Infracțiune de ucidere din culpă. Examinarea în recurs a elementelor constitutive ale infracțiunii (CP, NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 428/RC/2016

CP: art. 178 alin. (1) și (2); NCP: art. 15 alin. (1) ; NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b), art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru aceea că, în timp ce se deplasa pe DN 68, pe raza localității Glimboca din direcția Hațeg-Caransebeș, la km. 14.250m a acroșat frontal pe numita M., ce se afla în traversarea străzii, acesta decedând pe loc, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. (1969).

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, recurentul inculpat A. a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că lipsește vinovăția în comiterea faptei, probatoriul administrat în cauză nefiind de natură a dovedi, dincolo de orice îndoială, culpa sa în producerea accidentului auto. Recurentul a mai criticat faptul că instanța de apel nu a răspuns tuturor argumentelor apărării, a respins o parte din probele solicitate și, ca urmare, a reținut o situație de fapt greșită. Mai mult, recurentul a solicitat administrarea în calea extraordinară de atac a unei noi expertize tehnice auto.

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat, accidentul neputând fi evitat nici dacă s-ar fi deplasat cu viteza legală, în condițiile în care victima s-a angajat, pe timp de noapte, în traversare fără a se asigura, deși era în vârstă, fiind îmbrăcată în negru și având în mână o găleată de prune care îi îngreuna deplasarea. Or, prin aceste susțineri recurentul tinde, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză și la administrarea unor probe noi, cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate. De altfel, recurentul nici nu a invocat vreun motiv de nelegalitate a hotărârii atacate de natură a atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca atare, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a indicat doar în mod formal cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma acestuia neputându-se proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar sau la administrarea unor dovezi noi având drept consecință stabilirea unei alte situații de fapt, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de ucidere din culpă, așa cum solicită recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat în subsidiar, recurentul solicitând, în realitate, reinterpretarea situației de fapt în scopul reținerii culpei comune a sa și a victimei cu consecința reducerii pedepsei aplicate și a cuantumului daunelor materiale și morale și a cheltuielilor judiciare, aspect care, în conformitate cu dispozițiile art. 447 C. proc. pen., este exclus din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție în examinarea acestei căi extraordinare de atac. Astfel, atâta timp cât instanțele inferioare au reținut culpa exclusivă a inculpatului A. în producerea accidentului de circulație, iar recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepsei aplicate, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație invocat.

Mai mult, critica formulată de inculpat vizând nerespectarea dreptului la apărare al asigurătorului nu se încadrează în niciunul din cazurile de recurs în casație indicate de recurent și, de altfel, nici nu prezintă vreun interes procesual pentru acesta.

Față de considerentele de mai sus, întrucât în cauză criticile formulate nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., invocate de recurent, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 616/A din 11 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/208/2015.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.