Îndatoririle profesionale şi deontologice ale judecătorilor. Lipsa de diligenţă a magistratului în organizarea propriei activităţi. Motiv de casare neîntemeiat. Recurs respins ca nefondat (NCPC, L. nr. 317/2004, Constituția României, L. nr. 303/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 17/2018

NCPC: art. 174 alin. (2), art. 176 pct. 4, art. 222 alin. (1), art. 244 alin. (1)-(2), art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5, art. 496 alin. (1); L. nr. 317/2004: art. 4, art. 44, art. 26 alin. (1), art. 44 alin. (1), art. 49 alin. (7); Constituția României: art. 126 alin. (2), L. nr. 303/2004: art. 99 lit. h)

Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot fi primite.

În privința ambelor cazuri de casare se impun următoarele precizări prealabile.

Conform dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare dispune în sensul că „Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile C. proc. civ.”, dar în prezența acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat toate prevederile din C. proc. civ.

Un argument esențial în acest sens este acela că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe judecătorești în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanță extrajudiciară (Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia Curții Constituționale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicțional.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că aplicabilitatea dispozițiilor C. proc. civ. în privința sancțiunilor prevăzute de art. 176 pct. 4 și art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., cu efectele prevăzute de art. 179 alin. (1) din codul menționat, invocate în contextul ipotezei de recurs de la pct. 1 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., referitor la compunerea completului de judecată constituit la nivelul secțiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, este supusă limitelor decurgând din specificul reglementărilor speciale în acest domeniu, reprezentate, cu caracter de principiu, de dispozițiile cuprinse în Legea nr. 317/2004.

Critica recurentului, în sensul că, la termenele de judecată din 10 mai și, respectiv, 24 mai 2017, instanța de disciplină nu a fost constituită cu respectarea prevederilor art. 4 și art. 44 din Legea nr. 317/2004, nu are semnificația acordată de autorul ei.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 317/2004 reglementează alcătuirea secției pentru judecători în structura Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv:

„a) 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție;

b) 3 judecători de la curțile de apel;

c) 2 judecători de la tribunale;

d)2 judecători de la judecătorii”, iar, prin art. 44 din aceeași lege se reglementează exclusiv atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, fără nicio mențiune în privința compunerii instanței de disciplină, sub aspectul numărului membrilor completului.

Semnificativ în contextul expus este faptul că dispozițiile speciale ale art. 26 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 317/2004, stabilesc în mod explicit că „Lucrările secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt legal constituite în prezența majorității membrilor acestora”.

Or, în cauză, la termenul de judecată din 10 mai 2017, precum și la cel din 24 mai 2017, când s-a pronunțat Hotărârea nr. 17/J/2017, instanța de judecată în materie disciplinară a fost legal constituită din 8 membri, din totalul de 9, fiind respectată această normă specială, derogatorie, astfel că nu se poate susține existența vreunei nelegalități sau nulități.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru ipoteza de recurs reglementată de pct. 5 al textului procedural invocat, ce vizează o pretinsă nulitate a hotărârii atacate, urmare nerespectării dispozițiilor procedurale, principiului contradictorialității și al dreptului la apărare.

În primul rând, în cauză, nu se poate reține că instanța de disciplină a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurent din această perspectivă nu se circumscriu aspectelor de nulitate invocate.

În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa nelegalitate a soluției de respingere a cererii de stabilire a unui termen pentru dezbaterea în fond a procesului, formulate în temeiul art. 244 alin. (1)-(2) din C. proc. civ., se reține că, așa cum s-a expus anterior, în conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată și cu principiul specialia generalibus derogant, aplicabilitatea unor norme din C. proc. civ. poate privi doar situații neprevăzute de norma specială.

În speță însă, procedura de soluționare a acțiunii disciplinare este expres reglementată de art. 49 din Legea nr. 317/2004, fără a se face nicio mențiune referitoare la etapele procesului civil, astfel cum acestea sunt prevăzute de C. proc. civ.

Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (1) din legea specificată, „Neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acțiunii nu împiedică desfășurarea în continuare a judecății”.

Reținând, pentru considerentele expuse anterior, incompatibilitatea dintre dispozițiile art. 244 alin. (1)-(2) din C. proc. civ. (referitoare la terminarea cercetării procesului) și prevederile speciale aplicabile în materia procedurii de judecată a litigiilor disciplinare ale magistraților, nu pot fi primite criticile formulate de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În mod eronat se susține și că instanța de disciplină i-ar fi încălcat judecătorului pârât dreptul la apărare.

Dimpotrivă, recurentului i-a fost respectată această garanție procesuală, fiind legal citat, având posibilitatea să-și formuleze toate apărările, depunând la dosar „cereri preliminare”, „cerere grațioasă” și, ulterior, note scrise, prin care a formulat o serie de solicitări, susțineri, a invocat argumente, pe care instanța de disciplină le-a analizat și asupra cărora s-a pronunțat motivat.

Examinarea actelor dosarului relevă și netemeinicia criticilor formulate sub aspectul respingerii cererii de amânare a judecății formulate pentru termenul din data de 10 mai 2017. Din această perspectivă, se constată că, pentru termenul de judecată menționat, prin înscrisul transmis la dosar, judecătorul pârât a precizat în mod explicit:

„nu țin cu vehemență” la primirea solicitării privind comunicarea înscrisurilor depuse în susținerea acțiunii disciplinare și, referindu-se expres la amânarea judecății acțiunii disciplinare:

„nici această solicitare nu o susțin cu vehemență”.

În atare situație și în raport cu caracterul supletiv al dispozițiilor art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., împrejurarea că, prin încheierea atacată, cererea de amânare nu a fost încuviințată, nu poate fi imputată instanței de disciplină, din perspectiva nelegalității sau a nulității.

Dând posibilitatea judecătorului pârât să-și valorifice în continuare dreptul la apărare, secția pentru judecători în materie disciplinară a dispus, în acord cu dispozițiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., amânarea pronunțării hotărârii, pentru ca acesta să depună concluzii scrise.

În același context, se constată lipsa de temei a susținerii privind încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, a principiului contradictorialității sau al imparțialității, întrucât, prin faptul neprezentării sale, personal sau prin reprezentant, la termenul de judecată acordat în cauză, recurentul însuși a pus instanța de disciplină în imposibilitatea obiectivă de a-l asculta în mod nemijlocit.

De asemenea, faptul că încheierea din data de 10 mai 2017, încheiere premergătoare, cu caracter preparatoriu, ce poate fi atacată numai odată cu fondul, nu i-a fost comunicată în timp util recurentului, nu are relevanță nici asupra legalității hotărârilor pronunțate în speță, nici asupra dreptului la apărare, partea putând formula concluzii scrise cu privire la acțiunea disciplinară dedusă judecății chiar și în absența comunicării încheierii respective.

Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

Sub un prim aspect, se impune a se conchide că afirmațiile din recurs, referitoare la instrumentarea cauzei în condiții de subiectivism și ca efect al unor „acte vădit ostentative, discreționare și în abuz de putere manifestate permanent în exercitarea prerogativelor administrative de fostul președinte al Tribunalului Specializat Mureș”, reprezintă aserțiuni irelevante din perspectiva controlului de legalitate și temeinicie pe care instanța îl realizează cu privire la hotărârea secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, câtă vreme nu s-a arătat și dovedit în mod concret ce manifestări ale conducerii instanței ar fi favorizat redactarea cu întârziere a hotărârilor judecătorești, aspect obiectiv ce a declanșat procedura disciplinară.

Împrejurarea că toată corespondența Inspecției Judiciare efectuată pe parcursul cercetării disciplinare s-a realizat prin intermediul președintelui instanței nu are semnificația acordată de recurent, în condițiile în care această modalitate de lucru este prevăzută expres în art. 26 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și nu este de natură să afecteze imparțialitatea verificărilor.

Este de observat că, în speță, sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare față de recurentul judecător s-a realizat în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, urmare a monitorizării situației privind hotărârile judecătorești neredactate în termenul legal și a fost determinată în mod exclusiv de faptul că magistratul înregistra, alături de alt judecător (față de care s-a exercitat, de asemenea, acțiunea disciplinară), un număr semnificativ de hotărâri neredactate în termen, durata întârzierilor fiind în mai multe cazuri mai mari de 500 zile.

Totodată, sunt lipsite se suport criticile referitoare la greșita aplicare a normelor prin care se reglementează abaterea disciplinară.

Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a doua din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența faptei culpabile, constând în depășirea termenelor prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor în materie civilă, ceea ce demonstrează cu evidență existența laturii obiective a abaterii disciplinare.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, la data finalizării cercetării disciplinare, 22 februarie 2017, magistratul înregistra un număr de 125 hotărâri judecătorești în care termenul legal de redactare era depășit cu intervale de timp cuprinse între 60 și 605 de zile, cea mai veche fiind pronunțată la data de 25 mai 2015.

Dintre aceste 125 de hotărâri neredactate, 28 hotărâri au fost pronunțate în intervalul mai – decembrie 2015 (4 hotărâri pronunțate în primă instanță, 15 decizii pronunțate în apel și 9 în materia insolvenței), în cazul cărora durata întârzierii redactării era cuprinsă între 1 an și 2 luni – 1 an și 8 luni, și 97 de hotărâri pronunțate în intervalul ianuarie – noiembrie 2016, în cazul cărora durata depășirii termenului de redactare era cuprinsă între 60 – 400 de zile.

Susținerea recurentului, în sensul că nu au fost indicate considerentele concrete care au determinat instanța să aprecieze că este întrunită situația premisă referitoare la „motive imputabile”, este infirmată de modul detaliat în care, în cuprinsul hotărârii, s-au analizat condițiile angajării răspunderii disciplinare recurentului judecător, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

Astfel, pentru a se stabili caracterul imputabil al încălcării dispozițiilor legale referitoare la respectarea termenelor în care se efectuează lucrările, s-au avut în vedere toate aspectele care țin de activitatea profesională desfășurată de judecător în perioada de referință și în raport cu care să se constate, în mod concret, dacă acestea sunt de natură a justifica respectivele întârzieri, precum și dacă această conduită este sau nu imputabilă magistratului.

Situația de fapt, anterior expusă și necontestată în materialitatea ei de către recurent, constând în întârzierea redactării pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele hotărâri examinate, este de natură a pune în discuție respectarea dreptului părților la un proces echitabil, chiar și în situația în care acestea nu au uzat de remediul procesual al contestației la tergiversarea procesului.

Or, această consecință, bine stabilită de către instanța de disciplină, nu trebuie pierdută din vedere, nici minimalizată, la constatarea existenței răspunderii disciplinare a magistratului cercetat disciplinar.

Mai trebuie avută în vedere, în acest context, și împrejurarea că valoarea socială ocrotită o reprezintă relațiile sociale referitoare la justiție, atât în sensul restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, a căror încălcare se poate răsfrânge asupra destinatarilor actului de justiție.

Justețea criticilor privind eventualele cauze extrinseci este infirmată de faptul că, beneficiind de aceleași condiții de muncă, raportat la volum, încărcătură și grad de complexitate, alți judecători nu înregistrează o asemenea situație.

În condițiile în care s-a stabilit în mod just, pe baza unei analize comparative, că doar în anul 2015, magistratul a avut un volum de activitate peste media instanței, însă în anul 2016 activitatea sa de judecată s-a situat sub media instanței, atât în privința hotărârilor în redactare, cât și în privința ședințelor de judecată la care a participat și a dosarelor pe care le-a rulat și soluționat, susținerile recurentului, conform cărora, situația sa nu ar fi comparabilă cu a colegilor, urmare a stocului acumulat, nu infirmă concluzia instanței disciplinare. Astfel, raportat la durata întârzierilor în redactarea hotărârilor, coroborată cu volumul restanțelor, se vădește a fi corectă constatarea secției pentru judecători, în sensul că fapta recurentului îi este imputabilă acestuia.

Afirmația recurentului judecător, în sensul că, spre deosebire de alți colegi, ar fi fost dezavantajat de un stoc de restanțe acumulat sau că s-ar fi preocupat mai mult de calitatea hotărârilor, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, atâta timp cât nu s-a făcut dovada faptului că, în privința unor judecători aflați în situații identice sau analoage, ar fi fost aplicat un tratament diferit. Dimpotrivă, din susținerile intimatei, necontestate de către recurent, rezultă faptul că majoritatea judecătorilor care și-au desfășurat activitatea în condiții similare nu sunt în situația de a face obiectul unei cercetări disciplinare sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare în discuție, singurul care, ca și recurentul, înregistrează restanțe mari în redactarea hotărârilor (judecătorul B.), fiind, de asemenea, sancționat disciplinar pentru respectiva abatere.

Fără a nega existența, în general, a unui volum mare de activitate în privința fiecărui judecător român și, în particular, la nivelul instanței în cadrul căreia își desfășoară activitatea recurentul, se constată că circumstanțele reale expuse de recurent sunt specifice tuturor judecătorilor instanței respective și nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere disciplinară în cazul particular analizat.

În consecință, se reține că volumul mare de activitate nu reprezintă ipso facto o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară, câtă vreme cei mai mulți judecători aflați în aceeași situație nu înregistrează întârzieri în redactare similare recurentului.

Tot astfel, motivele personale invocate de recurent și preocuparea pe care magistratul susține că o manifestă pentru calitatea redactării hotărârilor judecătorești nu reprezintă, prin ele însele, cauze exoneratoare de răspundere disciplinară, dar au fost avute în vedere, împreună cu celelalte elemente invocate în apărare, în procesul de individualizare a sancțiunii aplicate.

De altfel, angajarea răspunderii disciplinare a recurentului nu a fost fundamentată exclusiv pe considerentul nerespectării termenului legal de redactare a hotărârilor, ci s-au avut în vedere atât amploarea întârzierilor în redactare, evidențiate în hotărârea atacată, cu precădere în ceea ce privește durata deosebit de mare de timp constatată în cazul unor hotărâri, redactate cu o întârziere de circa 600 de zile, cât și lipsa de diligență a magistratului în organizarea propriei activități, într-o manieră care să îl situeze pe același nivel de eficiență, în privința respectării termenului legal sau rezonabil de efectuare a lucrărilor, cu judecătorii care își desfășoară activitatea în condiții similare.

Pentru toate considerentele expuse, instanța de recurs constată că nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. și că aspectele reținute confirmă atât caracterul de abatere disciplinară al faptelor, cât și temeiul răspunderii disciplinare și, prin urmare, atestă legalitatea hotărârilor pronunțate de secția pentru judecători, în cauză.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

Sursa informației: www.scj.ro.