Hotărârea CEDO din 29 ianuarie 2019 în Cauza Deaconu împotriva României

În M. Of. nr. 863 din 25 octombrie 2019, s-a publicat Hotărârea CEDO din 29 ianuarie 2019 în Cauza Deaconu împotriva României.

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:

(…)

II. Dreptul intern relevant

15. Prevederile relevante privind răspunderea civilă delictuală din Codul civil al României sunt formulate după cum urmează:

Art. 1349

„1. Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea […] le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

2. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

3. În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa […]”.

(…)

ÎN DREPT

(…)

B. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curții

a) Principii generale

21. Curtea amintește că art. 14 completează celelalte dispoziții materiale din Convenție și protocoalele la aceasta. Articolul nu are o existență de sine stătătoare deoarece produce efecte numai în coroborare cu „exercitarea drepturilor și libertăților” asigurate de dispozițiile respective. Cu toate acestea, aplicarea art. 14 nu presupune neapărat o încălcare a unuia din drepturile materiale garantate de Convenție și, în această măsură, este autonom. O măsură care este, în sine, conformă cu cerințele articolului care consacră dreptul sau libertatea în cauză poate totuși să încalce articolul respectiv atunci când este coroborat cu art. 14, pe motiv că prezintă un caracter discriminatoriu. Prin urmare, pentru ca art. 14 să devină aplicabil, este suficient ca faptele cauzei să intre „în sfera de aplicare” a altor norme materiale din Convenție sau protocoalele la aceasta [a se vedea Khamtokhu și Aksenchik împotriva Rusiei (MC), nr. 60.367/08 și 961/11, pct. 53, CEDO 2017].

22. Pentru a exista o problemă în temeiul art. 14 trebuie să existe o diferență de tratament între persoane aflate în situații similare sau aproape similare [a se vedea D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57.325/00, pct. 175, CEDO 2007-IV]. Cu toate acestea, numai diferențele de tratament bazate pe o caracteristică personală (sau „statut”) prin care persoane sau grupuri de persoane se deosebesc între ele sunt de natură să atragă după sine aplicarea art. 14 (a se vedea Carvalho Pinto de Sousa Morais împotriva Portugaliei, nr. 17.484/15, pct. 45, CEDO 2017).

23. Curtea amintește că o diferență de tratament între persoane aflate în situații similare sau aproape similare va fi considerată discriminatorie doar dacă nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă – cu alte cuvinte, dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit [a se vedea Vallianatos și alții împotriva Greciei (MC), nr. 29.381/09 și 32.684/09, pct. 76, CEDO 2013 (extrase)].

24. Curtea nu este în principiu obligată să soluționeze litigiile de natură pur privată. Acestea fiind spuse, în exercitarea sarcinii sale de supraveghere la nivel european, nu poate să rămână pasivă în cazul în care interpretarea dată de o instanță națională unui act juridic, fie că este vorba de o dispoziție testamentară, un contract privat, un document public, un act normativ sau o practică administrativă, pare să fie nerezonabilă, arbitrară sau vădit incompatibilă cu interzicerea discriminării prevăzută la art. 14 și, într-un sens mai larg, cu principiile care stau la baza Convenției [a se vedea Fabris împotriva Franței (MC), nr. 16.574/08, pct. 60, CEDO 2013 (extrase)].

b) Aplicarea principiilor sus-menționate în prezenta cauză

25. Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă faptele din prezenta cauză intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În cauze precum aceasta, având ca obiect un capăt de cerere formulat în temeiul art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, în care se susține că reclamantului i s-a refuzat total sau parțial un anumit bun pentru un motiv discriminatoriu prevăzut de art. 14, criteriul relevant este dacă, în lipsa motivului discriminatoriu de care se plânge reclamantul, acesta ar fi avut un drept, executoriu în temeiul dreptului intern, asupra bunului respectiv [a se vedea, mutatis mutandis, Stec și alții împotriva Regatului Unit (dec.) (MC), nr. 65.731/01 și 65.900/01, pct. 55, CEDO 2005-X; și Andrejeva împotriva Letoniei (MC), nr. 55.707/00, pct. 79, CEDO 2009].

26. Curtea consideră că criteriul este îndeplinit în prezenta cauză; într-adevăr, din simplul motiv al vârstei lor fragede, reclamanților li s-a refuzat dreptul la despăgubire pentru suferința provocată de moartea surorii lor. Rezultă că interesele materiale ale reclamanților intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a dreptului la respectarea bunurilor pe care îl protejează. Art. 14 din Convenție este așadar aplicabil.

27. Cu privire la existența unui tratament discriminatoriu interzis de această dispoziție, Curtea observă că instanța de fond a acordat fiecărui reclamant, mamei lor și fiecăruia din cei doi frați mai mari, câte 100.000 EUR cu titlu de daune morale în legătură cu moartea violentă a lui X, referindu-se la criterii precum suferința fizică și psihică provocată de pierderea suferită. Instanța a considerat, în special, că pierderea unei fetițe de 9 ani a provocat o mare durere fiecărui membru al familiei sale (a se vedea supra, pct. 10).

28. Deși a confirmat constatările instanței de fond cu privire la frații mai mari și mama lor, Curtea de Apel București a respins, pe motivul vârstei lor fragede, acțiunea reclamanților pentru daune morale. Instanța s-a bazat pe aceleași probe (a se vedea supra, pct. 12), dar a considerat că, întrucât reclamanții aveau vârsta mai mică de 14 ani la data tragicului accident, aceștia nu au conștientizat consecințele negative ale morții acesteia (a se vedea supra, pct. 13).

29. În acest context al faptelor, Curtea nu poate să nu constate diferența dintre abordarea adoptată de instanța de recurs față de reclamanți și frații lor mai mari.

30. Astfel cum a observat la pct. 22 supra, Curtea a consacrat în jurisprudența sa principiul că, pentru a exista o problemă în temeiul art. 14, trebuie să existe o diferență de tratament între persoane aflate în situații aproape similare.

31. Curtea trebuie așadar să examineze mai întâi dacă reclamanții se aflau într-o situație similară relevantă cu cea a fraților mai mari atunci când au fost analizate cererile lor de solicitare de daune morale.

32. În acest sens, Curtea observă că toții frații, inclusiv reclamanții, și-au pierdut sora într-un tragic accident. În condiții normale, o moarte atât de brutală și dureroasă le-ar fi provocat tuturor fraților ei o mare suferință, indiferent de vârsta lor. Însă cererile pentru acordarea de despăgubiri ale fraților au fost evaluate diferit de instanța de recurs din cauza vârstei lor, motiv care se încadrează în domeniul de aplicare al art. 14.

33. Rămâne de stabilit dacă au existat motive temeinice și substanțiale pentru această diferență de tratament.

34. În primul rând, Curtea subliniază că nu intră în competența sa analizarea sumelor acordate reclamanților de Curtea de Apel București. În această privință, Curtea reamintește regula generală că instanțele naționale sunt cele care trebuie să examineze probele prezentate, inclusiv mijloacele folosite pentru a stabili faptele relevante [a se vedea Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30.943/96, pct. 73, CEDO 2003-VIII, și Vidal împotriva Belgiei, 22 aprilie 1992, pct. 33, seria A nr. 235-B]. Așadar, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai în măsură decât o instanță internațională să evalueze care este despăgubirea corespunzătoare pentru un anumit prejudiciu suferit de o persoană. Însă problema care trebuie soluționată este aceea dacă raționamentul Curții de Apel București a dus la o diferență de tratament în privința reclamanților bazată exclusiv pe vârsta lor, constituind o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Carvalho Pinto de Sousa Morais, citată anterior, pct. 51).

35. Curtea recunoaște că, la soluționarea pretențiilor legate de prejudiciul moral în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă, instanțele naționale pot fi nevoite să ia în considerare vârsta reclamanților, precum în acest caz. În prezenta cauză, instanța națională de recurs, fără să fi audiat niciuna din părțile vătămate, a ajuns la concluzia că reclamanții au suferit mai puțin decât frații lor, pe baza declarației unui singur martor (a se vedea supra, pct. 12 și 13). Astfel, evaluând pretențiile reclamanților pentru acordarea de despăgubiri în legătură cu moartea surorii lor, Curtea de Apel București le-a respins fără ascultarea reclamanților, deși la momentul faptelor împliniseră vârsta de 10 ani (vârsta minimă pentru ascultarea unui copil în instanță, conform legislației române).

36. Mai mult, fără a-și baza concluziile pe rapoarte de expertiză sau evaluări psihologice ale reclamanților, care ar fi permis o justificare mult mai obiectivă a diferenței de tratament aplicate reclamanților în comparație cu frații lor mai mari, Curtea de Apel București a stabilit în mod arbitrar o vârstă minimă de 14 ani ca punct de plecare pentru senzația de durere și resimțirea efectelor negative ale pierderii surorii lor.

37. Curtea observă totodată că, la data accidentului, reclamanții împliniseră vârstele de 13 și 11 ani. Astfel, nu doar că erau foarte aproape de vârsta minimă de 14 ani stabilită de instanță națională, ci, în plus, în lipsa oricăror dovezi care să demonstreze contrariul, aceștia se aflau într-o fază a dezvoltării lor în care erau capabili de a simți și înțelege emoții complexe.

38. În opinia Curții, sintagma din hotărâre prin care au fost respinse pretențiile reclamanților nu pot fi considerată formulare nefericită. Prin urmare, Curtea constată că, în lipsa oricărei justificări rezonabile, respingerea pretențiilor reclamanților pentru acordarea de despăgubiri pentru unicul motiv că aceștia nu au suferit la fel de mult ca frații lor mai mari din cauza vârstei lor fragede a constituit o discriminare.

39. Rezultă că a fost încălcat art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

(…)

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

40. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

Prejudiciu

41. Reclamanții nu au formulat pretenții privind prejudiciul material sau cheltuielile de judecată. Cu privire la prejudiciul moral, aceștia au susținut că au îndurat o mare suferință și tulburare ca urmare a decesului surorii lor. Reclamanții au lăsat la latitudinea Curții stabilirea cuantumului despăgubirii.

42. Guvernul a susținut că această pretenție ar trebui respinsă pe motiv că nu s-a încălcat niciun drept al reclamanților și că, în orice caz, pretenția a fost formulată in abstracto și că este nefondată.

43. Având în vedere înscrisurile depuse și constatările sale în prezenta cauză, pronunțându-se în mod echitabil, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde fiecărui reclamant suma de 3.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Dobânzi moratorii

44. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.