Hotărârea CEDO din 26 mai 2020 în Cauza A. împotriva României (Cererea nr. 999/19)

Hotărârea CEDO din 26 mai 2020 în Cauza A. împotriva României

Dreptul intern relevant

Art. 20 din Codul de procedură penală

„(1) Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept”.

Art. 376 din Codul de procedură penală

„(1) Instanța începe efectuarea cercetării judecătorești când cauza se află în stare de judecată”.

Art. 31 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, care prevede că agenții de poliție au, inter alia, obligația:

„(b) să conducă la sediul poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii; (…) verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă (…)”.

Art. 12 din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătății mintale și protecției persoanelor cu tulburări psihice

„Evaluarea stării de sănătate mintală se efectuează la cererea persoanei, la internarea voluntară a acesteia într-o unitate psihiatrică sau în condițiile unei internări nevoluntare prin solicitarea expresă a persoanelor menționate la art. 56”.

Art. 49 din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătății mintale și protecției persoanelor cu tulburări psihice

„(1) Internarea într-o unitate de psihiatrie se face numai din considerente medicale, înțelegându-se prin acestea proceduri de diagnostic și de tratament”.

Art. 5 din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătății mintale și protecției persoanelor cu tulburări psihice

„(1) Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de către:

(a) medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această persoană;

(b) familia persoanei;

(c) reprezentanții administrației publice locale cu atribuții în domeniul social-medical și de ordine publică;

(d) reprezentanții poliției, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum și de către procuror;

(e) instanța de judecată civilă, ori de câte ori apreciază că starea sănătății mintale a unei persoane aflate în cursul judecății ar putea necesita internare nevoluntară.

(2) Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică sub semnătură de către persoanele menționate la alin. (1), cu specificarea propriilor date de identitate, descrierea circumstanțelor care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, a datelor de identitate ale persoanei în cauză și a antecedentelor medicale cunoscute”.

Art. 57 din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătății mintale și protecției persoanelor cu tulburări psihice

„(1) Transportul persoanei în cauză la spitalul de psihiatrie se realizează, de regulă, prin intermediul serviciului de ambulanță. În cazul în care comportamentul persoanei în cauză este vădit periculos pentru sine sau pentru alte persoane, transportul acesteia la spitalul de psihiatrie se realizează cu ajutorul poliției, jandarmeriei, pompierilor (…)”.

În M. Of. nr. 1312 din data de 30 decembrie 2020 s-a publicat Hotărârea CEDO din 26 mai 2020 în Cauza A. împotriva României (Cererea nr. 999/19).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

„I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenție

(…)

2. Cu privire la fond

(…)

(b) Motivarea Curții

(i) Principii generale

60. Curtea face trimitere la principiile generale stabilite în jurisprudența sa referitoare la obligațiile pozitive care le revin statelor în domeniul asistenței medicale, în special în ceea ce privește obligația de a investiga situațiile în care sunt formulate acuzații de neglijență medicală. Acestea au fost reiterate recent în Lopes de Sousa Fernandes (citată anterior, pct. 214-221).

61. Curtea reamintește că a interpretat obligația procedurală prevăzută de art. 2, în contextul asistenței medicale, ca impunând statelor să instituie un sistem judiciar efectiv și independent, astfel încât cauza decesului sau a vătămării corporale grave a pacienților aflați în îngrijirea medicilor, fie în sectorul public, fie în cel privat, să poată fi determinată, iar cei responsabili să fie trași la răspundere (ibid., pct. 214, cu trimiterile citate).

62. Atunci când se impune o anchetă, aceasta trebuie să fie independentă, adecvată, rapidă, amănunțită și eficientă, în sensul în care să se poată afirma că a constituit un mijloc legal prin care să se poată stabili faptele, să fie trași la răspundere cei în culpă și să li se ofere victimelor reparații corespunzătoare (Lopes de Sousa Fernandes, pct. 217-219, precum și Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, pct. 165-170).

63. Curtea reamintește că alegerea mijloacelor pentru a se asigura că obligațiile pozitive în temeiul art. 2 sunt îndeplinite reprezintă, în principiu, un aspect care ține de marja de apreciere a statului contractant. Există diferite modalități de a asigura respectarea drepturilor Convenției, și chiar dacă statul nu reușește să aplice o anumită măsură prevăzută de dreptul intern, acesta își poate îndeplini totuși obligația pozitivă prin alte mijloace. Totuși, pentru ca această obligație să fie îndeplinită, o astfel de procedură nu trebuie să existe doar în teorie, ci și să funcționeze efectiv în practică (a se vedea Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 216, cu referințe suplimentare, și Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, pct. 169).

64. În cele din urmă, Curtea subliniază faptul că această obligație procedurală nu reprezintă o obligație de rezultat, ci doar una de mijloc. Astfel, simplul fapt că procedura privind neglijența medicală s-a încheiat în mod nefavorabil pentru persoana în cauză nu înseamnă în sine că statul pârât nu și-a îndeplinit obligația pozitivă care îi revenea în temeiul art. 2 din Convenție(a se vedea Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 221, cu referințe suplimentare).

(ii) Aplicarea acestor principii la faptele prezentei cauze

65. Curtea observă că reclamantul a formulat o plângere penală și a descris extrem de detaliat modul în care a considerat că viața sa a fost pusă în pericol la data de 30 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 20). Potrivit legii aplicabile (a se vedea supra, pct. 41), acesta avea posibilitatea de a se constitui ca parte civilă în orice etapă a procedurii penale, până la începerea cercetării judecătorești de către instanță. Totuși, procedura nu a ajuns în această etapă.

66. În ceea ce privește România, Curtea a concluzionat anterior, în circumstanțele speciale ale Cauzei Csoma împotriva României (nr. 8.759/05, pct. 54, 15 ianuarie 2013, referitoare la acuzațiile de vătămare corporală gravă din culpă și neglijență în serviciu), că acțiunea civilă alăturată unei acțiuni penale poate conduce la evaluarea și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

67. În această privință, Curtea a reținut că un reclamant care a inițiat o procedură penală, având așteptarea rezonabilă că se va putea constitui ca parte civilă în cadrul acestei proceduri, nu este obligat să inițieze o acțiune civilă sau disciplinară separată (a se vedea Elena Cojocaru împotriva României, nr. 74.114/12, pct. 80 și 123, 22 martie 2016). Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză.

68. În ceea ce privește modul în care a fost efectuată ancheta, Curtea observă că procurorul a ascultat doar mărturiile reclamantului și ale celor patru membri ai echipajului de ambulanță (a se vedea supra, pct. 26 și 28-30). Se pare că niciun martor independent nu a fost audiat. Curtea observă că și alte câteva persoane au fost implicate în incidentele din data de 30 martie 2017: farmaciștii, agenții de poliție, soția reclamantului, medicul său curant C.H. și personalul medical din cele două spitale la care reclamantul a fost dus împotriva voinței sale în ziua respectivă. Niciuna dintre aceste persoane nu pare să fi fost audiată de anchetatori. În plus, declarația extrajudiciară dată de C.H. (a se vedea supra, pct. 25) nu pare să fi fost luată în considerare de către procuror sau de către instanță, deși a fost adusă în mod expres cel puțin în atenția instanței (a se vedea supra, pct. 34).

69. De asemenea, Curtea observă că, deși problemele medicale ale reclamantului au reprezentat un element-cheie în incidentele din data de 30 martie 2017, procurorul nu a solicitat nicio expertiză medicală. O parte dintre elementele evenimentelor din data de 30 martie 2017 ar fi trebuit în special să îi pună în gardă pe anchetatori cu privire la necesitatea unor clarificări suplimentare. Pare a fi un fapt cert că tratamentul a fost amânat doar din cauza suspiciunilor de abuz de droguri. Exista deja un dezechilibru în nivelul de glucoză din sânge al reclamantului în momentul în care echipa de la ambulanță a efectuat primul test (a se vedea supra, pct. 6). În plus, personalul medical a fost informat cu diligență că reclamantul era diabetic dependent de insulină (a se vedea supra, pct. 6, 9, 10 și 14) și niciunul dintre doctorii care l-au examinat pe reclamant în ziua respectivă nu a negat că avea nevoie de aceasta. În dosar nu există nicio probă care să susțină afirmația guvernului potrivit căreia doctorii nu au avut cunoștință de problemele sale medicale (a se vedea supra, pct. 59). Însă și dacă aceasta ar fi fost într-adevăr situația, departe de a-i fi imputabilă reclamantului, o astfel de omisiune din partea personalului medical ar fi reprezentat o recunoaștere a unei abateri profesionale cu potențialul de a pune în pericol viața reclamantului. Aceste aspecte ar fi trebuit cel puțin să determine desfășurarea unei anchete mai amănunțite din partea autorităților.

70. În plus, judecătoria, căreia i s-a solicitat să examineze decizia procurorului, s-a limitat la a confirma respectiva decizie pe baza probelor aflate deja la dosar (a se vedea supra, pct. 35), fără a profita de ocazie pentru a completa investigația sau pentru a solicita procurorului să procedeze astfel.

71. Având în vedere deficiențele menționate mai sus, identificate în cursul anchetei, Curtea concluzionează că autoritățile statului nu au anchetat în mod corespunzător incidentul din data de 30 martie 2017.

72. În consecință, a fost încălcat art. 2 din Convenție sub aspect procedural.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenție

(b) Motivarea Curții

77. În lipsa unui motiv special de a conexa cu fondul chestiunea aplicabilității, Curtea o va examina în etapa de admisibilitate (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 93, precum și supra, pct. 47).

(i) Principii generale

78. Curtea reamintește că, prin proclamarea «dreptului la libertate», primul paragraf al art. 5 vizează libertatea fizică a persoanei. În consecință, acesta nu se referă la simplele restrângeri aduse libertății de circulație, care cad sub incidența art. 2 din Protocolul nr. 4. Pentru a stabili dacă o persoană a fost «lipsită de libertate» în sensul art. 5, punctul de plecare trebuie să fie situația sa particulară și trebuie să se țină seama de o serie întreagă de criterii, precum tipul, durata, efectele și modul de punere în aplicare a măsurii în cauză. Diferența dintre lipsirea de libertate și restrângerea libertății este una de grad sau de intensitate, nu una de natură sau de substanță [a se vedea Ilias și Ahmed împotriva Ungariei (MC), nr. 47.287/15, pct. 211-212, 21 noiembrie 2019, De Tommaso împotriva Italiei (MC), nr. 43.395/09, pct. 80, CEDO 2017 (extrase), cu referințe suplimentare, și Khlaifia și alții împotriva Italiei (MC), nr. 16.483/12, pct. 64, CEDO 2016 (extrase)].

79. Caracterizarea sau lipsa de caracterizare din partea unui stat cu privire la o situație de fapt nu poate afecta în mod decisiv concluzia Curții cu privire la existența unei lipsiri de liberate [a se vedea Creangă împotriva României (MC), nr. 29.226/03, pct. 92, 23 februarie 2012].

80. Curtea reamintește jurisprudența sa consacrată potrivit căreia art. 5 § 1 se poate aplica și lipsirii de libertate de foarte scurtă durată [a se vedea, printre altele, M.A. împotriva Ciprului, nr. 41.872/10, pct. 190, CEDO 2013 (extrase)].

(…)

B. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curții

(a) Principii generale

89. Orice lipsire de libertate trebuie, în afară de a se încadra în una dintre excepțiile prevăzute la lit. a) – f) ale art. 5 § 1, să fie «legală». Atunci când «legalitatea» detenției este în discuție, inclusiv cu privire la măsura în care aceasta a avut loc «potrivit căilor legale», Convenția face trimitere în principal la legislația națională și prevede obligația de a fi respectate normele de fond și de procedură stabilite de această legislație [a se vedea Ilnseher împotriva Germaniei (MC), nr. 10.211/12 și 27.505/14, pct. 135, 4 decembrie 2018, și S., V. și A. împotriva Danemarcei (MC), nr. 35.553/12 și alte 2 cereri, pct. 74, 22 octombrie 2018].

90. Stabilind faptul că orice lipsire de libertate trebuie efectuată «potrivit căilor legale», art. 5 § 1 prevede în primul rând ca orice arestare sau detenție să aibă un temei juridic în dreptul intern. Totuși, modul în care este formulată prevederea art. 5 § 1 nu se referă doar la incidența dreptului intern. Se referă și la calitatea prevederilor legale, fiind necesar ca acestea să fie compatibile cu conceptul de stat de drept, concept inerent tuturor articolelor Convenției. Cu privire la acest ultim aspect, Curtea subliniază că, în ceea ce privește lipsirea de libertate, este, în mod special, important ca principiul general al securității juridice să fie respectat. Prin urmare, este esențial ca în dreptul intern condițiile lipsirii de libertate să fie clar definite și ca legea însăși să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să corespundă standardului de «legalitate» stabilit de Convenție, un standard care impune ca toate legile să fie suficient de precise pentru a-i permite persoanei – dacă este necesar, cu o consiliere adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele respective, consecințele pe care le poate avea o anumită acțiune [a se vedea Khlaifia, citată anterior, pct. 91-92, și Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42.750/09, pct. 125, CEDO 2013, cu referințe suplimentare].

91. În sfârșit, Curtea reamintește că, pentru ca lipsirea de libertate care se produce în temeiul lit. (b), (c), (d) și (e) ale art. 5 să nu fie considerată arbitrară, nu este suficient ca această măsură să fie executată în conformitate cu dreptul intern; ea trebuie, de asemenea, să fie necesară, în circumstanțele respective, pentru a se atinge obiectivul declarat (a se vedea S., V. și A. împotriva Danemarcei, citată anterior, pct. 77).

(b) Aplicarea acestor principii la faptele prezentei cauze

92. Cu privire la faptele din speță, Curtea observă că autoritățile nu au oferit niciun temei juridic pentru lipsirea de libertate a reclamantului. Reclamantul a adus, în mod corespunzător, plângerea sa în atenția autorităților (a se vedea în special supra, pct. 34), dar nu a primit niciun răspuns din partea acestora. Guvernul nu a precizat că această procedură a fost, în mod vădit, lipsită de obiect în contextul aspectelor specifice legate de art. 5 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Tsvetkova și alții împotriva Rusiei, nr. 54.381/08 și alte 5 cereri, pct. 100, 10 aprilie 2018).

93. Curtea se va îndrepta acum asupra posibilelor motive care ar fi putut justifica lipsirea de libertate a reclamantului.

94. În primul rând, în ceea ce privește motivele permise de art. 5 § 1 lit. (c) din Convenție, Curtea constată că, în temeiul dreptului intern, o persoană suspectată că a săvârșit o faptă penală ar fi putut fi escortată la secția de poliție, dacă identitatea sa nu ar fi putut fi verificată (a se vedea supra, pct. 42). În declarațiile sale date poliției (a se vedea supra, pct. 28), M.E. a sugerat că reclamantul a refuzat să își decline identitatea, însă afirmația sa nu a fost susținută de probe. În deciziile interne nu există niciun element care să determine Curtea să considere că reclamantul ar fi refuzat să își decline identitatea. Dimpotrivă, potrivit declarațiilor acestuia, a informat personalul medical despre problemele sale medicale și a cerut chiar cadrelor medicale să îl însoțească la domiciliu astfel încât să își poată administra insulina (a se vedea supra, pct. 6). Curtea consideră că acest lucru este incompatibil cu orice tentativă de a-și ascunde identitatea sau de a refuza să o decline. În plus, nu par să fi fost întreprinse niciun fel de demersuri legale în această privință. Agenții de poliție nu par să îi fi cerut documentele de identitate. Aceștia nu au făcut decât să însoțească ambulanța la spitale.

95. În plus, Curtea observă că autoritățile interne (a se vedea supra, pct. 22) și guvernul în observațiile sale (a se vedea supra, pct. 88) au susținut că reclamantul a fost abuziv și agresiv verbal față de agenții de poliție și personalul medical. Cu toate acestea, trebuie observat că aceste acuzații au fost respinse ca nefondate de Judecătoria Timișoara (a se vedea supra, pct. 22). Întrucât judecătoria a fost singura instanță care a examinat pretinsele abateri ale reclamantului, Curtea nu poate decât să țină cont de aprecierea sa și, prin urmare, să concluzioneze că reclamantul nu a fost agresiv în ziua respectivă. În consecință, lipsirea sa de libertate nu putea fi justificată pentru aceste motive.

96. De asemenea, Curtea trebuie să examineze, în pofida obiecțiilor reclamantului (a se vedea supra, pct. 86), dacă aspectul și comportamentul său ar fi putut justifica lipsirea sa de libertate pentru motivele enumerate la art. 5 § 1 lit. (e) din Convenție.

97. În acest context, Curtea observă că, în temeiul legislației interne, poliția sau personalul medical pot solicita internarea nevoluntară într-un spital psihiatric (a se vedea supra, pct. 43). Totuși în speță nu pare să fi fost formulată o astfel de solicitare oficială. Nici din partea medicului reclamantului nu a existat vreo cerere în această privință. Singurul act care ar putea fi considerat ca reprezentând o astfel de solicitare este decizia medicului de gardă de a-l trimite pe reclamant la SPT, după prima sa internare la SMT (a se vedea supra, pct. 11). Totuși, chiar presupunând că acest lucru ar fi fost suficient, în sensul prevederilor Legii sănătății mintale, Curtea reamintește că, pentru ca lipsirea de libertate să nu fie considerată arbitrară, nu este suficient ca această măsură să fie executată în conformitate cu dreptul național, ci ea trebuie să fie și necesară în circumstanțele respective (a se vedea jurisprudența citată supra, pct. 91).

98. Cu privire la necesitatea măsurii, Curtea observă că un prim test de sânge, care confirma nivelul de zahăr din sânge al reclamantului, fusese deja efectuat de paramedicii ambulanței (a se vedea supra, pct. 6). În plus, reclamantul l-a informat pe O.T. cu privire la starea sa în momentul internării în SMT (a se vedea supra, pct. 10). De asemenea, Curtea observă că reclamantul nu avea antecedente psihiatrice și că instanțele interne au constatat că acesta nu fusese violent în timpul incidentului (a se vedea supra, pct. 22 de mai sus și, mutatis mutandis, Ulisei Grosu, citată anterior, pct. 52 în fine).

99. Curtea admite că reclamantul, confruntat cu refuzul tratamentului pe care-l considera vital pentru el, ar fi putut fi necooperant. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că reclamantului nu doar că i s-a refuzat tratamentul, ci acesta a și fost acuzat pe nedrept de consum de droguri și amenințat cu internarea la psihiatrie. În tot acest timp, reclamantul suferea, de fapt, de un dezechilibru al nivelului de zahăr din sânge. Astfel, o anumită stare de disconfort și agitație este de înțeles în aceste circumstanțe. Totuși, nu există dovezi că personalul medical a luat în considerare situația particulară a reclamantului și posibilele explicații ale comportamentului său înainte de a recomanda internarea acestuia în spitalul de psihiatrie. În consecință, Curtea consideră că pretinsa agitație a reclamantului nu era suficientă pentru a face necesară măsura internării. În final, guvernul nu a sugerat că lipsirea de libertate a reclamantului a fost justificată în temeiul lit. (a), (b), (d) sau (f) ale art. 5 § 1, iar Curtea nu vede niciun motiv pentru a adopta o poziție diferită.

100. Pentru aceste motive, Curtea nu este convinsă că lipsirea de libertate a reclamantului la 30 martie 2017 a fost lipsită de arbitrar și în conformitate cu dreptul intern. În consecință, lipsirea de libertate nu intră în sfera niciuneia dintre excepțiile prevăzute la lit. (a) – (f) ale art. 5 § 1 și nici nu este «legală» în sensul acestei dispoziții.

Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

A. Prejudiciul

102. Reclamantul a solicitat 5.200 de lei românești (RON) [aproximativ 1.040 euro (EUR) la acea dată] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit, reprezentând cheltuielile de judecată pe care a fost obligat să le plătească în cadrul procedurilor interne. Acesta a transmis facturi care să ateste plățile respective.

A solicitat, de asemenea 234.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a încălcării art. 2 din Convenție și 50.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a încălcării art. 5 § 1 din Convenție.

103. Guvernul a solicitat Curții să nu acorde nicio sumă cu privire la care nu s-a demonstrat o legătură de cauzalitate cu încălcările constatate. A susținut, de asemenea, că pretențiile, în ceea ce privește prejudiciul moral, sunt exagerate și a solicitat Curții să ia în considerare sumele pe care le-a acordat în trecut în cauze similare.

104. Curtea amintește că a constatat, inter alia, o încălcare a art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, pe motiv că autoritățile nu au efectuat o anchetă corespunzătoare a incidentului din 30 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 71). Curtea nu a precizat însă care ar fi putut sau ar fi trebuit să fie rezultatul unei asemenea anchete adecvate. În aceste condiții, consideră că reclamantul nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și cheltuielile de judecată pe care a fost obligat să le suporte în cadrul procedurilor interne și, prin urmare, respinge cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat doar prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate și pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 12.000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, ca despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

105. De asemenea, reclamantul a solicitat 82,05 RON (aproximativ 17 EUR la acea dată) cu titlu de cheltuieli de judecată în fața Curții, în special cheltuieli poștale. Acesta a atras atenția asupra faptului că avocatul său a asigurat o reprezentare pro bonoîn cadrul procedurii.

106. Guvernul nu s-a opus stabilirii unei sume cu acest titlu, în cazul în care s-ar constata că cheltuielile de judecată au fost necesare pentru procedura în fața Curții.

107. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 17 EUR pentru cheltuielile din procedura în fața Curții, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit.

C. Dobânzi moratorii

108. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale”.