Infracțiune de abuz în serviciu. Rolul instanței de casație nu este unul strict formal (NCPP, Legea nr. 19/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 219/RC/2017

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; Legea nr. 19/2000: art. 109, art. 117

Preliminar, examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Cazul de casare antemenționat se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Rezumând situația de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanțele ordinare, rezultă că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., reținându-se, în esență, că, în calitate de director executiv general al E. Suceava, în perioada 2002 – 2003, prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau îndeplinirea în mod defectuos a acestora, a aprobat eliberarea mai multor bilete de tratament, cu încălcarea dispozițiilor legale, fapt ce a generat un prejudiciu în bugetul asigurărilor sociale de stat, iar pentru acoperirea neregulilor referitoare la eliberarea biletelor de tratament s-a folosit de mai multe manopere frauduloase de fals în înscrisuri oficiale și sub semnătură privată.

Astfel, în urma mai multor controale efectuate, organele K. au constatat, printre alte nereguli, că un număr de 1.570 de cereri formulate pentru obținerea biletelor de tratament nu aveau atașate recomandările medicale pentru tratament în stațiunile de profil, iar unii titulari ai biletelor de tratament erau decedați la data achitării contribuției individuale.

Din cercetările efectuate și probele administrate de organele judiciare, a rezultat că dintre cele 1357 de persoane audiate, pe numele cărora s-au eliberat bilete de tratament, 1.203 persoane au declarat că nu au solicitat, nu au primit și nu au folosit biletele de tratament emise pe numele lor. De asemenea, un număr de titulari de bilete erau decedați la data achitării contribuției individuale, iar alți titulari de bilete nu au putut fi identificați după datele de stare civilă, înscrise eronat sau incomplet în biletele de tratament.

S-a mai reținut, din declarațiile luate în cadrul cercetărilor, că martorul L., prin anumite persoane, a procurat cupoane de pensie, în special de la pensionari agricoli (cu pensii mici) și copii ale actelor de identitate. În același sens, în declarația dată în fața instanței de fond, precum și în concluziile scrise, inculpatul A. a arătat că marea majoritate a celor 1570 de cereri care nu aveau anexată recomandarea medicală au fost depuse de martorul L. în numele persoanelor pe care acesta susținea că le reprezenta și în numele cărora ridica și biletele de tratament.

Pentru a acoperi lipsa recomandărilor medicale, inculpatul A. a apelat la martorul L. care, la rândul său, a apelat la mai multe cadre medicale care au întocmit în fals recomandări ori adeverințe medicale pentru persoanele care figurau pe cererile depuse la E. Suceava pentru bilete de tratament, fără ca persoanele trecute în actele medicale să fie prezente în vederea consultării și constatării afecțiunilor. De procurarea recomandărilor medicale s-a ocupat șiF., soția inculpatului A.

Astfel, s-a arătat că inculpatul A. aproba cereri de bilete de tratament știind că în cerere și în actele anexate este folosită identitatea altei persoane decât adevăratul solicitant și care evident folosea un cupon de pensie care nu îi aparținea. De asemenea, inculpatul dispunea discreționar de o parte din locurile primite pentru bilete de tratament, în condițiile în care aproba și cereri aduse personal de altcineva decât solicitantul înscris pe cerere, ceea ce duce la concluzia că pentru astfel de cereri se foloseau și acte anexate procurate de la diverse persoane, în speță cele procurate prin martorul L.

În același timp, s-a constatat că există numeroase probe cu privire la implicarea inculpatului A. în activitatea de „recuperare” a recomandărilor medicale, acesta folosindu-se de recomandări medicale completate cu date necorespunzătoare realității și semnate de alte persoane decât cele îndreptățite, cunoscând că aceste acte sunt falsificate, nereale. Recomandările medicale au fost aduse ulterior controlului de inculpatul A., în loturi de câte 30 -40 de bucăți pe parcursul a trei luni și i-au fost predate angajatei din cadrul instituției pentru a le atașa la cererile pentru bilete de tratament.

S-a arătat că inculpatul A. nu numai că a cunoscut neregulile în ceea ce privește procedura biletelor de tratament, dar a și determinat, cu știință‚ pe cele două inculpate, B. și C., referente la Compartimentul gestiune bilete, să încalce prevederile legale, prevalându-se de calitatea sa de superior ierarhic.

Concluzionând cu privire la modul în care inculpatul A. și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu din probele analizate, instanța de fond a reținut că acesta a aprobat cereri de bilete de tratament fără a exista recomandarea medicală atașată, a aprobat eliberarea de bilete de tratament unor persoane care prezentau cereri completate cu datele de identificare ale altor persoane, a dispus discreționar și personal de un număr de locuri dintre cele repartizate E., a încercat să acopere lipsa recomandărilor medicale prin folosirea unor recomandări nereale sau contrafăcute.

În considerentele sentinței penale, s-a arătat că utilizarea identității acestor persoane pentru emiterea unor bilete de tratament nesolicitate de acestea și folosite în realitate în beneficiul altor persoane sau în alte scopuri a dus la decontarea în mod incorect din bugetul asigurărilor sociale a unor sume mari de bani având în vedere că prețul întreg al unui bilet de tratament era între 400 – 600 lei iar din acest preț persoana beneficiară plătea de obicei o sumă sub 100 lei, chiar și sub 50 lei, în cele mai multe cazuri fiind vorba de pensionari cu pensii foarte mici. Astfel, prejudiciul a fost produs prin faptul că, în mod nejustificat și fără drept s-au plătit de către beneficiari (mai ales în numele lor) procente foarte mici din prețul întreg al biletului de tratament, restul, cea mai mare parte din preț, fiind subvenționată de la bugetul asigurărilor sociale de stat.

După cum rezultă din considerentele deciziei penale recurate, situația de fapt stabilită de instanța de fond nu a suferit modificări în calea de atac, curtea de apel reținând aceleași împrejurări de fapt ca și judecătorul fondului.

În esență, se constată, din expunerea situației de fapt, stabilită cu titlu definitiv în cauză, că inculpatul A. a aprobat eliberarea de bilete de tratament balnear unor persoane care nu îndeplineau condițiile prevăzute de lege, respectiv nu aveau calitatea de beneficiar și nu aveau recomandare medicală în acest sens, adevărații beneficiari nefiind cei înscriși pe biletele de tratament. În acest mod, a fost prejudiciat bugetul asigurărilor sociale de stat cu sumele ce au reprezentat valoarea biletelor de tratament eliberate altor persoane decât pensionarii titulari, diferența dintre valoarea efectivă a biletelor și sumele achitate fiind subvenționată de stat.

Efectuând propriul demers analitic în drept, singurul abilitat de dispozițiile procedurale în sarcina instanței de recurs, în raport de situația stabilită definitiv de instanțele ordinare, Înalta Curte constată că, în cauză, categoriile de persoane care pot beneficia de tratament balnear și condițiile pentru a beneficia de acesta, privind durata tratamentului balnear, persoanele abilitate de lege pentru a acorda recomandare în acest sens, respectiv medicul expert al asigurărilor sociale, în funcție de tipul afecțiunii și natura tratamentului, sunt stabilite prin dispozițiile art. 117 alin. (2) și (4) din Legea nr. 19/2000.

Totodată, potrivit art. 117 alin. (5) din aceeași lege, criteriile pe baza cărora se acordă biletele pentru tratament balnear, precum și nivelul cotei de participare individuală a asiguraților se aprobă anual de K. În aplicarea acestui text de lege, K. a emis „Norme și criterii” nr. 455/PC din 10 aprilie 2001, cuprinzând normele și criteriile pe baza cărora se acordă bilete de tratament balnear asiguraților. În cuprinsul Normelor menționate, se constată că sunt preluate, din mai multe dispoziții legale, categoriile de persoane care beneficiază de bilete de tratament (gratuit sau cu plata unei contribuții), fiind prevăzute, în aceleași timp, și procedurile administrative pentru eliberarea biletelor de tratament.

În raport de situația de fapt stabilită în cauză, categoriile de persoane care pot beneficia de bilete și condiția obligatorie de a avea recomandare de la medic pentru tratament balnear sunt prevăzute la pct. 2.4 din Normele K. nr. 455/PC din 10 aprilie 2001 care reprezintă, de fapt, o expunere întocmai a prevederilor cuprinse în art. 117 alin. (2) și (4) din Legea nr. 19/2000.

Pe cale de consecință, în speță, se constată că respectivele criterii de acordare a biletelor de tratament din prevederea antemenționată din normele K. sunt, de fapt, criterii stabilite prin lege. Or, încălcarea acestor criterii echivalează cu încălcarea dispozițiilor (cu același conținut) cuprinse în Legea nr. 19/2000, în condițiile în care prevederile din normele K. reprezintă o detaliere a unor dispoziții cuprinse în lege.

Este de observat și faptul că instanța de fond s-a raportat generic la legislația primară, arătând, în considerentele sentinței penale, că au fost încălcate, printre altele, și prevederi din Legea nr. 19/2000. O analiză detaliată a încălcărilor legislației primare, cerință impusă ulterior publicării Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale nu era necesară la momentul pronunțării sentinței penale. De altfel, și în actul de sesizare s-a arătat că acordarea biletelor de tratament balnear pentru asigurați și pensionari este reglementată de Legea nr. 19/2000, art. 109 și 117, norme care prevăd categoriile de persoane care pot beneficia de bilete de tratament.

Cu o motivare criticabilă privind natura de normă de trimitere, completatoare a normelor K., în mod corect, însă, instanța de apel de apel a reținut încălcarea dispozițiilor 117 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, în condițiile în care, în coordonatele situației de fapt stabilite în cauză, instanța de recurs constată că inculpatul A. a aprobat eliberarea biletelor de tratament balnear, în mod discreționar, altfel decât pe baza criteriilor stabilite de K., lipsind recomandarea medicală, în urma eliberării biletelor ajungând să beneficieze de tratament alte persoane decât cele prevăzute de lege.

După cum s-a reținut de instanțele ordinare, în momentul aprobării unei cereri, recomandarea medicală era esențială deoarece afecțiunea de care suferea solicitantul și indicarea de către un medic a unei anumite stațiuni justificau dreptul solicitantului de a primi biletul de tratament.

Or, se constată că acest criteriu obligatoriu rezultă explicit din prevederile precitate din Legea nr. 19/2000. Împrejurarea că instanța de apel nu a reținut, în mod expres, în drept, și încălcarea altor alineate ale aceluiași articol nu împiedică instanța de casație să efectueze această analiză, exclusiv în drept.

Rolul instanței de casație nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanța de casație verifică, în drept, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept.

Această verificare nu presupune o schimbare a situației de fapt și nu reprezintă o extindere a acuzațiilor aduse inculpatului, după cum acesta din urmă apreciază, în mod eronat. În speță, s-a analizat, în limitele situației de fapt reținute, dacă atribuțiile de serviciu încălcate de către inculpat, astfel cum au fost definitiv stabilite de curtea de apel, sunt sau nu prevăzute de legislația primară.

Totodată, o astfel de verificare este una în drept, recursul în casație asigurând cadrul necesar pentru aceasta. Fiind vorba despre o analiză în drept constând în verificarea incidenței unor texte de lege în care s-ar încadra aceeași situație de fapt, fără a se face extinderi ale acuzației aduse inculpatului prin rechizitoriu, instanța de casație poate face această verificare și peste limitele stabilite, în drept, de instanța de apel, nefiind încălcate efectul devolutiv și efectul extensiv al recursului.

Astfel, în considerentele prezentei decizii, Înalta Curte a analizat cererea de recurs în limita cazului de casare invocat, respectiv a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, care nu se reduce la verificarea exclusivă, după cum susține apărarea, a legalității incidenței art. 117 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, ci dacă infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Totodată, nu poate fi primită aprecierea recurentului în sensul că i s-ar crea o situație mai grea, respectiv că i s-ar încălca dreptul la o apărare efectivă, în condițiile în care acesta a avut posibilitatea să-și facă apărari pe tot parcursul procesului penal, în raport de situația de fapt stabilită prin rechizitoriu și care a rămas neschimbată atât cu ocazia judecării în primă instanță, cât și în căile ordinare și extraordinare, fiind antamate încălcarea dispozițiilor Legii nr. 19/2000 încă de la momentul formulării acuzațiilor prin actul de sesizare al instanței.

În consecință, față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului A., astfel cum a fost reținută de curtea de apel, contrar susținerilor recurentului, se încadrează în exigențele impuse de Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale infracțiunii de abuz în serviciu.

Față de considerentele expuse în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare, nu se mai impune analizarea criticii recurentului privind inexistența adresei K., în raport de considerentele Deciziei nr. 3252 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins excepția de nelegalitate a adresei din 10 aprilie 2001 emisă de președintele K.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 657/A din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar conform art. 275 alin. (6) din același cod, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 65 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.