Infracțiune de conflict de interese. Înțelesul noțiunii de „folos material”. Recurs (CP, NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 286/RC/2017

CP: art. 253¹; NCP: art. 301; NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 433 – 438, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1

Prin încheierea din data de 19 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1412/A din 16 noiembrie 2016 Curtea de Apel Timișoara, secția penală, și a trimis cauza completului 10, în compunere de 3 judecători.

Pentru a se pronunța în acest sens, Înalta Curte a constatat că motivele expuse de către recurent se circumscriu cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., iar cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 – 438 C. proc. pen.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., prin prisma motivelor expuse și susținute cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat.

Preliminar, examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Analizând motivele de recurs, se constată că inculpatul susține, în esență, că actele materiale ce compun infracțiunea continuată de conflict de interese pentru care s-a dispus condamnarea sa nu sunt prevăzute de legea penală. În acest sens, a arătat că Raportul nr. 196 din 04 august 2010 nu are caracterul unui act de executare infracțională, ci este un act pregătitor, iar în cazul Hotărârii Consiliului Județean nr. 100 din 27 septembrie 2010, infracțiunea s-ar fi consumat doar dacă ar fi participat la deliberare, ceea ce nu s-a întâmplat, aceasta rămânând în faza tentativei, ambele forme ale infracțiunii nefiind incriminate de legiuitor în cazul conflictului de interese.

De asemenea, s-a contestat situația de fapt reținută de instanța de apel privind aprobarea Raportului nr. 196 din 04 august 2010 de către inculpat, susținându-se caracterul fals al acestei considerații, semnificația rezoluției scrisă de inculpat pe raport reprezentând doar trimiterea acestuia către comisiile de specialitate.

Totodată, s-a mai criticat interpretarea dată de instanța de apel semnării de către inculpat a Hotărârii Consiliului Județean nr. 100 din 27 septembrie 2010, în condițiile în care, potrivit legii, în calitatea sa de președinte avea obligația semnării hotărârilor de consiliu adoptate în ședințele la care a participat, iar obligația de anunța la începutul dezbaterilor despre existența unui interes personal le incumba doar consilierilor, aspecte reținute în motivarea deciziei care exced, însă, în opinia recurentului inculpat, obiectului acuzațiilor ce i-au fost aduse prin actul de sesizare al instanței.

În raport de argumentele invocate în susținerea motivului de recurs, Înalta Curte constată că acestea vizează, în esență, critici aduse situației de fapt reținute în cauză de către instanța de apel și modalității de interpretare a probatoriului care a condus la stabilirea vinovăției inculpatului pentru infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea acestuia.

În consecință, motivul de recurs în casație invocat este nefondat, în condițiile în care criticile recurentului vizează, de fapt, netemeinicia deciziei penale, critici care exced obiectului verificării în cadrul recursului în casație.

Scopul recursului în casație constă în verificarea legalității hotărârii pronunțate de instanța de apel, Înalta Curte verificând doar în ce măsură faptele descrise în hotărârea definitivă sunt sau nu prevăzute de legea penală. Rediscutarea probatoriului care a condus la stabilirea situației de fapt și a vinovăției inculpatului excede limitelor recursului în casație.

De aceea, Înalta Curte nu va proceda la judecarea procesului propriu-zis, judecând exclusiv dacă, din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept. Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme. Cazul de casare prev. la pct. 7 al art. 438 C. proc. pen. este incident atunci când împrejurarea neprevederii în legea penală rezultă din hotărârea atacată, respectiv din descrierea faptei de către instanța de apel, Înalta Curte neputând să stabilească faptele sub aspectul laturii obiective.

Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a stabilit, cu titlu definitiv, de către instanța de apel, că inculpatul A. a semnat și aprobat Raportul nr. 196 din 04 august 2010 emis de Agenția de Dezvoltare Economico – Socială Timiș, respectiv a semnat Hotărârea Consiliului Județean Timiș nr. 100 din 27 septembrie 2010.

Potrivit art. 253¹ C. pen. anterior, constituie infracțiunea de conflict de interese fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea de conflict de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii, prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material, în vechea reglementare și, respectiv, un folos patrimonial, în actuala reglementare.

Prin îndeplinirea unui act se înțelege efectuarea oricărui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acțiuni la care acesta este ținut în virtutea atribuțiilor sale, pentru incidența textului analizat este suficient ca autorul să acționeze conform atribuțiilor de serviciu.

Pentru existența infracțiunii este necesară o situație premisă constând în aceea că funcționarul public are competența îndeplinirii actului sau a participării la luarea respectivei decizii, tipicitatea infracțiunii de conflict de interese fiind îndeplinită dacă fapta funcționarului a fost comisă în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

De asemenea, actul îndeplinit a determinat, în mod concret, obținerea unui folos material pentru beneficiarii menționați în textul incriminatoriu.

Prin „folos material” se înțelege orice fel de avantaj patrimonial. Norma de incriminare nu cere ca folosul să fie unul injust, ci numai ca acesta să fi fost efectiv obținut printr-o procedură favorizantă.

Față de cele arătate și în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A. întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare a art. 253¹ din C. pen. anterior (infracțiune ce are corespondent în prevederile art. 301 C. pen. în vigoare).

Actele materiale reținute în sarcina inculpatului A., respectiv, semnarea și aprobarea Raportului nr. 196 din 04 august 2010 emis de Agenția de Dezvoltare Economico – Socială Timiș și semnarea Hotărârii Consiliului Județean Timiș nr. 100 din 27 septembrie 2010, acte pe care acesta le-a îndeplinit în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au condus la obținerea unui folos patrimonial de care au beneficiat indirect rudele sale, asociații SC C. SRL, astfel că fapta recurentului este prevăzută de legea penală.

În consecință, se constată că susținerile recurentului inculpat nu se circumscriu cazului de casare invocat.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1412/A din 16 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în Dosarul nr. x/30/2015.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. 6 C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 65 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.