie avea potrivit legii competență exclusivă în analiza cererilor.

În exercitarea acestor atribuții, tot Înalta Curte a reținut că inculpații au nesocotit dispozițiile legale care reglementau termenul de depunere a cererii, prevăzut de Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 127/2005, dispoziții prezentate detaliat de prima instanță, la care instanța de apel a făcut trimitere (art. 3 din O.U.G. nr. 127/2005 privind modificarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, precum și a art. III al titlului VI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, potrivit cărora persoanele fizice și persoanele juridice pot formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferențele de suprafață ce pot fi restituite conform prezentei legi, până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv). Prin hotărârea definitivă, ca situație de fapt, s-a stabilit că cererea nu a fost formulată în termenul prevăzut de lege, respectiv până la 30 noiembrie 2005 inclusiv, ci mult ulterior, și că, „până în toamna anului 2009 nu a fost întreprins niciun demers concret prin care să fie revendicate suprafețe de teren în numele inculpatului I., la primăria orașului Broșteni”.

În privința atribuțiilor de serviciu prevăzute de lege și a încălcării dispozițiilor legale, situația este similară și în ceea ce-l privește pe inculpatul B., față de care instanța de apel a considerat că starea de fapt reținută de prima instanță a fost corect stabilită. În sarcina acestuia s-a reținut că, în dubla sa calitate de membru al Comisiei Locale de aplicare a legilor fondului funciar Broșteni și consilier juridic al Primăriei Broșteni, în scopul dobândirii pentru inculpatul A., în mod injust, a unui teren cu vegetație forestieră în suprafață de 2.300 ha situat pe raza Ocolului Silvic Broșteni din județul Suceava, cu știință și-a încălcat atribuțiile prin aceea că prin acte materiale succesive a urmărit crearea unei situații de fapt din care să rezulte că cererea având ca obiect solicitarea formulată de I., după F., privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 2300 ha teren împădurit a fost depusă în termenul legal prevăzut de Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 127/2005.

Înalta Curte constată așadar că, în sarcina inculpaților C., D. și B. s-a reținut că în exercitarea atribuțiilor de verificare a înscrisurilor doveditoare depuse de solicitanți precum și de analiză a pertinenței, verosimilității, autenticității și concludenței acestor acte, atribuții prevăzute de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea 1/2000 și reluate în art. 5 lit. a) și b) Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890 din 4 august 2005, aceștia au încălcat dispozițiile legale care prevedeau un anumit termen limită de formulare a cererii pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, respectiv dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 127/2005 privind modificarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000.

În raport de cele anterior constatate, Curte consideră neîntemeiate criticile formulate de recurenți, faptele pentru care A. și B. au fost condamnați întrunind condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu (în forma de participație a instigării în ceea ce-l privește pe inculpatul A.), astfel cum acestea au fost reconfigurate prin decizia Curții Constituționale la care s-a făcut anterior referire.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de condamnații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 407/A din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2012.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.