Infracțiune de abuz și infracțiune de conflict de interese. Cerere de achitare a inculpatului. Recurs (NCP, CP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 285/RC/2017

NCP:  art. 297, art. 301; CP: art. 253^1; NCPP: art. 16 lit. b), art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; Legea nr. 78/2000: art. 12 lit. a); Legea nr. 161/2003: art. 94 alin. (2) lit. c); Constituția României: art. 146 lit. d), art. 147 alin. (1) partea I

Preliminar, examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit Codului de procedură penală, recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele invocate de apărare în sensul că faptele reținute în sarcina inculpaților B. și A. nu sunt prevăzute de legea penală sunt nefondate.

Având în vedere că au fost invocate aceleași critici cu privire la infracțiunile prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și art. 253^1 C. pen. anterior, Înalta Curte va analiza cererile de recurs în casație în raport de problematica invocată în comun de către ambii inculpați.

Astfel, în privința infracțiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, recurenții inculpați au arătat că nu au calitatea cerută de lege subiectului activ, respectiv că nu sunt deținătorii unor informații nepublice sau care nu puteau fi aduse la cunoștința publicului. De asemenea, au apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, având în vedere că textul incriminator se referă la operațiuni sau tranzacții care au ca obiect sume de bani, și nu alte valori patrimoniale.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurenților inculpați B. și A. sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, sunt incriminate următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană (teza I) ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (teza a II-a).

Din situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză, și expusă anterior în considerentele prezentei decizii, rezultă că inculpații B. și A. au desfășurat, ca administratori de fapt la SC E. SRL Carei acte de comerț (vânzări de bunuri, prestări de servicii) incompatibile cu funcția deținută de fiecare dintre aceștia în cadrul H. Satu Mare, în scopul obținerii de foloase necuvenite pentru SC E. SRL Carei, activitate infracțională incriminată în teza I a art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Or, calitatea cerută subiectului activ calificat de persoană care în virtutea funcției, a atribuției sau a însărcinării primite are acces la anumite informații comerciale care pot fi valorificate în cadrul unor operațiuni financiare privește modalitatea din teza a doua a art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Însă, așa cum s-a arătat anterior, cei doi inculpați au fost condamnați pentru efectuarea de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția, așa încât cerința legii cu privire la subiectul activ al infracțiunii clamată de apărare nu este incidentă în cauză.

Nici cea de a doua critică invocată de apărarea inculpaților nu poate fi primită.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților, constă în acțiunea de efectuare de operațiuni financiare, ca acte de comerț. După cum s-a arătat în literatura juridică, actele de comerț sunt actele juridice, faptele juridice și operațiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulația mărfurilor, cu scopul de a obține profit. Susținerea apărării în sensul că operațiunile la care face referire art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 trebuie să aibă ca obiect bani și nu alte foloase, excede dispoziției legale și limitează în mod nejustificat sfera elementului material al laturii obiective a infracțiunii.

Referitor la infracțiunea de conflict de interese, recurenții inculpați B. și A. au solicitat să se constate că a intervenit dezincriminarea, urmare a publicării Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a statuat că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul art. 301 C. pen. este neconstituțională, fiind aceeași normă de incriminare ca cea prevăzută de art. 253^1 C. pen. anterior.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurenților sunt nefondate, întrucât Decizia nr. 603/2015 a Curții Constituționale nu este incidentă în cauză, în raport de situația de fapt reținută, cu titlu definitiv, de instanțele ordinare.

Astfel, s-a reținut că inculpații B. și A. au luat decizii și au semnat acte (contracte, procese verbale, ordine de plată) prin care s-au realizat foloase materiale pentru SC E. SRL Carei, societate pe care aceștia au administrat-o de drept și ulterior de fapt. Introducerea în SC E. SRL Carei a martorilor L. și ulterior M. a fost doar una scriptică, necesară pentru a evita incompatibilitatea prev. de art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, în realitate, societatea fiind administrată faptic neîntrerupt, de către inculpați.

Potrivit art. 253^1 C. pen. anterior, constituie infracțiunea de conflict de interese fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Or, se constată că, în prezenta cauză, beneficiarii foloaselor materiale au fost, în mod indirect, cei doi inculpați, care administrau în continuare, în fapt, societatea comercială, implicându-se personal în operațiunile comerciale derulate de aceasta.

Susținerea recurenților în sensul că s-a dispus condamnarea inculpaților raportat la calitatea de asociat și administrator al SC E. SRL Carei, pe care au deținut-o, însă nu o mai îndeplineau la momentul încheierii actelor juridice, aflându-se în raporturi comerciale cu această societate în urmă cu cinci ani, de la data încheierii respectivelor acte nu poate fi primită întrucât se bazează pe o interpretare deformată a situației de fapt reținută în cauză.

În consecință, dat fiind că sintagma declarată neconstituțională din cuprinsul dispozițiilor care incriminează infracțiunea de conflict de interese nu are legătură cu cauza, decizia precitată a instanței de contencios constituțional nu poate influența soluția pronunțată.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată și solicitarea de achitare a inculpatului B., în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, care a fost dezincriminată, în opinia apărării, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, în condițiile în care inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare.

Referitor la susținerea recurenților în sensul că infracțiunile de conflict de interese și abuz în serviciu sunt dezincriminate, ca efect al Deciziilor Curții Constituționale nr. 603/2015 și nr. 405/2016, astfel că dispozițiile legii vechi, respectiv ale C. pen. de la 1968, nu mai sunt aplicabile în condițiile în care aceste prevederi nu au fost puse în acord cu legea fundamentală a României și, pe cale de consecință, dispozițiile art. 301 și art. 297 C. pen. și-au încetat efectele conform art. 147 alin. (1) partea I din Constituția României, Înalta Curte o apreciază, de asemenea, neîntemeiată.

După cum s-a arătat anterior, Decizia Curții Constituționale nr. 603/2015 nu are aplicabilitate în speță, așa încât orice discuție legată de efectele acesteia excede obiectului prezentei cauze, motiv pentru care nu se impune analizarea criticii relevate de apărarea recurenților.

În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, se constată că aceasta este o decizie interpretativă. Astfel, după cum s-a arătat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, atunci când Curtea Constituțională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunțate, în cadrul competenței prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție, că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, se menține prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituțional toate celelalte interpretări posibile. Pe cale de consecință, textul care a făcut obiectul controlului de constituționalitate nu este eliminat din fondul activ al legislației, ci își va găsi aplicarea în interpretarea stabilită de instanța constituțională.

Față de cele arătate, se constată că interpretarea evocată de apărare în justificarea cererii de achitare a inculpatului B. este eronată.

Examinând cauza în limitele cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., criticile recurenților privind motivarea deficitară a sentinței și deciziei penale, respectiv neprecizarea modalităților alternative ale unora dintre infracțiunile pentru care au fost condamnați cei doi inculpați, exced analizei Înaltei Curți. Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Pe cale de consecință, nu pot fi analizate de instanța de recurs oricare dintre nelegalitățile invocate de către recurenți, care cad în competența exclusivă a instanțelor de control judiciar în căile ordinare de atac, ci doar acelea care se circumscriu cazului de casare invocat prin cererea de recurs în casație.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații B. și A. Pe cale de consecință, cererea inculpatului A. de suspendarea executării a rămas fără obiect.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați, în cuantum de câte 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.