Hotărârea CEDO din 7 iulie 2020 în Cauza M. împotriva României (Cererea nr. 10.395/19)

În M. Of. nr. 24 din 11 ianuarie 2021 s-a publicat Hotărârea CEDO din 7 iulie 2020 în Cauza M. împotriva României (Cererea nr. 10.395/19).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

„I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

(…)

II. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curții

a) Principii generale

35. Principiile relevante privind ingerința în exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie, precum și obligațiile pozitive ce revin statului în temeiul art. 8 din Convenție, în cauzele referitoare la înapoierea unui copil în temeiul Convenției de la Haga, sunt rezumate în Cauza X împotriva Letoniei [(MC), nr. 27.853/09, pct. 92-108, CEDO 2013] și au fost recent reiterate în Cauza Vladimir Ushakov împotriva Rusiei (nr. 15.122/17, pct. 7683, 18 iunie 2019).

36. Curtea a hotărât în special că, în domeniul răpirii internaționale de copii, obligațiile statelor contractante impuse la art. 8 trebuie interpretate în lumina cerințelor Convenției de la Haga și ale Convenției din 20 noiembrie 1989 privind drepturile copilului, precum și a normelor și principiilor relevante ale dreptului internațional aplicabile în relațiile dintre părțile contractante [ibidem alin. (93), cu trimiterile suplimentare; în ceea ce privește drepturile fundamentale și principiul încrederii reciproce în cadrul UE, a se vedea Avotins împotriva Letoniei [MC], nr. 17.502/07, pct. 46-49, CEDO 2016).

37. În toate hotărârile referitoare la copii, interesul superior al acestora trebuie să prevaleze [ibidem, pct. 96, precum și Strand Lobben și alții împotriva Norvegiei (MC), nr. 37.283/13, pct. 204, 10 septembrie 2019]. Aceeași filosofie este inerentă Convenției de la Haga, care asociază acest interes cu restabilirea status-quoului prin intermediul unei hotărâri de înapoiere imediată a copilului în țara sa de reședință obișnuită în caz de răpire ilegală, ținând seama în același timp de faptul că neînapoierea se poate dovedi uneori justificată de motive obiective care corespund interesului copilului, explicând astfel existența unor excepții, și anume în cazul unui risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să îl situeze într-o situație intolerabilă [art. 13 alin. (1) lit. (b)]. Curtea mai observă că Uniunea Europeană aderă la aceeași filosofie, în cadrul unui sistem care implică doar state membre ale Uniunii Europene și este întemeiat pe principiul încrederii reciproce. Regulamentul Bruxelles II bis, ale cărui dispoziții privind răpirea de copii le completează pe cele deja prevăzute de Convenția de la Haga, se referă de asemenea în preambulul său la interesul superior al copilului (a se vedea supra, pct. 42), în timp ce art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale subliniază că, în toate acțiunile referitoare la copii, interesul superior al copilului trebuie să prevaleze (a se vedea X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 97).

38. În contextul specific al prezentei cauze, Curtea reiterează că nu propune să înlocuiască evaluarea instanțelor naționale cu propria sa evaluare. Acestea fiind spuse, fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului, Curtea trebuie să se asigure că procesul decizional care a condus la adoptarea de către instanțele naționale a măsurilor contestate a fost echitabil și a permis celor implicați să își susțină pe deplin cauza și că a fost protejat interesul superior al copilului (ibidem, pct. 102, cu trimiterile suplimentare și Blaga împotriva României, nr. 54.443/10, pct. 67, 1 iulie 2014).

39. În special, Curtea reiterează că art. 8 din Convenție impune autorităților naționale o anumită obligație procedurală în această privință: când evaluează o cerere de înapoiere a unui copil, instanțele trebuie să pronunțe o decizie în care să arate motivele specifice în lumina circumstanțelor cauzei. Acest lucru va permite Curții, a cărei sarcină nu este să ia locul instanțelor naționale, să efectueze supravegherea la nivel european care i-a fost încredințată (a se vedea Vladimir Ushakov, citat mai sus, pct. 83).

b) Aplicarea acelor principii în cazul faptelor prezentei cauze

40. La început, Curtea consideră că decizia Curții de Apel București din 14 iunie 2018 prin care se respingea înapoierea copilului reclamantului în Italia a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții de familie. La acea dată, reclamatul și X erau căsătoriți și astfel exercitau în comun autoritatea părintească în privința copilului lor. Curtea reiterează că a constatat că cerințele Convenției de la Haga se aplică și în cazul cuplurilor căsătorite care exercită în comun autoritatea părintească cu privire la copiii lor fără să fie nevoie de vreo hotărâre judecătorească în această privință (a se vedea Monory împotriva României și Ungariei, nr. 71.099/01, pct. 76, 5 aprilie 2005, precum și supra, pct. 26). În consecință, și în ciuda alegațiilor lui X în sens contrar (a se vedea pct. 13 in fine), Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască că autoritatea părintească era exercitată efectiv în comun de către ambii părinți înainte de deplasare.

41. Rămâne să se stabilească dacă ingerința era „prevăzută de lege”, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime și dacă era „necesară într-o societate democratică” (a se vedea Andersena împotriva Letoniei, nr. 79.441/17, pct. 133, 19 septembrie 2019).

42. Curtea observă mai întâi că ingerința era prevăzută de lege, și anume de art. 3 din Convenția de la Haga ratificată de statul pârât prin Legea nr. 100/1992 (a se vedea supra, pct. 24). Cu privire la acest aspect, Curtea observă totodată că, în calitate de state membre ale UE, ambele state sunt părți ale Regulamentului Bruxelles II bis, care este, astfel, aplicabil în cauză (a se vedea K.J. împotriva Poloniei, nr. 30.813/14, pct. 58, 1 martie 2016).

43. Curtea observă, apoi, că astfel, Curtea de Apel București a acționat în ceea ce a considerat a fi urmărirea obiectivului legitim de protejare a drepturilor și libertăților copilului (a se vedea mutatis mutandisVladimir Ushakov, citată anterior, pct. 87, și Blaga, citată anterior, pct. 74), ceea ce este conform cu protecția drepturilor și libertăților altora, prevăzută la art. 8 alin. (2) din Convenție.

44. În cele din urmă, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerința în cauză era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 alin. (2) din Convenție, interpretat în lumina instrumentelor internaționale relevante, și dacă, atunci când s-au pus în balanță interesele concurente aflate în joc, s-a acordat importanța corespunzătoare interesului superior al copilului, în cadrul marjei de apreciere acordate statului în astfel de situații (a se vedea supra, pct. 38, precum și X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 54, și Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 88). Pentru a face acest lucru, Curtea va ține seama de motivarea înaintată de curtea de apel pentru hotărârea sa (a se vedea supra, pct. 15-17).4

45. Curtea notează că următoarele circumstanțe au determinat curtea de apel să concluzioneze că Italia nu fusese statul reședinței obișnuite a lui Y: părinții s-au căsătorit și au conceput copilul în România și erau înregistrați ca rezidenți în acel stat (a se vedea supra, pct. 15); aceștia nu au hotărât de comun acord să își schimbe locul de reședință în Italia (a se vedea supra, pct. 16); Y era un copil mic la data la care a fost deplasată (a se vedea supra, pct. 17); iar mama nu vorbea limba italiană și nu lucra în Italia la acea dată (ibidem).

46. Curtea va verifica dacă interpretarea de mai sus și aplicarea prevederilor Convenției de la Haga și ale Regulamentului Bruxelles II bis de către curtea de apel au asigurat drepturile reclamantului garantate de art. 8 din Convenție (a se vedea supra, pct. 36, precum și Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 92).

47. Curtea observă că fiica reclamantului s-a născut în martie 2017 în Italia, unde a trăit toată viața ei, până la deplasarea ei în România în august 2017. A fost înregistrată în Italia la naștere și a beneficiat de asigurare medicală italiană (a se vedea supra, pct. 5). Până în august 2017, reclamantul, X și Y au locuit împreună în Italia ca familie, fapt recunoscut de curtea de apel în hotărârea sa. Astfel, se poate deduce că singura locuință pe care copilul o cunoscuse până la acea dată a fost în Italia. Curtea de asemenea se inspiră din principiile Regulamentului Bruxelles II bis, astfel cum este interpretat de CJUE în jurisprudența sa și nu poate să nu observe că, înainte de deplasarea sa din Italia, copilul era, cel puțin într-o anumită măsură, integrat într-un mediu social și de familie în acea țară (a se vedea supra, pct. 28).

48. Curtea observă că, în timpul procedurii de divorț, reclamantul, prin avocatul lui, a anunțat că reședința sa permanentă era în jurisdicția Judecătoriei Sighetu Marmației în România (a se vedea supra, pct. 19). Acestea fiind spuse, Curtea trebuie să reitereze că, în sensul Convenției de la Haga, conceptul de „reședință obișnuită” este o chestiune de pur fapt și diferă de domiciliu (a se vedea Raportul explicativ citat anterior la pct. 26). Este, totuși, neclar din hotărârea curții de apel dacă o astfel de distincție s-a făcut în prezenta cauză și, dacă s-a făcut, pe ce motive. Hotărârea curții de apel nu explică de ce acea instanță a favorizat ceea ce pare a fi domiciliul din România al părinților în raport cu elementele factuale clare care i-au fost prezentate care indicau că familia locuia în Italia la momentul nașterii copilului și până la deplasarea acestuia și au făcut toate aranjamentele la nașterea copilului pentru a-l înregistra în Italia și pentru a-i permite să beneficieze de sistemul de protecție socială italian (a se vedea supra, pct. 5 și 15).

49. În plus, se pare că curtea de apel s-a bazat pe constatările CJUE în hotărârea Barbara Mercredi fără a face vreo evaluare a diferenței contextuale dintre acea cauză și cauza care i-a fost prezentată de reclamant. De fapt, niciuna dintre diferențele factuale semnificative dintre cele două cauze nu pare să fi fost prezentată în hotărârea curții de apel, precum: faptul că, în hotărârea Barbara Mercredi, mama avea autoritate părintească exclusivă în privința copilului, iar părinții nu locuiau împreună. Curtea consideră că și circumstanțele specifice ale acelei cauze, care erau semnificativ diferite de cele ale prezentei cauze, necesitau o examinare mai amănunțită a domeniului de aplicare a drepturilor părintelui care deține autoritatea părintească.

50. Pentru aceste motive și fără a aduce atingere principiului subsidiarității, Curtea trebuie să concluzioneze că refuzul instanței naționale de a recunoaște Italia ca țara reședinței obișnuite a lui Y nu este în concordanță cu faptele (a se compara Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 92) din prezenta cauză sau cu scopul Convenției de la Haga care este, în primul rând, protejarea interesului superior al copiilor prin restaurarea status-quoului și asigurarea înapoierii lor imediate în țara unde își au reședința obișnuită în cazul răpirii ilegale (a se vedea X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 97, și pct. 25 din Raportul explicativ privind Convenția de la Haga, citat la pct. 25 de mai sus). Instanța națională nu a acordat importanță faptului că Y fusese deplasată din Italia fără consimțământul reclamantului, ceea ce i-a încălcat drepturile protejate de lege și a constituit o ingerință în exercitarea normală a acestora. Prin urmare, se pare că prevederile legii aplicabile au fost în prezenta cauză interpretate și aplicate în așa fel încât să facă fără însemnătate lipsa consimțământului reclamantului pentru plecarea lui Y în România și șederea ulterioară acolo.

51. Elementele factuale de mai sus, în special constatarea că reședința obișnuită fusese în Italia (a se vedea supra, pct. 50) și exercitarea în comun a autorității părintești (a se vedea supra, pct. 40, in fine), ar fi fost în mod normal suficiente pentru a concluziona că era aplicabilă Convenția de la Hagași că deplasarea lui Y din Italia fără consimțământul reclamantului a fost ilegală în sensul acelei Convenții. Acest lucru ar fi implicat, apoi, datoria de a o înapoia pe Y în Italia, în temeiul art. 12 din Convenția de la Haga (a se vedea supra, pct. 24), dacă nu era îndeplinită niciuna dintre excepțiile prevăzute la art. 13 din acea Convenție (a se vedea mutatis mutandis Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 94). Nicio astfel de evaluare nu s-a făcut de către curtea de apel, în măsura în care s-a constatat că nu era aplicabilă Convenția de la Haga în cauză. La fel de important, Curtea nu găsește nicio menționare în hotărârea curții de apel că acea instanță a identificat interesul superior al copilului și a ținut seama în mod corespunzător de acesta în evaluarea sa cu privire la situația familiei, astfel cum este cerut de art. 8 din Convenție (a se vedea jurisprudența citată anterior la pct. 37). Trebuie observat, totuși, că singura instanță care a examinat situația familiei în lumina Convenției de la Haga, tribunalul, a considerat că nu era niciun motiv să se opună înapoierii copilului în Italia (a se vedea supra, pct. 13).

52. Având în vedere circumstanțele cauzei văzute în ansamblu, Curtea concluzionează că interpretarea și aplicarea de către curtea de apel a dispozițiilor Convenției de la Haga și ale Regulamentului Bruxelles II bis nu au asigurat garanțiile prevăzute la art. 8 din Convenție și că ingerința în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie nu era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din Convenție.

53. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

(…)

A. Prejudiciu

55. Reclamantul a solicitat 10.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

56. Guvernul a susținut că reclamantul nu a specificat temeiul cererii lui de despăgubire și legătura dintre pretinsa încălcare și suma solicitată.

57. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Ținând seama de natura încălcării constatate și pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 7.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

58. De asemenea, reclamantul a solicitat 6.225 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului, după cum urmează:

– 1.525 EUR pentru cele efectuate în fața instanțelor naționale în procedura de înapoiere a copilului; și

– 4.700 EUR pentru cele efectuate în fața Curții, în special 1.200 EUR pentru procedura dinaintea comunicării cauzei către Guvern, 1.500 EUR pentru reprezentare după comunicare și 2.000 EUR reprezentând onorariu de succes care trebuie plătit direct în contul avocatului.

59. Reclamantul a furnizat Curții facturi care atestă plata sumelor indicate anterior către cabinetul avocatului care îl reprezentase în procedura de înapoiere a copilului și către cabinetul avocatului care îl reprezentase în procedura în fața Curții, cu excepția onorariului de succes.

60. Guvernul a susținut că nu se poate verifica pe baza facturilor prezentate de reclamant dacă costurile au fost efectuate pentru procedura de înapoiere a copilului lui sau pentru procedura de divorț. Acesta a mai afirmat că cererea privind costurile de reprezentare juridică în fața Curții era exagerată, având în vedere obiectul cauzei.

61. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În plus, Curtea reiterează că onorariile unui reprezentant sunt efectuate în mod concret dacă reclamantul le-a plătit sau este dator să le plătească, a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) [(MC) nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI, și Merabishvili împotriva Georgiei (MC) nr. 72.508/13, pct. 371, 28 noiembrie 2017, cu trimiterile suplimentare].

62. Curtea observă că acordurile încheiate de reclamant cu reprezentanții săi – care dau naștere unor obligații doar între avocat și client – nu pot fi obligatorii pentru Curte, care trebuie să evalueze nivelul cheltuielilor de judecată care urmează să fie rambursate, având în vedere nu doar dacă cheltuielile sunt efectuate în mod concret, ci și dacă au fost efectuate în mod rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, Iatridis, citată anterior, pct. 55). Ținând seama de documentele aflate în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1.525 EUR pentru cheltuielile de judecată în cadrul procedurilor interne și suma de 2.700 EUR pentru procedura în fața Curții, în total 4.225 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit.

C. Dobânzi moratorii

63. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.”