Hotărârea CEDO din 24 iulie 2018 în Cauza Societatea Profesională Notarială „E.” împotriva României (Cererea nr. 43.190/10)

Hotărârea CEDO din 24 iulie 2018 în Cauza Societatea Profesională Notarială „E.” împotriva României Dreptul intern relevant  Art. 27 – „Inviolabilitatea domiciliului” din Constituție „(1) Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situații: a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești; b) înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizica sau bunurile unei persoane; c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice; d) prevenirea răspândirii unei epidemii. (3) Percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege. (4) Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante”. Art. 96, 97, 99 și 202 din vechiul Cod de procedură penală „Art. 96 Organul de urmărire penala sau instanța de judecată are obligația sa ridice obiectele și inscrisurile ce pot servi ca mijloc de proba în procesul penal. Art. 97 (1) Orice persoană fizica sau persoana juridica, în posesia careia se afla un obiect sau un inscris ce poate servi ca mijloc de proba, este obligata sa-l prezinte și sa-l predea, sub luare de dovada, organului de urmărire penala sau instanței de judecată, la cererea acestora. (2) Dacă organul de urmărire penala sau instanța de judecată apreciaza ca și o copie de pe un inscris poate servi ca mijloc de proba, retine numai copia. (3) Dacă obiectul sau inscrisul are caracter secret ori confidential, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure pastrarea secretului ori a confidentialitatii. (…) Art. 99 (1) Dacă obiectul sau inscrisul cerut nu este predat de bunavoie, organul de urmărire penala sau instanța de judecată dispune ridicarea silita. (2) În cursul judecatii dispoziția de ridicare silita a obiectelor sau inscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la indeplinire prin organul de cercetare penala. (…) Art. 202 (1) Organul de urmărire penala este obligat sa stringa probele necesare pentru aflarea adevarului și pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei solutionari a acesteia. Organul de urmărire aduna probele atit în favoarea, cit și în defavoarea invinuitului sau inculpatului. (2) Indatoririle prevăzute în alineatul precedent se indeplinesc chiar dacă invinuitul sau inculpatul recunoaste fapta. (3) Organul de urmărire penala este obligat sa explice invinuitului sau inculpatului, precum și celorlalte părți drepturile lor procesuale. (4) Organul de urmărire penala este de asemenea obligat sa stringa date cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau favorizat savirsirea infractiunii, precum și orice alte date de natura sa serveasca la solutionarea cauzei” Art. 29 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 privind notarii publici „(1) Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție își vor exprima prin cerere scrisă, adresată direcției de specialitate, opțiunile de ocupare a posturilor prevăzute în ordinul de actualizare, în termen de două luni de la publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, fiecare arătând în cererea de exprimare a opțiunii ordinea de preferință pentru ocuparea posturilor din circumscripția Camerei menționate în cerere. Ordinul de actualizare se publică și pe pagina de internet a Ministerului Justiției. (2) Judecătorii nu pot opta pentru un post vacant existent în altă Cameră decât cea precizată în cererea de numire. (3) În cazul în care mai mulți judecători optează pentru același post din circumscripția Camerei arătate în cerere, departajarea se va face prin aplicarea, în următoarea ordine, a criteriilor de prioritate: a) are vechime mai mare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție; b) are vechime mai mare în funcția de judecător și/sau procuror; c) are titlul de doctor în drept; d) are activitate mai îndelungată în funcții de specialitate juridică; e) a funcționat ca judecător și/sau procuror, pe o durată mai mare de timp, la instanțe judecătorești din localitatea în care a solicitat numirea; f) a obținut o medie mai mare la examenul de licență sau de diplomă”

În M. Of. nr. 533 din 22 iunie 2020 s-a publicat Hotărârea CEDO din 24 iulie 2018 în Cauza Societatea Profesională Notarială „E.” împotriva României.

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:

„B. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curții

67. În speță, Curtea observă că a fost stabilit deja că acțiunile și măsurile agenților de poliție în timp ce erau prezenți în sediul societății reclamante au constituit o ingerință în dreptul la respectarea domiciliului și a corespondenței (a se vedea supra, pct. 47).

68. În măsura în care societatea reclamantă susținea că actele și măsurile agenților de poliție au constituit, de asemenea, o ingerință în dreptul său la respectarea vieții private, Curtea poate accepta că înscrisurile ridicate ar fi putut conține anumite informații personale despre angajații societății. Or, niciun astfel de individ nu s-a plâns de o ingerință în viața sa privată, fie în fața instanțelor naționale, fie în fața Curții. În lipsa unei astfel de plângeri, Curtea nu consideră necesar să se stabilească dacă a existat o ingerință în «viața privată» în speță (a se vedea, mutatis mutandis, Petri Sallinen și alții împotriva Finlandei, nr. 50.882/99, pct. 72, 27 septembrie 2005).

69. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerința a fost justificată în temeiul art. 8 § 2, cu alte cuvinte, dacă a fost «prevăzută de lege», dacă a urmărit unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate de paragraful respectiv și dacă a fost «necesară într-o societate democratică» pentru îndeplinirea scopului în cauză.

70. În această privință, Curtea arată că, potrivit instanțelor interne, acțiunile și măsurile agenților de poliție intră în domeniul de aplicare al puterilor conferite acestora de art. 96, 97, 99 și 202 din fostul Cod de procedură penală (a se vedea supra, pct. 33), care reglementează competențele de anchetă în privința colectării probelor necesare pentru soluționarea cauzelor penale. Această interpretare a dreptului intern nu este nici arbitrară, nici vădit nerezonabilă și, prin urmare, nu este de competența Curții să o pună la îndoială [a se vedea Radomilja și alții împotriva Croației (MC), nr. 37.685/10, pct. 149, 20 martie 2018]. În plus, în lipsa unor probe depuse la dosar care să ateste faptul că D.O.R. a obiectat față de acțiunile și măsurile agenților de poliție, argumentele societății reclamante potrivit cărora agenții de poliție nu aveau competența să intre în sediu și să aibă acces la înscrisuri în lipsa ordonanței procurorului (a se vedea supra, pct. 60) nu au temei în dreptul intern. Prin urmare, Curtea concluzionează că agenții de poliție erau autorizați să acționeze în conformitate cu puterile conferite lor de legislația internă relevantă și că ingerința era «prevăzută de lege».

71. În continuare, Curtea observă că scopul ingerinței în dreptul societății reclamante la respectarea sediului și a corespondenței sale era acela de a obține probe ale unei fraude imobiliare săvârșite de anumite părți private. Ingerința era atât în interesul «prevenirii infracțiunilor», cât și în interesul «protecția drepturilor și libertăților altora». Prin urmare, urmărea un scop legitim.

72. În consecință, rămâne de stabilit dacă ingerința a fost proporțională și poate fi considerată ca fiind necesară pentru atingerea acestor scopuri.

73. Curtea observă că prezența agenților de poliție în sediul societății reclamante nu avea legătură cu vreo eventuală suspiciune sau cercetare penală inițiată împotriva societății reclamante sau împotriva angajaților acesteia. Scopul operațiunii era acela de a asigura colectarea și conservarea în condiții de siguranță a probelor legate de cercetarea penală inițiată împotriva unei părți private.

74. Curtea observă, de asemenea, că prezența agenților de poliție în sediul societății reclamante, interogarea angajaților și sechestrul care fac obiectul plângerii nu aveau ca temei o ordonanță expresă emisă de un procuror (a se vedea supra, pct. 13). În plus, legislația și practica internă nu păreau să solicite nicio formă de control judecătoresc preliminar al acțiunilor agenților de poliție în împrejurări precum cele referitoare la societatea reclamantă. Astfel, în temeiul dreptului intern relevant și al constatărilor instanțelor interne, rezultă că agenții de poliție ar fi trebuit să obțină o ordonanță emisă de un procuror numai dacă reprezentantul societății reclamante (și anume D.O.R.) ar fi refuzat să se conformeze cererilor agenților de poliție (a se vedea supra, pct. 13, 18 și 33).

75. În această privință, Curtea observă că, în pofida afirmațiilor contrare ale reprezentantului societății reclamante (a se vedea supra, pct. 20), s-a stabilit deja că nu există probe depuse la dosar care să ateste faptul că acesta a obiectat față de faptele și măsurile agenților de poliție (a se vedea supra, pct. 70).

76. Curtea poate accepta că anumite circumstanțe urgente pot impune ca organele de urmărire penală să ia măsuri speciale fără autorizare prealabilă pentru a asigura o cercetare adecvată a unei cauze penale (a se vedea, mutatis mutandis, Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34.529/10, pct. 221-222, CEDO 2013). Pare puțin probabil ca aceste condiții să fi fost îndeplinite în speță. Cu toate acestea, chiar presupunând că aceasta ar fi situația, Curtea este preocupată de faptul că dispozițiile fostului Cod de procedură penală în vigoare la momentul respectiv nu prevedeau accesul la o cale de atac judiciară specifică care să permită o contestare ex post facto a faptelor și măsurilor agenților de poliție (ibid., pct. 221-222) în ceea ce privește persoanele fizice sau juridice aflate într-o poziție similară cu cea a societății reclamante, și anume persoanele care nu erau efectiv părți la procedurile de cercetare penală din care să rezulte necesitatea de a colecta probe. Acest lucru este cu atât mai șocant, având în vedere că, și în cazul unei obiecții împotriva faptelor și măsurilor agenților de poliție și împotriva unei ordonanțe emise de procuror, nu reiese că, în temeiul prevederilor fostului Cod de procedură penală, societatea reclamantă ar fi putut contesta ordonanța procurorului, menționată anterior, în fața instanțelor interne. În aceste condiții, disponibilitatea unui astfel de control judecătoresc ex post factum pentru a contrabalansa lipsa unui mandat judecătoresc anterior devine deosebit de importantă.

77. Este cert că societatea reclamantă a fost în măsură să solicite controlul faptelor și măsurilor luate de agenții de poliție în cadrul procedurii penale inițiate împotriva a doi dintre ei. Cu toate acestea, Curtea observă că examinarea efectuată de instanțele interne în cursul acestor proceduri s-a bazat pe o definiție limitată a termenului «domiciliu», a fost mai degrabă legată de eventuala săvârșire a unei infracțiuni de către agenții de poliție și s-a concentrat asupra legalității și legitimității acțiunilor agenților de poliție, fără a acorda o atenție aprofundată proporționalității acțiunilor și măsurilor incriminate. Guvernul nu a demonstrat că acest control ex post factum a fost eficient și capabil să contrabalanseze lipsa unui ordin judecătoresc emis anterior (a se vedea Gutsanovi, citată anterior, pct. 222, și Smirnov împotriva Rusiei, nr. 71.362/01, pct. 45 și 47, 7 iunie 2007).

78. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că nu se poate afirma că ingerința în cauză a fost însoțită de garanții adecvate împotriva abuzurilor și arbitrarului astfel încât să se poată deduce că a fost strict proporțională cu scopul urmărit.

79. În consecință, a fost încălcat art. 8 din Convenție, iar obiecția Guvernului, potrivit căreia plângerile societății reclamante au fost vădit nefondate (a se vedea supra, pct. 57), trebuie să fie respinsă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

(…)

B. Motivarea Curții

87. Curtea observă că – presupunând că se poate considera că societatea reclamantă avea cel puțin o speranță legitimă de restituire a onorariilor și taxelor confiscate de agenții de poliție – onorariile și taxele sus-menționate nu i-au fost restituite niciodată și nu a fost niciodată compensată pentru pretinsa pierdere suferită.

88. De asemenea, Curtea observă că, atunci când a examinat cererea societății reclamante de restituire a onorariilor și taxelor relevante în cadrul procedurii penale inițiate împotriva a doi dintre agenții de poliție, instanțele interne au identificat alte căi de atac mai potrivite pentru ca societatea reclamantă să obțină o reparație echitabilă. În plus, Curtea observă că societatea reclamantă a încercat să epuizeze aceste căi de atac. Cu toate acestea, urmându-le, nu a formulat recurs în special împotriva Hotărârii Curții de Apel București din 17 noiembrie 2011 (a se vedea supra, pct. 30-31).

89. În aceste împrejurări, Curtea consideră că societatea reclamantă nu a epuizat căile de atac interne disponibile.

90. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 §1 lit. a) și art. 35 §4 din Convenție.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

40. Art. 41 din Convenție prevede:

«Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.»

Prejudiciu

92. Societatea reclamantă a solicitat 9.943 euro și 12.215 RON (aproximativ 2.738 EUR) cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariile și taxele confiscate de agenții de poliție. De asemenea, a solicitat 15.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

93. Guvernul a susținut, în ceea ce privește prejudiciul material, că societatea reclamantă nu a probat în fața Curții că autoritățile fiscale interne au forțat-o să plătească impozitele datorate statului în urma autentificării contractului de vânzare-cumpărare anulat ulterior de instanțele interne. În consecință, societatea reclamantă nu putea pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a-i fi restituite taxele menționate. De asemenea, societatea reclamantă nu a epuizat căile de recurs interne disponibile în ceea ce privește cuantumul datorat pentru onorarii, iar autoritățile interne nu pot fi considerate responsabile pentru prejudiciile suferite de societatea reclamantă în această privință.

94. Guvernul a susținut că societatea reclamantă nu a probat că a suferit vreun prejudiciu moral. În plus, aceasta nu ar fi fost direct afectată de cercetarea penală și nu a făcut obiectul unor percheziții sau confiscări de date sau înscrisuri confidențiale care i-ar fi putut afecta activitatea sau relația cu clienții săi. În orice caz, suma solicitată de societatea reclamantă era excesivă, iar constatarea unei încălcări ar constitui în sine o reparație echitabilă.

95. Curtea observă că societatea reclamantă nu a probat existența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge această pretenție.

96. Cu toate acestea, Curtea admite că societatea reclamantă a suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării drepturilor sale în temeiul art. 8 din Convenție, prejudiciu care nu se poate repara prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă societății reclamante suma de 3.000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Dobânzi moratorii

98. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginală, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.”