Infracțiune de vătămare corporală din culpă. Criteriile generale de individualizare a pedepsei (CPP, NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 218/A/2017

CPP: art. 184 alin. (2), (4); NCP: art. 5, art. 40 alin. (3), art. 74, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2)-(3), art. 74, art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), art. 68 alin. (1) lit. c), art. 196 alin. (2), (3); NCPP: art. 275 alin. (2), art. 374 alin. (4), art. 375 alin. (11), art. 396 alin. (10), art. 421 pct. 1 lit. b), art. 422; O.U.G. nr. 195/2002: art. 41; H.G. nr. 1391/2006: art. 100

Din analiza cauzei rezultă că, în contextul concret al cauzei, prima instanță a dat eficiență solicitării inculpatei A. cu privire la judecarea cauzei în procedură simplificată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 374 alin. (4) raportat la art. 375 alin. (11) C. proc. pen., depunându-se și acte în circumstanțiere la dosarul cauzei, reținând aceeași situație de fapt menționată în actul de sesizare.

Prima instanță a făcut un amplu și amănunțit examen asupra legii penale mai favorabile, în raport, cu toate criteriile prevăzute, în examinare, conform art. 5 C. pen., a analizat, în concret, conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală din culpă reținută în sarcina inculpatei, în condițiile art. 196 alin. (2)-(3) C. pen., motivând judicios față de criteriile de individualizare prevăzute în art. 74 C. pen., cuantumul pedepsei aplicate, pentru infracțiunea din prezenta cauză, faptul că aceasta este concurentă cu alte infracțiuni pentru care inculpata a fost condamnată definitiv prin sentința penală nr. 117/F din 23 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 415/A din 27 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilind pedeapsa rezultantă principală de 3 ani și 4 luni închisoare și modalitatea de executare a acesteia, respectiv în regim de detenție și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Totodată, curtea de apel a procedat etapizat în stabilirea legii penale mai favorabile, constatând incidența art. 5 C. pen., a deciziei nr. 5 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală care a statuat că „în aplicarea art. 5 C. pen. se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii mai favorabile”, a Deciziei nr. 265 din 06 mai 2014 a Curții Constituționale publicată în M. Of., Partea I, nr. 372/20.05.2014, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/118/2012 prin care s-a constatat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Prima instanță a enunțat efectiv, criteriile privind stabilirea legii penale mai favorabile, așa cum rezultă din decizia Curții Constituționale, a analizat comparativ dispozițiile art. 196 alin. (2), (3) C. pen., cu cele ale art. 184 alin. (2), (4) C. pen. anterior, a stabilit legea nouă și a examinat comparativ dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni, conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală din culpă, în raport, cu latura obiectivă, urmarea imediată, legătura de cauzalitate, latura subiectivă, varianta agravată a infracțiunii, individualizarea pedepsei aplicate, față de art. 74 C. pen. și situația condamnării inculpatei din sentința penală rămasă definitivă, așa cum s-a arătat mai sus.

Înalta Curte consideră că prima instanță a făcut o legală și temeinică individualizare a pedepsei aplicate pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă, în condițiile legii penale mai favorabile, a pedepsei rezultante și a modalității de executare, a constatat că se impune deducerea perioadei executate, fiind incidente art. 40 alin. (3) C. pen., precum și a pedepsei accesorii, a laturii civile și a cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina inculpatei.

Instanța de control judiciar nu poate avea în vedere prima critică invocată de apărătoarea inculpatei A. privind greșita individualizare a pedepsei aplicate de către instanță pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât în mod legal și temeinic s-a constatat incidența legii penale mai favorabile, în raport cu art. 5 C. pen. și deciziile mai sus arătate, nefiind aplicabilă decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În considerentele sentinței atacate, rezultă în mod efectiv că prima instanță a făcut un examen comparativ a infracțiunii reținute în sarcina inculpatei, atât în noua reglementare, cât și în vechea reglementare și apoi concursul de infracțiuni din cele două legi succesive, ca urmare a condamnării inculpatei prin sentința arătată, rezultând cu evidență sancțiunile și limitele de pedeapsă, precum și aspectele procesuale ale infracțiunii reținute, așa cum au fost ele reglementate, ceea ce infirmă susținerea apărării că în contextul cauzei s-ar fi stabilit legea penală mai favorabilă numai privind concursul de infracțiuni.

Împrejurarea că prima instanță a menționat că legea nouă este legea penală mai favorabilă, întrucât pedeapsa rezultantă este mai mică decât aceea care s-ar aplica potrivit legii vechi, reprezintă o concluzie, după ce în prealabil a făcut referire expresă la cele două incriminări și limitele sancțiunilor și aspectele procesuale pentru fiecare, ceea ce reprezintă o analiză completă a dispozițiilor art. 5 C. pen., în contextul cauzei.

Astfel, în mod concret, prima instanță a reținut că „pentru a determina legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză, Curtea va analiza comparativ dispozițiile art. 196 alin. (2), (3) C. pen. cu cele ale art. 184 alin. (2), (4) C. pen. 1969, având în vedere drept criterii în baza cărora va determina legea penală mai favorabilă și pe care urmează să le aprecieze în concret, următoarele: cuantumul sau conținutul pedepsei, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, așadar, atât condițiile incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă… Pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prin actul de sesizare s-a dispus trimiterea inculpatei în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 196 alin. (2), (3) C. pen., respectiv vătămarea corporală din culpă care a cauzat vreuna dintre consecințele prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen., fapta fiind urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activități, având limite de pedeapsă de la 6 luni la 3 ani închisoare, alternativ cu pedeapsa amenzii, iar acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În C. pen. anterior infracțiunea este reglementată prin dispozițiile art. 184 alin. (2), (4) C. pen. 1969, limitele pedepsei închisorii fiind cuprinse între 6 luni și 3 ani închisoare, infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală…”

De asemenea, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici susținerile apărării că prima instanță în stabilirea pedepsei închisorii, nu ar fi avut în vedere că inculpata ar fi comis o infracțiune din culpă și că s-ar fi raportat la faptele comise ulterior, greșit reținându-se antecedența penală a inculpatei, perseverența infracțională și contactul acesteia cu legea penală, aspectele cu privire la latura civilă a cauzei, la recunoașterea faptei, întrucât, prima instanță a făcut o motivare amplă și punctuală la fiecare condiție reținută.

Astfel, în considerentele sentinței, s-a evidențiat în concret fapta inculpatei A., normele de circulație încălcate, consecințele produse asupra minorei, fiind făcută expres referire la felul culpei ce a caracterizat fapta inculpatei.

În sensul celor arătate, prima instanță a reținut „Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de vătămare corporală din culpă constă în acțiunea inculpatei A. care în timp ce conducea autoturismul pe str. x, dinspre șos. y către str. z., nu a respectat normele de circulație rutieră, prevăzute la art. 41 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, precum și art. 100 din H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 și a accidentat grav pe minora B., aflată pe trotuarul din partea stângă a carosabilului, care a suferit leziuni necesitând pentru vindecare 90-120 de zile de îngrijiri medicale și au pus în primejdie viața victimei, iar după reevaluare, 180-200 de zile de îngrijiri medicale, suferind și un prejudiciu estetic grav permanent. Urmarea imediată constă în producerea unor leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 90-120 de zile de îngrijiri medicale și au pus în primejdie viața victimei, iar după reevaluare, 180-200 de zile de îngrijiri medicale, suferind și un prejudiciu estetic grav permanent. Rapoartele de expertiză medico-legale efectuate în cauză constată o legătură de cauzalitate directă între leziunile traumatice suferite de persoana vătămată și accidentul în care aceasta a fost implicată la data de 13.06.2013.

În ceea ce privește latura subiectivă, instanța reține în sarcina inculpatei culpa cu prevedere, aceasta încălcând obligația de diligență ce îi revenea, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, însă nu l-a acceptat, considerând fără un temei suficient că acesta nu se poate produce în concret.

În sarcina inculpatei se reține și varianta agravată a infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de dispozițiile art. 196 alin. (3) C. pen. referitoare la săvârșirea faptei ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activități.

Astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cursul urmăririi penale, se reține în sarcina inculpatei că la momentul producerii accidentului nu a respectat normele de circulație rutieră, prevăzute la art. 41 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, precum și art. 100 din H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, care prevăd obligația conducătorului auto de a se deplasa cu autoturismul numai pe partea dreaptă a carosabilului în direcția de mers și anume prin pătrunderea cu autoturismul pe trotuar.”

Legiuitorul român în C. pen. actual a statuat în art. 74 criteriile generale de individualizare a pedepsei în sensul că „(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială. (2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de criteriile prevăzute în alin. (1) și pentru alegerea uneia dintre acestea.”

Din perspectiva tehnicii legislative folosite, legiuitorul a adus câteva modificări în conținutul normei mai sus menționate, așa încât criteriile referitoare la „conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii” și „atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților”, ce se circumscriau circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. anterior, nu au mai fost reglementate distinct, însă se regăsesc în art. 74 alin. (1) lit. e) – natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului -, în art. 74 alin. (1) lit. f) – conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal – și art. 74 alin. (1) lit. g) – situația familială și socială – din actualul C. pen.

În contextul concret al cauzei, în mod corect prima instanță a reținut că inculpata A. se află în antecedență penală și perseverență infracțională, în raport, cu infracțiunile comise ulterior celei din prezenta cauză, care, însă au fost judecate definitiv anterior și în a cărei pedeapsă rezultantă se afla în executare, la momentul judecății prezentei cauze, faptele fiind concurente.

Întrucât acestea, se circumscriu în accepțiunea criteriilor din art. 74 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., cărora li s-a dat eficiență, în mod legal și temeinic.

Împrejurarea mai sus menționată, se susține și din încheierea de amânare de pronunțare de la 8 decembrie 2016 de la curtea de apel, care constată că la „apelul făcut în ședință publică… inculpata A., arestată în altă cauză…”, aflându-se, în consecință, în executarea pedepsei din sentința menționată.

De asemenea, s-a reținut gravitatea sporită prin consecințele produse asupra persoanei vătămate, evidențiindu-se urmările grave, respectiv leziuni care au pus în primejdie viața victimei, numărul foarte mare al zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru recuperare, faptul că pentru vindecare au fost necesare multiple proceduri chirurgicale și recuperatorii și că a suferit un prejudiciu estetic grav și permanent.

Prima instanță a reținut corect că inculpata este absolventă de studii superioare și membră a Baroului București la data săvârșirii infracțiunii, ceea ce se circumscrie criteriului prevăzut de art. 74 lit. g) C. proc. pen., poziția oscilantă a inculpatei cu privire la nerecunoașterea faptei în cursul urmăririi penale, pentru ca în faza judecății să recunoască fapta, dându-se relevanță judecării cauzei în procedură simplificată, având drept consecință, în condițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă a închisorii prevăzute de la 4 luni la 2 ani.

Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit pedeapsa închisorii și nu pedeapsa amenzii, dând eficiență, în mod legal și temeinic, dispoziției de la alin. (2) al art. 74 C. pen., menționând expres că s-a orientat spre aplicarea pedepsei închisorii către minimul special prevăzut de lege, față de criteriile din art. 74 C. pen., iar pedeapsa amenzii penale prevăzută alternativ de Codul penale nu este suficientă pentru a asigura reeducarea inculpatei și pentru a preveni comiterea de către aceasta a altor infracțiuni. Acest din urmă aspect a fost judicios reținut, în raport, cu succesiunea faptelor comise, inculpata după comiterea prezentei infracțiuni a comis ulterior alte infracțiuni pentru care a fost judecată anterior acesteia din contextul cauzei.

Chiar dacă sub aspectul civil, acțiunea a fost stinsă între părți, ca urmare a tranzacției din data de 06.01.2016, această împrejurare nu poate avea preeminență în examinare și reținere, ci este avută în vedere de către instanța de control în mod plural cu toate celelalte criterii și nu poate conduce la schimbarea felului pedepsei, respectiv amendă, așa cum s-a solicitat de către apărarea inculpatei, având în vedere gravitatea faptei, modalitatea concretă de comitere, urmările grave produse minorei, cu prejudiciu estetic permanent. De altfel, nici reținerea concluziilor expertului parte nu pot fi reținute, în ceea ce privește individualizarea pedepsei, în raport, cu stabilirea situației de fapt în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și recunoscută de inculpată, ca fiind culpă exclusivă, față de procedura simplificată, de care aceasta a uzat.

Înalta Curte, reexaminând toate criteriile, în raport, cu legea penală mai favorabilă stabilită și toate argumentele prezentate de primă instanță, față de fiecare criteriu analizat conform cu art. 74 C. pen. și le însușește și consideră că pedeapsa închisorii este singura în măsură să atingă scopurile în asigurarea îndreptării inculpatei față de comiterea de infracțiuni și resocializarea sa pozitivă.

Totodată, nu poate fi reținută nici critica cu privire la diminuarea cuantumului pedepsei închisorii către minimul legal de 4 luni închisoare, întrucât pe de-o parte, cuantumul de 9 luni închisoare, este orientat către minim, maximul fiind de 2 ani, iar, pe de altă parte, acesta este proporțional cu gravitatea faptei, urmările grave produse, conduita ulterioară a inculpatei care a mai comis și alte fapte penale, concurente cu cea din prezenta cauză.

Înalta Curte nu poate avea în vedere nici critica referitoare la deducerea incorectă a perioadei executate, ca motiv de apel distinct, întrucât această măsură se circumscrie unei chestiuni complementare, conform art. 422 C. proc. pen., pe care instanța de apel o are ca o obligație imperativă.

În acest sens, urmare și a solicitării apelantei inculpate, cu privire la verificarea deducerii perioadei execute, prin adresă la Penitenciarul Târgșor, s-a comunicat că inculpata a fost arestată de I.P.J. Prahova la data de 28.10.2016 și nu 29.10.2016, așa cum a reținut prima instanță.

Astfel, instanța de control judiciar va face, în condițiile art. 422 C. proc. pen., deducerea în condițiile mai sus menționate.

Totodată, nici ultima critică formulată de apărătoarea apelantei inculpate referitoare la cuantumul ridicat al cheltuielilor judiciare la care a fost obligată, respectiv de 4.000 lei nu poate fi avut în vedere, întrucât suma estimată de prima instanță, include suma de 3.000 lei cheltuieli judiciare în cursul urmăririi penale, mențiune ce se regăsește în rechizitoriu, iar diferența de 1.000 lei reprezintă contravaloarea citațiilor, a efortului elaborării încheierilor de ședință pentru cele șase termen acordate în cauză (04.02.2016, 23.06.2016, 15.09.2016, 13.10.2016, 10.11.2016, 08.12.2016), așa încât suma este justificată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de către inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 227/F din 13 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală.

În conformitate cu art. 422 C. proc. pen. se va deduce din pedeapsa principală aplicată inculpatei A. perioada executată de la 28.10.2016 la zi.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga apelanta inculpată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.