Îmbogățirea fără justă cauză. Executarea unei prestaţii fără a exista un titlu juridic valid de natură legală, convenţională sau judiciară

• NCC: art. 1270
• NCC: art. 1271
• NCC: art. 1341-1344
• NCC: art. 1345-1348
• NCPC: art. 488 alin. (1) şi (2)
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 435.000 RON, constând în prețul de 80% achitat ulterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2015 (la data de 20 martie 2015) și dobânda de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 21 martie 2015 și până la restituirea efectivă a creanței de 435.000 RON, restituirea sumei de 10.232 RON, cu titlu de impozit pe venit și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în sumă de 10.614 RON, onorariul avocațial în cuantum de 45.097 RON + 19% T.V.A. și cheltuielile de deplasare și cazare pentru fiecare termen de judecată, potrivit înscrisurilor justificative,

Prin întâmpinarea depusă la 19 decembrie 2019, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe lipsa îndeplinirii condiției subsidiarității acțiunii în îmbogățire fără justă-cauză și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele de bani plătite în perioada 2013 – 2016. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1328 din 10 iunie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Este necontestat în cauză că acțiunea civilă promovată de reclamantul A. în prezentul proces are ca temei instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză reglementată la nivel general prin dispozițiile art. 1345 – 1348 C. proc. civ.

În sensul acestor prevederi legale și în acord cu interpretarea oferită în mod constant de doctrină și jurisprudență acestei instituții juridice, îmbogățirea fără justă cauză implică, în mod necesar, îndeplinirea a trei condiții juridice pentru a putea fi recunoscută și a-i fi atribuite efecte specifice: prima, ca îmbogățirea și însărăcirea, corelative fiind, să fie lipsite de o cauză justă, adică, altfel spus, de un temei juridic care să le justifice; a doua, ca îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului; a treia, ca însărăcitul să nu aibă și să nu fi avut la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru a obține obligarea îmbogățitului la restituire.

În planul primei condiții enunțate, trebuie considerat că îmbogățirea poate fi considerată injustă atunci când aceasta și, în mod corelativ, însărăcirea celeilalte părți își au cauza în executarea unei (unor) prestații, fără a exista un titlu juridic valid, fie el de natură legală, convențională sau judiciară.

Este relevant a reține și că, în sensul celei de-a treia condiții sus-arătate, o acțiune fondată pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului are, întotdeauna, un caracter subsidiar, admisibilitatea ei fiind în mod absolut condiționată de inexistența la dispoziția reclamantului, ca însărăcit, a unei alte acțiuni în justiție care să poată fi exercitată pentru recuperarea prestației. Aceasta înseamnă că valorificarea judiciară a unei pretenții pe calea actio de in rem verso este îngăduită doar excepțional, ca remediu ultim, deci care poate fi primit numai atunci când, în situația juridică concretă a reclamantului, este vădit că legea nu îi pune la dispoziție o altă acțiune. O asemenea condiție rezultă, cu evidență, din dispozițiile art. 1348 C. civ., potrivit cărora „Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat”.

Când această condiție nu se află îndeplinită, o altă acțiune în justiție putând fi pornită în considerarea altui temei, acțiunea în îmbogățire fără justă cauză trebuie considerată inadmisibilă, instanța fiind ținută să o respingă.

Toate aceste statuări corespund raționamentului de principiu pe care instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, și-a fundamentat hotărârea, ele fiind esențiale în soluționarea procesului de față.

Înalta Curte socotește potrivit a menționa și că atunci când o instanță de judecată respinge ca inadmisibilă acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1345- 1348 C. civ., apreciind că regula caracterului subsidiar al actio de in rem verso nu este satisfăcută, reclamantul având o altă acțiune la dispoziție, este necesar a se determina într-o manieră îndeajuns de lămuritoare care este acea acțiune, căci numai în urma unei asemenea determinări reclamantul va putea înțelege în mod efectiv de ce a greșit atunci când a ales să promoveze acțiunea în îmbogățire fără justă cauză. Enunțarea în concret, îndeajuns de bine determinat juridic, a acțiunii civile preeminente reprezintă, așadar, un corelativ necesar al soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, fără însă ca aceasta să însemne că este necesar ca judecătorul cauzei să procedeze la detalieri care să-l transforme într-un consilier al reclamantului.

Enunțarea vagă, imprecisă a posibilității de a promova alte acțiuni civile nu poate fi considerată ca satisfăcătoare, câtă vreme, în concret, partea nu ar putea înțelege care este tipul de acțiune civilă pe care ar fi trebuit să îl promoveze.

În prezentul proces instanța de apel a afirmat, în partea de început a considerentelor că, „ . . . . . . . . . .orice pretenție a părților contractante legată de executarea, modificarea, încetarea contractului aflat în derulare poate fi valorificată în cadrul unei acțiuni întemeiată pe contract, ca act juridic generator de drepturi și obligații, fie că este vorba de o acțiune în rezoluțiunea/rezilierea contractului, în angajarea răspunderii contractuale ori o acțiune în adaptarea clauzelor contractuale sau în dispunerea încetării acestuia întemeiată pe art. 1271 noul C. civ. (teoria impreviziunii), toate acestea fiind acțiuni în cadrul cărora existența și întinderea drepturilor și obligațiilor părților este examinată de instanță din perspectiva principiului forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 noul C. civ.”.

A mai adăugat instanța de apel și că existența între părți a unui contract valabil încheiat și care își produce efectele juridice exclude angajarea răspunderii vreuneia dintre părți pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, instituție care presupune în esență o sursă extracontractuală pentru obligațiile pe care le generează.

Aceste afirmații ale instanței de apel trebuie înțelese ca având valoarea unor aprecieri cu caracter general, menite să fixeze la nivel de principiu unele elemente ce țin de regimul juridic al actio de in rem verso. Lecturarea în integralitatea lor a considerentelor deciziei date în apel trimite fără dificultăți la această concluzie, fiind îndeajuns de limpede că prin intermediul lor instanța de apel și-a propus să evidențieze că atunci raportul juridic dintre părți își are originea într-un contract, pretențiile uneia împotriva celeilalte și eventualele acțiuni în justiție care s-ar promova trebuie să se întemeieze pe contract, fiind prioritare, iar nu pe mecanismul îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel fiind, greșit apreciază recurentul că instanța de apel, prin sus-citatele statuări, ar fi dorit să afirme că reclamantul ar avea la îndemână, în concret, oricare dintre acțiunile enumerate.

Pe de altă parte însă, este real că instanța de apel avea obligația de a determina într-o măsură mai concretă care este tipul de acțiune civilă pe care, prioritar în raport cu actio de in rem verso, reclamantul avea posibilitatea să îl promoveze, fructificându-i caracterul de acțiune principală, deci prevalentă în raport cu acțiunea întemeiată pe art. 1345 – 1348 C. civ., căci doar în acest fel reclamantul putea fi pus în situația de a înțelege într-o suficientă măsură în ce a constat încălcarea regulii privind caracterul subsidiar al acțiunii de față.

Sub acest aspect, Înalta Curte înțelege să precizeze că atâta vreme cât între părți s-a încheiat contractul de arendare nr. x din 07 mai 2013 pentru o durată de 5 ani, existența acestuia era de natură să determine situația juridică a părților inclusiv din perspectiva identificării acțiunii/acțiunilor puse de lege la dispoziția lor pentru a obține restituirea unei plăți cu privire la care consideră că a fost efectuată fără a fi detaliată.

Astfel fiind, atunci când una dintre părțile contractante apreciază că a efectuat, în temeiul respectivului contract, o plată pe care în realitate nu o datora, urmare a intervenirii unui eveniment juridic care ar fi influențat întinderea sau însăși existența unor obligații ale părților ori doar ale uneia dintre ele, trebuie considerat că într-o astfel de situație nu s-ar putea recurge la acțiunea în îmbogățire fără justă cauză potrivit art. 1345 – 1349 C. civ., ci la acțiunea întemeiată pe plata lucrului nedatorat, în sensul prevederilor art. 1341 – 1344 C. civ., rămânând ca în cadrul unei asemenea acțiuni să se analizeze cât de întemeiate pe fondul lor sunt susținerile reclamantului.

Aceasta este situația din prezentul proces, câtă vreme recurentul susține că ulterior datei de 26.03.2015 a făcut plata sumei în litigiu către pârâtă, deși urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015 nu ar mai fi datorat această sumă. În acest context, reține Înalta Curte și că este irelevant că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că plata sumelor în litigiu s-ar fi făcut anterior, iar nu ulterior pretinsei încetări a contractului de arendă.

Are în vedere Înalta Curte că acțiunea întemeiată pe plata nedatorată este distinctă juridic de acțiunea în îmbogățire fără justă cauză, ea putând fi promovată inclusiv atunci când între părți s-a încheiat un contract în temeiul căruia s-au făcut plăți cu privire la care se afirmă ulterior că nu ar fi fost în realitate datorate, fiind prevalentă în raport cu actio de in rem verso.

Deși instanța de apel (și cu atât mai puțin prima instanță) nu a făcut referire la faptul că reclamantul ar avea la dispoziție o acțiune în restituirea plății nedatorate în sensul prevederilor art. 1341 – 1344 C. civ., păstrarea soluției de respingere a acțiunii ca inadmisibilă apare ca fiind legală, câtă vreme s-a indicat în mod corect că încheierea între părți a contractului de arendă face ca situația juridică a părților să fie determinată de acesta, o acțiune

În justiție întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului neputând fi primită.

Instanța de apel nu a greșit, așadar, cu privire la considerarea ca inadmisibilă a acțiunii reclamantului, argumentele care i-au întemeiat hotărârea trebuind însă înțelese inclusiv prin raportare la cele dezlegate de Înalta Curte prin decizia de față.

Trebuie remarcat și faptul că raționamentul instanței de apel s-a raportat la susținerile făcute de reclamant înaintea primei instanțe și prin cererea de apel, examinarea acestora evidențiind că reclamantul a invocat existența contractului de arendare și unele efecte produse de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015 și, în concret, de prevederile art. 7 alin. (3) al acesteia, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență nr. 16/2017 (pag. 3 din cererea de chemare în judecată), trăgând concluzia că pârâta nu ar mai putea beneficia de plăți pentru terenul arendat.

Nici înaintea primei instanțe și nici prin cererea de apel reclamantul nu a afirmat (sau, în orice caz, nu a făcut-o într-o manieră directă și clară, aptă să învestească instanțele cu verificarea acestei chestiuni), că ar fi intervenit încetarea contractului de arendă, doar prin cererea de recurs afirmându-se (pag. 3-5) că acest contract ar fi încetat fie la data de 26.03.2015 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015), fie la data de 20.04.2015 (când s-ar fi produs, potrivit reclamantului, o reziliere de drept, la inițiativa pârâtei). Or, faptul încetării contractului reprezintă un element esențial în înțelegerea situației juridice a părților și în configurarea raționamentului judiciar pe care instanțele își întemeiază hotărârea, astfel că nu s-ar putea reproșa primei instanțe și celei de apel că nu l-au avut în vedere, câtă vreme reclamantul însuși nu îl invocase.

În aceste circumstanțe, invocarea lui direct în recurs nu poate fi considerată admisibilă, căci se tinde la majorarea limitelor de învestire stabilite înaintea primei instanțe și prin cererea de apel, pretinzându-se instanței de recurs să verifice legalitatea deciziei atacate prin raportare la un element nou, dar care ar fi putut fi invocat inclusiv înaintea instanțelor fondului.

Pe cale de consecință, este justificat faptul că instanța de apel s-a raportat, esențial, la existența contractului, neavând temei pentru a analiza cauza și prin raportare la afirmata încetare a contractului la una din cele două date menționate în cererea de recurs și uzând de o analiză precedată de contradictorialitate și de respectarea riguroasă a dreptului la apărare al ambelor părți.

Astfel fiind, nici Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu ar putea face o analiză a cauzei prin raportare la pretinsa încetare a contractului, căci s-ar majora în recurs limitele inițiale de învestire a instanțelor, tinzându-se la a atribui judecății în recurs prerogativa de analiză a unor elemente de fapt și drept noi, care ar exceda limitelor de control judiciar îngăduite de art. 488 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Înalta Curte se mărginește însă să afirme că această încetare a contractului la care reclamantul face referire (dar pe care intimata nu a confirmat-o prin întâmpinarea la cererea de recurs), chiar dacă ar fi reală, nu este de natură a schimba soluția de inadmisibilitate a acțiunii civile de față, eventuala cauză de ineficacitate a contractului de arendă atrasă, potrivit reclamantului, de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015 punând în discuție, așa cum Înalta Curte a precizat mai sus, oportunitatea promovării unei acțiuni pentru plata nedatorată, iar nu a unei acțiuni întemeiate pe mecanismul îmbogățirii fără justă cauză.

În măsura însă în care s-ar considera că, în pofida susținerilor contrare ale reclamantului, contractul de arendă nu a încetat, el rămânând în ființă și ulterior datelor evocate de reclamant prin cererea de recurs (20.03.2015, respectiv 20.04.2015), și în această ipoteză acțiunea bazată pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei apare ca inadmisibilă.

Față de cele ce preced, Înalta Curte nu mai consideră necesar a răspunde în mod expres criticilor recurentului privitoare la rațiunile pentru care nu apărea ca posibilă o acțiune în rezoluțiune, în reziliere, în adaptarea sau încetarea contractului de arendă, dezlegările mai sus-făcute conținând, implicit, și un răspuns la aceste critici.

Cu privire la motivul de recurs prin care se afirmă că judecătorii apelului au aplicat greșit prevederile art. 1270 C. civ. când au conchis că aceeași este situația și în ceea ce privește plata impozitului pe venit plătit de reclamant, aceasta fiind stipulată expres ca fiind în sarcina arendașului potrivit art. 7.2 lit. h) din contractul de arendă, Înalta Curte înțelege să menționeze, cu valoare principială, că prerogativa interpretării unei clauze contractuale, în scopul determinării înțelesului și efectelor ei potrivit intenției părților, nu îi este conferită de lege instanței de recurs, fiind vorba despre o chestiune care, circumscrisă stabilirii faptelor, excedează controlului de legalitate stabilit prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte poate însă preciza că inclusiv cu privire la această sumă soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii apare ca legală, câtă vreme și în acest caz problema de drept în discuție se află în legătură cu încheierea între părți a contractului de arendă, făcând necesară determinarea obligațiilor ce îi reveneau reclamantului în baza acestuia și, deci, a împrejurării dacă reclamantul a făcut o plată nedatorată prin plata acestui impozit. De altfel, însuși reclamantul, prin cererea de apel, caracterizează această plată ca fiind nedatorată, astfel că nu actio de in rem verso era acțiunea civilă ce trebuia promovată pentru recuperarea acestei sume.

Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia instanța de apel a interpretat greșit efectele O.U.G. nr. 3/2015 atunci când a apreciat că apariția O.U.G. nr. 3/2015 nu era de natură să ducă la încetarea efectelor juridice ale contractului de arendă sau să lase fără temei contractual obligația de achitare a arendei anuale, precum și că părțile contractante nu au prevăzut că una dintre cauzele de încetare de drept a contractului ar fi reprezentată de intervenirea vreunui act normativ care să reglementeze sau să modifice modul ori condițiile alocării subvențiilor în cadrul schemelor de plăți aplicabile în agricultură, Înalta Curte observă, în urma analizei de ansamblu a deciziei date în apel și a limitelor judecății stabilite prin voința părților în fața primei instanțe și a celei de apel, că toate aceste considerente ale deciziei nu au caracter decisiv, ele având doar rolul de a explica de ce instanța de apel a apreciat că în condițiile existenței unui contract al părților (cel de arendă) acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei apărea ca inadmisibilă.

Față însă de împrejurarea că, așa cum Înalta Curte a precizat mai sus, reclamantul a înțeles ca abia prin cererea de recurs să invoce în mod direct și neechivoc încetarea contractului de arendă fie la data de 26.03.2015 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 3/2015), fie la data de 20.04.2015 (când contractul ar fi fost reziliat la solicitarea pârâtei), fără a investi nici prima instanță și nici măcar instanța de apel, prin cererea de apel, cu cercetarea acestei chestiuni, rămâne că analiza pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la implicațiile intrării în vigoare a O.U.G. nr. 3/2015 asupra contractului de arendă trebuie înțeleasă ca având semnificația unei argumentații subsidiare și, în raport de limitele învestirii sale, nu cu adevărat necesară pentru a sprijini soluția dată apelului și acțiunii reclamantului.

În fine, cu privire la motivul de recurs privitor la înțelesul pe care instanța de apel l-a oferit clauzei prevăzute la pct. 6.1 din capitolul 6 al contractului, Înalta Curte precizează, în armonie cu o statuare deja făcută în precedent, că interpretarea clauzelor unui contrat încheiat între părți nu poate fi făcută în recurs, aceasta fiind o prerogativa acordată de lege exclusiv instanțelor fondului, adică primei instanțe și celei de apel.

În consecință, nu s-ar putea face în prezentul recurs o determinare a înțelesului și efectelor acestei clauze contractule, căci s-ar depăși limitele de control judiciar impuse prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate cele de mai sus, recursul se va respinge în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii reclamantului fiind legală, cu observația însă că în înțelegerea acestei soluții este necesar a se ține seama inclusiv de statuările făcute de Înalta Curte prin prezenta decizie.

Sursa informației: www.scj.ro.