Hotărârea CJUE în cauza Consorzio Italian Management. Ciocănind, în continuare, la porţile raiului

8 apr. 2022
Articol UJ Premium
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 609
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Au trecut 39 de ani de la publicarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Curtea) în cauza Cilfit[1]. Cauza este cunoscută celor care studiază dreptul Uniunii Europene (UE), precum și auditorilor INM din generațiile mai vechi, ca subiect de discuții la seminare sau subiect de examen. Având avantajul unei brevități (22 de paragrafe, 6 pagini) de care nu se bucură alte hotărâri ale Curții, cum ar fi cele din domeniul dreptului concurenței, putem afirma cu convingere că nu a constituit cel mai dificil subiect de examen pentru auditori.

În Cilfit, Curtea de Casație a Italiei a formulat o întrebare preliminară privind interpretarea alineatului 3 al articolului 177 TCEE, solicitând să se stabilească dacă obligația de trimitere este automată sau condiționată de constatarea prealabilă a existenței unei îndoieli rezonabile privind interpretarea. Curtea a stabilit câteva excepții de la obligația de trimitere preliminară prevăzută de articolul 267 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)[2]:

Esti avocat, magistrat, notar, executor judecatoresc, practician in insolventa sau consilier juridic? Atunci ai nevoie de pachetul Alpha Bank dedicat profesionistilor

a) întrebarea este irelevantă pentru soluționarea litigiului;

b) dispoziția dreptului UE a fost deja interpretată de Curte;

c) interpretarea corectă a dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă nicio îndoială rezonabilă.

Dacă aceste condiții sunt satisfăcute, instanța națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul național se poate abține de la a trimite cerere preliminară la Curte și să își asume responsabilitatea pentru soluționarea litigiului. Această excepție este cunoscută ca doctrina actului clar: actul este clar și, deci, judecătorul care judecă în ultimă instanță se poate abține de la a sesiza Curtea, în cazul în care aplicarea dreptului UE se impune cu atâta evidență, încât nu mai lasă loc la nicio îndoială.

Din păcate, teoria actului clar, împrumutată din dreptul administrativ francez, a făcut istorie în literatura de specialitate dedicată dreptului UE. Spunem din păcate deoarece expresia nu a fost folosită în această cauză și nici mult timp după aceea în jurisprudența Curții. Pe de altă parte, terminologia act clar este folosită de către instanțele naționale, care poate să însemne fie o preferință pentru o terminologie concisă, fie indică dorința de a nu fi obligate să definească noțiunea de îndoială rezonabilă[3].

Un pic de istorie

În literatura de specialitate a fost formulată opinia că oferta Curții de a da cu o mână libertatea de a nu mai transmite cereri preliminare este luată înapoi cu cealaltă[4]. Aceasta deoarece singura instanță care poate compara toate versiunile lingvistice ale dreptului comunitar (la acea dată), care are cunoștințele cele mai vaste despre înțelesul diferit al normelor comunitare față de cele naționale și toate caracteristicile și contextul dreptului comunitar, precum și informațiile din jurisprudența tuturor statelor membre este Curtea.

Hotărârea Cilfit a fost expresia unui compromis subtil, în care Curtea a căutat să întărească colaborarea cu instanțele supreme, prin permisiunea ce le o acordă de a-și asuma responsabilitatea de a decide asupra dreptului UE în chestiuni al căror răspuns este evident, iar pe de altă parte să le încurajeze pe această cale să folosească procedura hotărârii preliminare în celelalte chestiuni, asupra cărora au dubii.

În al doilea rând, condițiile sunt atât de stricte tocmai pentru determina instanțele supreme să nu abuzeze de doctrină atunci când nu doresc să respecte jurisprudența Curții.

Hotărârea Curții în cauza Cilfit trebuie privită și în contextul reacției unor instanțe naționale la doctrina efectului direct al prevederilor directivei, unele din acestea nefiind chiar entuziasmate de jurisprudența Curții în acest sens, în perioada 1970­1980.

În Franța, Conseil d’Etat a decis în Cohn – Bendit (1978) că o directivă nu poate fi invocată de un particular împotriva unui act administrativ ce îi este adresat. Chiar dacă acceptase supremația dreptului comunitar și că autoritățile naționale au obligația de a abroga legislația internă incompatibilă cu prevederile unei directive, Consiliul de Stat nu era dispus să accepte că o directivă neimplementată poate crea drepturi ce pot fi invocate de particulari în fața instanțelor[5].

În Italia, Consiliul de Stat (5 mai 1980, Societe Helen Curtis et Unipro c. Ministre de la sante) și Curtea de Casație (7 octombrie 1981, Ministre des finances c. societe Cartiere Timavo) au negat efectul direct al directivelor[6].

În Germania, Bundesfinanzhof, Curtea Federală Financiară, într-o decizie din 1981, în care cita decizia franceză Cohn Bendit, a refuzat să recunoască efectul direct al unei prevederi din a șasea directivă a TVA[7].

Bibliolex Biblioteca juridica virtuala

39 de ani mai târziu

Timp de un sfert de veac de la Cilfit statistica arată că instanțele prevăzute de art. 267 alin. (3) TFUE (și în special instanțele supreme) nu s-au grăbit să formuleze trimiteri preliminare către Curte[8].

În ultima decadă, totuși, numărul trimiterilor formulate de organismele care judecă în ultimă instanță a crescut, transformându-le în parteneri principali de dialog judiciar pentru Curte[9].

Din 1982 numărul statelor membre ale UE a crescut în mod continuu. De asemenea, a crescut numărul limbilor oficiale și numărul instanțelor care pot sesiza Curtea. În prezent, domeniul de aplicare, actele legislative și întinderea dreptului Uniunii sunt mult extinse în comparație cu cele de acum 40 de ani. Elementele menționate au condus la o creștere a numărului de trimiteri preliminare.

În această perioadă Curtea nu a reexaminat sau nuanțat în mod explicit hotărârea Cilfit, deși a fost invitată în repetate rânduri de către mai mulți avocați generali.

În acest context, la 39 de ani de la Cilfit, Curtea a publicat hotărârea în cauza Consorzio Italian Management[10].

Într-o simetrie mai mult sau mai puțin voită, un dosar italian cu un subiect aparent anodin permite Curții să nuanțeze criteriile Cilfit. Dacă în cazul Cilfit era vorba de importul de lână, în Consorzio Italian Management discutăm de contracte pentru servicii de curățenie.

Litigiul din dosarul național

La 23 februarie 2006, reclamanților Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi SpA le-a fost atribuit de către Rete Ferroviaria Italiana SpA (RFI) un contract având ca obiect „servicii de curățenie și de întreținere a aspectului estetic al spațiilor și al altor zone publice și a serviciilor auxiliare pentru gări, instalații, birouri și ateliere amplasate în diferite locuri aflate în sfera de competență a Direcției Compartimentului de Mișcare din Cagliari. Acest contract conținea o clauză de limitare a revizuirii prețurilor. În cursul perioadei de executare a contractului, reclamanții au solicitat RFI ajustarea prețului contractului de achiziții publice ca urmare a majorării invocate a costurilor contractuale din cauza creșterii costurilor de personal. RFI a refuzat.

Reclamanții au introdus o acțiune împotriva RFI la Tribunalul Administrativ Regional din Sardinia, Italia(TAR). Prin hotărârea din 11 iunie 2014, TAR a respins acțiunea. Acesta a considerat că Decretul legislativ invocat de reclamanți nu era aplicabil activităților care țin de sectoarele speciale, precum serviciile de curățenie, atunci când ele constituie o parte esențială a rețelei de transport feroviar. TAR a constatat de asemenea că nu se impunea revizuirea prețurilor în temeiul Codului civil italian și că de la norma în discuție se putea deroga prin voința părților.

Reclamanții au formulat apel împotriva hotărârii respective la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia). În opinia acestora, normele naționale au încălcat Directiva 2004/17/CE în măsura în care au condus la excluderea revizuirii prețurilor în sectorul transporturilor și în cadrul contractelor de servicii de curățenie aferente. Normele respective au produs un dezechilibru contractual inechitabil și disproporționat, sfârșind prin a denatura regulile de funcționare a pieței. Dacă ar trebui interpretată în sensul că exclude revizuirea prețurilor în cadrul tuturor contractelor încheiate și puse în aplicare în sectoarele speciale, Directiva 2004/17 ar fi nevalidă.

În acest context, la 24 noiembrie 2016, Consiliul de Stat a adresat Curții de Justiție două întrebări preliminare:

„1) Este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene, în special cu articolul 3 alineatul (3) TUE, cu articolul 26, cu articolele 56-58 si cu articolul 101 TFUE, precum si cu articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene si cu Directiva 2004/17, o interpretare a dreptului național potrivit căreia este exclusă revizuirea prețurilor în cazul contractelor aferente așa-numitelor «sectoare speciale», îndeosebi în ceea ce privește contractele având alt obiect decât cele la care se referă directiva menționată, însă legate de acestea din urmă printr-o legătură instrumentală?

2) Directiva 2004/17 (în ipoteza în care se consideră că excluderea revizuirii prețurilor în cazul tuturor contractelor încheiate si aplicate în așa-numitele «sectoare speciale» decurge direct din aceasta) este compatibilă cu principiile Uniunii Europene, în special cu articolul 3 alineatul (1) TUE, cu articolul 26, cu articolele 56-58 si cu articolul 101 TFUE, precum si cu articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ca urmare (așa cum susține apelantul) «a caracterului inechitabil, a disproporționalității, a denaturării echilibrului contractual si, prin urmare, a regulilor unei piețe eficiente»?”

Curtea a răspuns prin Hotărârea din 19 aprilie 2018[11].

Referitor la prima întrebare, Curtea a observat că instanța de trimitere nu a furnizat nicio explicație cu privire la relevanța interpretării articolului 3 alineatul (3) TUE, precum și a articolelor 26, 57, 58 și 101 TFUE pentru soluționarea litigiului principal. Articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) se adresează statelor membre, la fel ca și celelalte dispoziții ale sale, numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, situație care nu se regăsește în procedura principală. Curtea a concluzionat astfel că prima întrebare este inadmisibilă în ceea ce privește dispozițiile menționate. Totuși, referitor la Directiva 2004/17 și principiile generale care stau la baza directivei respective, în special principiul egalității de tratament și principiul transparenței, Curtea a statuat că acestea trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unor norme de drept național care nu prevăd revizuirea periodică a prețurilor după atribuirea unor contracte care țin de sectoarele vizate de directiva în cauză. Având în vedere acest răspuns, Curtea a considerat că a doua întrebare este ipotetică.

La 28 octombrie 2018, în urma pronunțării hotărârii Curții, reclamanții au solicitat Consiliului de Stat, înaintea ședinței publice care a avut loc la 14 noiembrie 2018, să sesizeze Curtea cu noi întrebări preliminare. Reclamanții au susținut că hotărârea Curții nu exprimă o poziție cu privire la aspectul dacă serviciile de curățenie au sau nu au caracter instrumental în raport cu serviciul de transport. Ei arată că hotărârea presupune că termenul raportului contractual, astfel cum este definit în anunțul de participare, nu putea fi prelungit. Totuși, nu acesta ar fi contextul în Italia, unde contractele de achiziții publice de servicii sunt deseori prelungite de administrația publică pe durată, de fapt, nedeterminată, creându-se astfel o situație de dezechilibru contractual.

Potrivit Consiliului de Stat, reclamanții au invocat astfel noi întrebări preliminare. Instanța de trimitere ridică însă problema dacă, în împrejurările din procedura principală, trebuie să adreseze Curții aceste întrebări în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE. Ea apreciază că obligația instanței de ultim grad de a adresa o întrebare preliminară nu poate fi disociată de un sistem de „impedimente procedurale” care să stimuleze părțile să supună instanței naționale „o dată pentru totdeauna” aspectele de drept intern pe care le consideră incompatibile cu dreptul Uniunii. În caz contrar, formularea „în lanț” a unor întrebări preliminare – pe lângă pretarea la posibile utilizări greșite, de natură să constituie, în cazuri extreme, un adevărat „abuz de procedură” – ar ajunge, din cauza obligației de a formula o cerere de decizie preliminară, să facă inconsistente dreptul la protecție jurisdicțională și principiul soluționării rapide și efective a litigiilor.

Consiliul de Stat a adresat Curții trei întrebări preliminare, dar prima este cea care ne interesează:

„Potrivit articolului 267 TFUE, instanța națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac este, în principiu, obligată să procedeze la trimiterea preliminară a unei întrebări privind interpretarea dreptului Uniunii Europene chiar și în cazurile în care o astfel de întrebare este formulată de una dintre părțile din procedură ulterior primului său act introductiv de instanță sau de constituire ca parte în judecată ori după ce cauza a rămas în pronunțare pentru prima dată sau chiar după ce o primă cerere de decizie preliminară a fost deja adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene”?

Hotărârea Curții

Inițial, Curtea își manifestă talentul pedagogic și furnizează un rezumat foarte bun al jurisprudenței privind alineatul (3) al articolului 267 TFUE:

„33. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern nu poate fi exonerată de această obligație decât atunci când constată că problema invocată nu este relevantă sau că dispoziția de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții ori că interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctul 21, Hotărârea din 15 septembrie 2005, Intermodal Transports, C -495/03, EU:C:2005:552, punctul 33, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Comisia/Franța (Impozit anticipat pe bunuri mobile), C-416/17, EU:C:2018:811, punctul 110].

34. […] Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii formulată în cauza dedusă judecății lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, respectiv, în alți termeni, în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului (Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctul 10, Hotărârea din 18 iulie 2013, Consiglio Nazionale dei Geologi, C-136/12, EU:C:2013:489, punctul 26, precum și Hotărârea din 15 martie 2017, Aquino, C-3/16, EU:C:2017:209, punctul 43).

35. [..] De asemenea, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (Hotărârea din 26 mai 2011, Stichting Natuur en Milieu și alții, C -165/09-C-167/09, EU:C:2011:348, punctul 47 și jurisprudența citată, Hotărârea din 9 septembrie 2015, X și van Dijk, C-72/14 și C-197/14, EU:C:2015:564, punctul 57, precum și Hotărârea din 12 mai 2021, Altenrhein Luftfahrt, C-70/20, EU:C:2021:379, punctul 25).

36. În al doilea rând, trebuie amintit că autoritatea interpretării date de Curte în temeiul articolului 267 TFUE poate să priveze obligația prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE de cauza sa și să o golească astfel de conținut, în special atunci când întrebarea adresată este identică din punct de vedere material cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară sau, a fortiori, în cadrul aceleiași cauze naționale sau atunci când o jurisprudență consacrată a Curții rezolvă problema de drept în cauză, oricare ar fi natura procedurilor care au determinat această jurisprudență, chiar în absența unei identități stricte a întrebărilor în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa și alții, 28/62-30/62, EU:C:1963:6, pag. 75 și 76, Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctele 13 și 14, Hotărârea din 4 noiembrie 1997, Parfums Christian Dior, C-337/95, EU:C:1997:517, punctul 29, și Hotărârea din 2 aprilie 2009, Pedro IV Servicios, C -260/07, EU:C:2009:215, punctul 36).

37. Trebuie totuși amintit că, chiar și în prezența unei jurisprudențe a Curții care soluționează problema de drept în cauză, instanțele naționale își păstrează libertatea cea mai largă să sesizeze Curtea în cazul în care consideră oportun, fără ca împrejurarea că dispozițiile a căror interpretare se solicită au fost deja interpretate de Curte să aibă drept consecință împiedicarea Curții să se pronunțe din nou (Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi, C-58/13 și C-59/13, EU:C:2014:2088, punctul 32, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 3 martie 2020, Tesco-Global Âruhâzak, C-323/18, EU:C:2020:140, punctul 46).

38. De asemenea, autoritatea cu care este învestită o hotărâre pronunțată în materie preliminară nu se opune ca instanța națională destinatară a acestei hotărâri să poată considera necesar să sesizeze din nou Curtea înainte de soluționarea litigiului principal (Hotărârea din 6 martie 2003, Kaba, C -466/00, EU:C:2003:127, punctul 39 și jurisprudența citată). O astfel de trimitere se impune unei instanțe naționale de ultim grad atunci când întâmpină dificultăți de înțelegere în ceea ce privește conținutul hotărârii Curții.

39. În al treilea rând, trebuie amintit că, pe lângă situațiile evocate la punctul 36 din prezenta hotărâre, din jurisprudența Curții rezultă că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern poate de asemenea să se abțină să adreseze Curții o întrebare în interpretarea dreptului Uniunii și să o soluționeze pe propria răspundere atunci când interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctele 16 și 21, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Ferreira da Silva e Brito și alții, C-160/14, EU:C:2015:565, punctul 38).

40. Înainte de a concluziona că este vorba despre o astfel de situație, instanța națională de ultim grad trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într -un mod la fel de evident și celorlalte instanțe naționale de ultim grad ale statelor membre și Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctul 16, Hotărârea din 15 septembrie 2005, Intermodal Transports, C -495/03, EU:C:2005:552, punctul 39, Hotărârea din 9 septembrie 2015, Ferreira da Silva e Brito și alții, C-160/14, EU:C:2015:565, punctul 42, precum și Hotărârea din 28 iulie 2016, Association France Nature Environnement, C-379/15, EU:C:2016:603, punctul 48).

41. În plus, existența posibilității menționate la punctul 39 din prezenta hotărâre trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului Uniunii, de dificultățile deosebite pe care le prezintă interpretarea sa și de riscul unor divergențe de jurisprudență în cadrul Uniunii (Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctul 17, și Hotărârea din 9 septembrie 2015, Ferreira da Silva e Brito și alții, C-160/14, EU:C:2015:565, punctul 39 și jurisprudența citată)”.

La o primă vedere cele trei criterii Cilfit rămân în vigoare, dar o primă relaxare a criteriilor apare în punctul 40 al hotărârii Consorzio Italian Management, unde Curtea stabilește că problema în discuție trebuie să fie evidentă pentru instanțele de ultim grad, și nu pentru toate instanțele, ca până acum.

Ulterior, în conținutul hotărârii, Curtea introduce alte patru nuanțări relevante.

Prima se referă la faptul magistrații nu vor mai trebui să consulte toate versiunile lingvistice ale normei europene puse în discuție, dar vor trebui să consulte mai mult de o versiune: „o instanță națională de ultim grad nu poate fi, desigur, obligată să efectueze o examinare a fiecăreia dintre versiunile lingvistice ale dispoziției Uniunii în cauză (punctul 44)”.

Aceasta constituie consacrarea jurisprudențială a situației reale cu care se confruntă instanțele naționale. Foarte puține din acestea au resursele necesare pentru a evalua toate versiunile lingvistice ale normei europene. O singură instanță (Curtea de Apel Katowice, Polonia) a verificat toate versiunile lingvistice atunci când a aplicat criteriile Cilfit, iar alta (Curtea Supremă a Lituaniei) le-a verificat pe toate, cu excepția versiunilor în limba ungară și irlandeză. Majoritatea instanțelor naționale studiază pe lângă versiunea în limba națională, doar două sau trei alte versiuni lingvistice (de regulă engleză, franceză, germană)[12].

Trebuie precizat că nu este o renunțare completă la acest criteriu, întrucât Curtea obligă aceste instanțe naționale să țină seama de divergențele dintre versiunile lingvistice ale normei europene despre care are cunoștință, în special atunci când aceste divergențe sunt prezentate de părți și sunt dovedite.

Nuanțele doi și trei se referă la îndoiala rezonabilă. A doua nuanțare stabilește că jurisprudența neunitară constituie o prezumție a îndoielii rezonabile, ceea ce trebuie să conducă la efectuarea unei trimiteri preliminare (p. 49): „atunci când existența unor linii de jurisprudență divergente – în cadrul instanțelor aceluiași stat membru sau între instanțe ale unor state membre diferite – referitoare la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii aplicabile litigiului principal este adusă la cunoștința instanței naționale de ultim grad, aceasta trebuie să fie deosebit de vigilentă în aprecierea sa referitoare la o eventuală lipsă a unei îndoieli rezonabile cu privire la interpretarea corectă a dispoziției Uniunii în cauză și să țină seama în special de obiectivul urmărit de procedura preliminară, care este de a asigura unitatea de interpretare a dreptului Uniunii”.

A treia subliniază că simplul fapt că o prevedere europeană poate fi interpretată în mai multe feluri nu este suficient ca pentru o ultimă instanță să fie clar că există îndoială rezonabilă cu privire la interpretarea acelei prevederi (p. 48).

În sfârșit, Curtea statuează că instanța prevăzută de alin. (3) al art. 267 va trebui să își motiveze decizia de a nu efectua trimiterea preliminară (p. 51): „motivele deciziei sale trebuie să evidențieze fie că problema de drept al Uniunii ridicată nu este relevantă pentru soluționarea litigiului, fie că interpretarea dispoziției în cauză a dreptului Uniunii se bazează pe jurisprudența Curții, fie, în lipsa unei asemenea jurisprudențe, că interpretarea dreptului Uniunii s-a impus instanței naționale de ultim grad cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile”.

Astfel, Curtea subliniază că sistemul instituit prin articolul 267 TFUE trebuie interpretat în lumina articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[13].

În mod indirect, Curtea face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind interpretarea art. 6 alin.l (1) din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO) referitoare la procedura hotărârii preliminare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat cu mai multe ocazii că „instanțele naționale care pronunță decizii împotriva cărora nu există nicio cale de atac potrivit dreptului național, care refuză să adreseze Curții de Justiție o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii care a fost ridicată înaintea lor, sunt obligate să își motiveze refuzul în lumina excepțiilor prevăzute în jurisprudența Curții de Justiție. Ele trebuie astfel să indice motivele pentru care au considerat că întrebarea este irelevantă, că dispoziția respectivă din dreptul Uniunii a fost deja interpretată de Curtea de Justiție sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii este atât de evidentă, încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile”[14].

CEDO invocă criteriile din Cilfit atunci când examinează omisiunea instanțelor naționale de ultim grad de a solicita o decizie preliminară din partea Curții în vederea respectării dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 alin. (1) din CEDO. Curtea EDO a constatat, de exemplu, o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din CEDO în cauza Dhahbi împotriva Italiei ca urmare a lipsei motivării de către instanța națională a refuzului său de a adresa Curții o întrebare preliminară. Ea a observat că de fapt Curtea de Casație din Italia nu a menționat în niciun fel cererea de decizie preliminară formulată de reclamant, nici nu a arătat motivele pentru care a considerat că întrebarea ridicată nu justifica o trimitere preliminară către Curte, nici nu a făcut vreo referire la jurisprudența acesteia din urmă. În altă hotărâre, Curtea EDO a apreciat că este suficientă o motivare sumară a refuzului de a adresa o cerere de decizie preliminară atunci când instanța națională a constatat deja în altă parte a hotărârii sale că o astfel de cerere era inutilă. CEDO a statuat totodată că, atunci când o instanță națională de ultim grad refuză sau omite să adreseze o întrebare preliminară, instanța respectivă este obligată să motiveze un asemenea refuz din perspectiva excepțiilor prevăzute în jurisprudența Curții. Ea trebuie să indice în special motivele pentru care a considerat că întrebarea nu este pertinentă, că dispoziția respectivă din dreptul Uniunii a fost deja interpretată de Curte sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile[15].

Concluzii

Considerăm că prin relaxarea parțială a criteriilor, Curtea a adoptat o atitudine înțeleaptă care aprobă implicit practica existentă a instanțelor.

De asemenea, este de subliniat faptul că Marea cameră a Curții nu folosește terminologia de act clar, spre deosebire de camera a doua în cauza X împotriva Inspecteur van Rijksbelastingdienst (C-72/14) și alții[16].

Contextul în care a fost adoptată hotărârea în cauza Consorzio Italian Management este la fel de complex precum cel de acum 39 de ani. Instanțe aflate în situația prevăzută de art. 267 alin. (3) TFUE manifestă reacții față de probleme punctuale ale dreptului UE: Curtea Supremă a Danemarcei față de aplicarea principiului nediscriminării pe motiv de vârstă[17], Curtea Constituțională a Germaniei față de controlul judecătoresc limitat al Curții față de Banca Centrală Europeană[18]. Altele pun în discuție principii fundamentale ale dreptului european și articole ale tratatelor: Curtea Constituțională a Poloniei[19], Curtea Constituțională a Ungariei[20], Curtea Constituțională a României[21].

În cele din urmă, dincolo de contextul dialogului Curții cu instanțe supreme și constituționale, practicienii dreptului preferă sau ar trebui să prefere transformarea subtilă a criteriilor Cilfit practicată de Curte, chiar dacă poate părea frustrant pentru teoreticieni. Să nu uităm că în situația prevăzută de art. 267 alin. (3) TFUE se pot afla, în funcție de procedura națională din statul membru, și judecătorii, tribunale și curți de apel.

Avocatul general Bobek în concluziile sale în cauza Consorzio Italian Management și alți avocați generali au argumentat că o practică strictă, veche de aproape 40 de ani, trebuie înlăturată. Dezbaterea s-a concentrat pe doctrina actului clar, pe ceea ce poate fi socotit ca o sarcină herculeană pentru judecători.

Totuși, o dezvoltare progresivă a jurisprudenței este preferabilă unei schimbări bruște, altminteri am ajunge în situația pe care o deplângea președintele Curții supreme daneze anterior menționate: „dacă interpretarea Curții ia prin surprindere instanțele naționale, mă tem că va crește reticența din partea instanțelor și părților din litigiile naționale de a ridica probleme în fața CJUE”[22].


* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 1-2/2021 a Institutului Național al Magistraturii.

[1] Hotărârea din 6 octombrie 1982, în cauza 283/81, Srl CILFIT and Lanificio di Gavardo SpA/Ministry of Health, EU:C:1982:335.

[2] „În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea”.

[3] Curia, Directorate-General for Library, Research and Documentation: Research note on the application of the Cilfit case-law by national courts or tribunals against whose decisions there is no judicial remedy under national law, la https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2020-01/ndr-cilfit_synthese_en.pdf, pp. 7-8.

[4] H. Rasmussen, „The European Court’s Acte Clair Strategy in C.I.L.F.I.T. Or: Acte Clair, of Course! But What does it Mean?”, 1984, European Law Review, pp. 242 și 243.

[5] Conseil d’Etat, ASSEMBLEE, du 22 decembre 1978, 11604, publie au recueil Lebon 524.

[6] Les grands arrets de la jurisprudence administrative, 17e edition 2009, p. 616.

[7] M. Claes, The National Courts’ Mandate in the European Constitution, 2006, Hart Publishing, p. 435.

[8] D. Sarmiento, „Cilfit and Foto-Frost” în The past and the future of EU law, 2010, Hart Publishing, p.196.

[9] A. Dyevre și alții, „Who Refers Most? Institutional Incentives and Judicial Participation in the Preliminary Ruling System”, 2020, Journal of European Public Policy, Volume 27, Issue 6.

[10] Hotărârea din 6 octombrie 2021, în cauza C-561/19, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi SpA împotriva Rete Ferroviaria Italiana SpA, EU:C:2021:799.

[11] Hotărârea Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C-152/17, EU:C:2018:264).

[12] Research note on the application of the Cilfit case-law by national courts, pp. 15-16.

[13] Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

[14] CEDO, Hotărârea Vergauwen și alții împotriva Belgiei (dec.) din 10 aprilie 2012, cererea nr. 4832/04, § 90, și jurisprudența citată.

[15] CEDO, Hotărârea Dhahbi împotriva Italiei din 8 aprilie 2014, CE:ECHR:2014:0408JUD001712009, paragraful 33; Hotărârea din 16 aprilie 2019, Batic Master împotriva Lituaniei, CE:ECHR:2019:0416JUD005509216, paragraful 36-38; Hotărârea din 13 februarie 2020, Sanofi Pasteur împotriva Franței, CE:ECHR:2020:0213JUD002513716, paragraful 81; Hotărârea din 24 aprilie 2018, Baydar împotriva Țărilor de Jos, CE:ECHR:2018:0424JUD005538514, paragraful 43; Hotărârea din 20 septembrie 2011, Ullens de Schooten si Rezabek împotriva Belgiei, CE: ECHR:2011:0929JUD000398907 și 38353/07, paragraful 62.

[16] CJUE, Hotărârea din 9 septembrie 2015, ECLI:EU:C:2015:564.

[17] CJUE, Hotărârea din 6 dec. 2016, 15/2014 Dansk Industri (DI) acting for Ajos A/S vs. The estate left by A.

[18] BVerfG, hotărârea din 5 mai 2020, 2 BvR 859/15, ECLI:DE:BVerfG:2020:rs20200505.2bvr085915.

[19] Curtea Constituțională a Poloniei, Hotărârea K 3/21 din 7 octombrie 2021, la https://trybunal.gov.pl/en/hearings/judgments/art/11662-ocena-zgodnosci-z-konstytucja-rp-wybranych-przepisow-traktatu-o-unii-europejskiej.

[20] Timea Drinoczi, „The Hungarian Constitutional Court on the Limits of EU Law in the Hungarian Legal System”, International Journal of Constitutional Law Blog, Dec. 29, 2016, http://www.iconnectblog.com/2016/12/the-hungarian-constitutional-court-on-the-limits-of- eu-law-in-the-hungarian-legal-system.

[21] CCR, Decizia nr. 390/8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 612 din 22.06.2021.

[22] U. NEERGAARD, K.E. S0RENSEN, „Activist Infighting among Courts and Breakdown of Mutual Trust? The Danish Supreme Court, the CJEU, and the Ajos Case”, 2017, Yearbook of European Law, p. 312.

Hotărârea CJUE în cauza Consorzio Italian Management. Ciocănind, în continuare, la porțile raiului was last modified: aprilie 14th, 2022 by Tudorel Ștefan

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Tudorel Ștefan

Tudorel Ștefan

Judecător, formator al Institutului Naţional al Magistraturii.
A mai scris: