Hotărârea CEDO în Cauza Toşcuţă şi alţii împotriva României

20 sept. 2018
2 voturi, medie: 3,00 din 52 voturi, medie: 3,00 din 52 voturi, medie: 3,00 din 52 voturi, medie: 3,00 din 52 voturi, medie: 3,00 din 5 (2 votes, average: 3,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 556

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 30 de zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Hotărârea CEDO (revizuire) din 5 decembrie 2017 în Cauza Toșcuță și alții împotriva României (Cererea nr. 36.900/03)
 
8. În temeiul art. 44 din Convenție, hotărârile Curții sunt definitive și, în măsura în care contestă acest caracter definitiv, procedura de revizuire, neprevăzută de Convenție, dar instituită de Regulamentul Curții, are un caracter excepțional: de unde și cerința privind examinarea strictă a admisibilității oricărei cereri de revizuire a unei hotărâri a Curții, în cadrul unei astfel de proceduri. 9. Curtea trebuie așadar să stabilească dacă este necesară revizuirea hotărârilor pronunțate la 25 noiembrie 2008 și 3 martie 2015 în conformitate cu art. 80 din Regulamentul său, care, în măsura relevantă, este redactat astfel: „În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă cu privire la soluția unei cauze judecate deja și care, la momentul pronunțării hotărârii, nu era cunoscut de Curte și nu putea, în mod rezonabil, să fie cunoscut de parte, aceasta din urmă poate să sesizeze Curtea cu o cerere de revizuire a acelei hotărâri”. 10. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă aceste condiții sunt îndeplinite în speță. 13. Pentru a stabili dacă faptele aflate la originea unei cereri de revizuire sunt „de natură să exercite o influență decisivă”, în sensul art. 80 § 1 din Regulament, acestea trebuie să fie examinate în raport cu hotărârea Curții a cărei revizuire este solicitată. 

 

În M. Of. nr. 787 din 13 septembrie 2018, s-a publicat Hotărârea CEDO din 5 decembrie 2017 în Cauza Toșcuță și alții împotriva României (Cererea nr. 36.900/03).

Cu privire la cererea de revizuire, Curtea stabilește în drept, următoarele:

„7. Guvernul solicită revizuirea hotărârilor pronunțate la 25 noiembrie 2008 și 3 martie 2015 și declară că domnul Gheorghe Negulescu nu a avut niciodată calitatea de victimă a vreunei încălcări a dreptului său de proprietate asupra bunului în cauză, deoarece acesta vânduse partea care i se cuvenea din bunul respectiv în 1996, cu mult timp înainte de introducerea cererii în fața Curții. Guvernul susține că a luat cunoștință de acest lucru abia cu ocazia demersurilor efectuate în vederea executării hotărârii Curții din 3 martie 2015.

8. Curtea reamintește că, în temeiul art. 44 din Convenție, hotărârile sale sunt definitive și că, în măsura în care contestă acest caracter definitiv, procedura de revizuire, neprevăzută de Convenție, dar instituită de Regulamentul Curții, are un caracter excepțional: de unde și cerința privind examinarea strictă a admisibilității oricărei cereri de revizuire a unei hotărâri a Curții, în cadrul unei astfel de proceduri [Pardo împotriva Franței (revizuire – admisibilitate), 10 iulie 1996, pct. 21, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, Gustafsson împotriva Suediei (revizuire – fond), 30 iulie 1998, pct. 25, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V, și Stoicescu împotriva României (revizuire), nr. 31.551/96, pct. 33, 21 septembrie 2004].

9. Curtea trebuie așadar să stabilească dacă este necesară revizuirea hotărârilor pronunțate la 25 noiembrie 2008 și 3 martie 2015 în conformitate cu art. 80 din Regulamentul său, care, în măsura relevantă, este redactat astfel:

«În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă cu privire la soluția unei cauze judecate deja și care, la momentul pronunțării hotărârii, nu era cunoscut de Curte și nu putea, în mod rezonabil, să fie cunoscut de parte, aceasta din urmă poate […] să sesizeze Curtea cu o cerere de revizuire a acelei hotărâri. […]»

10. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă aceste condiții sunt îndeplinite în speță [Pennino împotriva Italiei (revizuire), nr. 43.892/04, pct. 11, 8 iulie 2014, și Petroiu și alții împotriva României (revizuire), nr. 30.105/05, pct. 11 și următoarele, 14 iunie 2016].

11. Curtea observă pentru început că domnul G.N. se număra printre reclamanții care au sesizat Curtea în prezenta cauză.

12. În Hotărârea sa din 25 noiembrie 2008, aceasta a declarat că anularea în 2002 a titlurilor de proprietate ale reclamanților asupra a două terenuri de 6.581 m2 și 2.500 m2, situate în București, a constituit o privare de proprietate și, ținând seama de faptul că nu li s-a acordat nicio despăgubire, a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că din documentele furnizate de Guvern reiese că, în 1996, domnul G.N., care era coproprietar asupra terenului de 2.500 m2, vânduse unui terț partea lui din teren, de 834 m2. Această vânzare, cu privire la care Curtea nu a fost informată de către reclamant, a avut loc înainte de anularea titlului de proprietate și înainte de introducerea cererii în fața Curții.

13. Pentru a stabili dacă faptele aflate la originea unei cereri de revizuire sunt «de natură să exercite o influență decisivă», în sensul art. 80 § 1 din Regulament, acestea trebuie să fie examinate în raport cu hotărârea Curții a cărei revizuire este solicitată (Pardo, citată anterior, pct. 22).

14. În speță, Curtea constată că terenul de 834 m2 nu se mai afla în patrimoniul domnului Negulescu la momentul introducerii cererii și al pronunțării hotărârii din acțiunea principală, acesta pierzându-și astfel calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenție. În opinia Curții, această situație constituie într-adevăr un fapt «de natură să exercite o influență decisivă» în raport cu hotărârea din acțiunea principală.

15. În ceea ce privește «absența cunoașterii faptelor descoperite», condiție impusă de art. 80 din Regulament, Curtea observă că domnul G.N. își vânduse terenul printr-un înscris sub semnătură privată. Prin urmare, nu i se poate reproșa în mod rezonabil Guvernului că nu a avut cunoștință de acesta. De altfel, acesta din urmă susține că a aflat de actul în cauză abia în 2015, atunci când terțul cumpărător a informat Guvernul cu privire la existența acestui act (supra, pct. 7).

16. În aceste condiții și ținând seama de specificitatea cauzei, Curtea constată că Guvernul nu putea «în mod rezonabil» să fi știut de existența acestor fapte.

17. Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că este necesară revizuirea hotărârilor din 25 noiembrie 2008 și 3 martie 2015.

18. În ceea ce privește Hotărârea sa din 25 noiembrie 2008, Curtea subliniază că punctul 8 din aceasta are următorul conținut:

«8. La 11 martie 1993, comisia locală i-a pus pe P.N. și reclamanții G.N. și M.N. în posesia a două terenuri în suprafață totală de 34.400 m2, din care 31.900 m2 erau situați în extravilan, iar 2.500 m2 în intravilan. Cei 2.500 m2 făceau parte din terenul de 9.081 m2 atribuit anterior parohiei. La 24 august 1993, comisia municipiului le-a acordat un titlu administrativ de proprietate pentru o suprafață totală de 34.400 m2

19. Ținând seama de noile elemente de fapt, aceasta apreciază că paragraful citat anterior trebuie să aibă următoarea redactare:

«8. La 11 martie 1993, comisia locală i-a pus pe P.N. și reclamanții G.N. și M.N. în posesia a două terenuri în suprafață totală de 34.400 m2, din care 31.900 m2 erau situați în extravilan, iar 2.500 m2 în intravilan. Cei 2.500 m2 făceau parte din terenul de 9.081 m2 atribuit anterior parohiei. La 24 august 1993, comisia municipiului le-a acordat un titlu administrativ de proprietate pentru o suprafață totală de 34.400 m2.

Terenul de 2.500 m2 a făcut obiectul unui partaj între reclamanți și reclamantul G.N. a devenit proprietarul unei parcele de 834 m2. La 26 martie 1996, printr-un înscris sub semnătură privată, acesta a vândut parcela respectivă unui terț.»

20. În continuare, Curtea subliniază că punctul 30 din această hotărâre se citește după cum urmează:

«30. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, este necesar să fie declarat admisibil.»

21. Ținând seama de noile elemente de fapt, aceasta apreciază că paragraful citat anterior se citește astfel:

«30. În privința reclamantului G.N., Curtea observă în primul rând că acesta din urmă și-a vândut bunul înainte de data introducerii cererii în fața Curții. Prin urmare, apreciază că domnul G.N. nu poate pretinde că este victima vreunei încălcări a dreptului său la respectarea bunurilor, în sensul art. 34 din Convenție.

În privința celorlalți reclamanți, Curtea constată că respectivul capăt de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, este necesar să fie declarat admisibil.»

22. În consecință, dispozitivul Hotărârii din 25 noiembrie 2008 trebuie să se citească astfel:

«1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 de reclamanții A.T., P.I.Ș.T, D.N., G.N., M.N. și S.N., și inadmisibilă în ceea ce îl privește pe reclamantul G.N.; […]

5. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească în solidar reclamanților A.T., P.I.Ș.T, D.N., G.N., M.N. și S.N., în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 4.000 EUR (patru mii euro) pentru toate cheltuielile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; […]»

23. În ceea ce privește Hotărârea sa din 3 martie 2015, Curtea subliniază că, în dispozitivul acesteia, a inclus obligația ca statul să îi repună pe reclamanți în posesia terenurilor în litigiu sau să le plătească următoarele sume

«1. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, să îi pună pe primii doi reclamanți în posesia efectivă asupra celor 6.581 mp de teren și să îi pună pe ceilalți cinci reclamanți în posesia efectivă asupra celor 2.500 mp de teren și că trebuie să asigure tuturor reclamanților eliberarea unui titlu de proprietate asupra terenului lor;

b) că, în absența măsurilor prevăzute la lit. a) supra, statul pârât trebuie, în același termen de trei luni, să plătească primilor doi reclamanți în solidar, suma de 1.665.000 EUR (un milion șase sute șaizeci și cinci de mii de euro) pentru prejudiciul material, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

c) că, în absența măsurilor prevăzute la lit. a) supra, statul pârât trebuie, în același termen de trei luni, să plătească celui de-al treilea, al patrulea și al cincilea reclamant, precum și celei de-a șasea și a șaptea reclamante, în solidar, suma de 630.000 EUR (șase sute treizeci de mii de euro) pentru prejudiciul material, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

d) că statul pârât trebuie, în același termen de trei luni, să plătească reclamanților în solidar suma de 2.300 EUR (două mii trei sute de euro), care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; […]»

24. Curtea apreciază că schimbările intervenite în situația de fapt au consecințe asupra sumelor acordate în solidar cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și cu titlu de cheltuieli de judecată. Aceasta consideră că trebuie să acorde o sumă cu acest titlu doar reclamanților A.T., P.I.Ș.T, D.N., G.N., M.N. și S.N. Prin urmare, această parte a dispozitivului trebuie să fie modificată în consecință”.

 

Hotărârea CEDO în Cauza Toșcuță și alții împotriva României was last modified: septembrie 21st, 2018 by Redacția ProLege
32 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter