Hotărârea CEDO din 21 mai 2019 în Cauza O.C.I. și alții împotriva României

10 iul. 2019
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 705

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Hotărârea CEDO din 21 mai 2019 în Cauza O.C.I. și alții împotriva României

Conferintele Video Universul Juridic

 

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor interzice pedepsele fizice: art. 33, 89, 94, 95, 98-103

VCPP: art. 14 [art. 19 NCPP], art. 17

 

În M. Of. nr. 558 din 8 iulie 2019 s-a publicat Hotărârea CEDO din 21 mai 2019 în Cauza O.C.I. și alții împotriva României.

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:

 (…)

 II. Dreptul intern și internațional relevant

20. Dispozițiile relevante ale dreptului intern privind punerea în aplicare a Convenției de la Haga sunt prezentate în hotărârea în Cauza Ferrari împotriva României (nr. 1.714/10, pct. 25-28, 28 aprilie 2015).

21. Dreptul intern relevant privind interzicerea pedepselor corporale și obligațiile direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului în materie sunt descrise în hotărârea în Cauza D.M.D. împotriva României (nr. 23.022/13, pct. 21-22, 3 octombrie 2017). În aceeași hotărâre sunt rezumate, de asemenea, standardele internaționale relevante în ceea ce privește abuzurile în familie împotriva copiilor (ibidem, pct. 25-35).

22. Dispozițiile relevante ale instrumentelor internaționale aplicabile în speță sunt prezentate în hotărârea în Cauza X împotriva Letoniei [(MC) nr. 27.853/09, pct. 34-42, CEDO 2013], în special: articolele relevante din Convenția de la Haga; extrase din Raportul explicativ privind Convenția de la Haga, elaborat de Elisa Perez-Vera, și din Ghidul de bune practici în temeiul Convenției de la Haga; dispozițiile relevante din Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului și Comentariul general nr. 7 (2005) privind punerea în aplicare a drepturilor copilului în copilăria timpurie; dispozițiile relevante din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cele din Regulamentul Bruxelles II bis.

 (…)

ÎN DREPT

B. Cu privire la fond

2. Motivarea Curții

a) Principii generale

34. Principiile relevante privind ingerința în exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie, precum și obligațiile pozitive ce revin statului în temeiul art. 8 din Convenție, în cauzele referitoare la înapoierea unui copil în temeiul Convenției de la Haga, sunt rezumate în hotărârea în Cauza X împotriva Letoniei [(MC), nr. 27.853/09, pct. 92-108, CEDO 2013].

35. În special, Curtea reiterează că înapoierea unui copil nu poate fi dispusă automat sau mecanic atunci când este aplicabilă Convenția de la Haga, așa cum reiese din recunoașterea, în cadrul acestui instrument, a unei serii de excepții de la obligația de înapoiere a copilului (a se vedea Anghel împotriva Italiei, nr. 5.968/09, pct. 79, 25 iunie 2013). Factorii care pot constitui o excepție de la obligația de înapoiere imediată a copilului, în temeiul articolelor 12, 13 și 20 din Convenția de la Haga, în special atunci când aceasta este ridicată de una dintre părțile la procedură, trebuie să fie luați în considerare cu adevărat de către instanța sesizată. Instanța respectivă trebuie să ia apoi, în această privință, o decizie suficient de motivată pentru a-i permite Curții să verifice dacă aspectele respective au fost efectiv examinate. Acești factori trebuie să fie apreciați în lumina art. 8 din Convenție (a se vedea X împotriva Letoniei, pct. 106). Mai mult, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial (ibidem, pct. 95-96). În cele din urmă, Curtea reiterează, în această privință, că sunt necesare interpretarea și aplicarea Convenției de la Haga în contextul Regulamentului Bruxelles II bis, atunci când ambele state sunt părți la aceste instrumente (a se vedea, mutatis mutandis, K.J. împotriva Poloniei, nr. 30.813/14, pct. 58, 1 martie 2016).

36. În plus, Curtea reiterează constatarea sa din Hotărârea D.M.D. împotriva României (nr. 23.022/13, pct. 51, 3 octombrie 2017), conform căreia respectarea demnității copilului nu poate fi asigurată dacă instanțele naționale ar accepta orice formă de justificare a actelor de rele tratamente, inclusiv a pedepselor corporale. Curtea a considerat că statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a proteja în mod expres și exhaustiv demnitatea copiilor, care, la rândul său, impune în practică un cadru juridic adecvat, care să asigure protejarea copiilor împotriva violenței în familie, inclusiv, printre altele, măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente de care autoritățile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință (ibidem).

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

37. Curtea constată că Guvernul a recunoscut în mod expres, în observațiile sale, că a existat o ingerință în exercitarea de către reclamanți a dreptului la respectarea vieții de familie (supra, pct. 31). Curtea observă, de asemenea, că ingerința în cauză era prevăzută de lege, și anume art. 12 din Convenția de la Haga, și urmărea obiectivul legitim de protejare a interesului superior al copilului (a se vedea, mutatis mutandis, Blaga împotriva României, nr. 54.443/10, pct. 74, 1 iulie 2014).

38. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerința în cauză era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din Convenție, interpretat în lumina instrumentelor internaționale aplicabile, și dacă, atunci când s-au pus în balanță interesele concurente aflate în joc, autoritățile au acționat rapid și au ținut seama în mod corespunzător de interesul superior al copiilor, în cadrul marjei de apreciere acordate statului în astfel de situații (a se vedea supra, pct. 22, precum și X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 54, și Blaga, citată anterior, pct. 75).

39. În această privință, Curtea observă că reclamanții s-au plâns de modul în care autoritățile naționale au interpretat noțiunea de „risc grav”, consacrată la art. 13 lit. b) din Convenția de la Haga, ca temei pentru o excepție de la principiul înapoierii copiilor în locul în care se află reședința lor obișnuită.

40. Curtea reiterează faptul că, în contextul unei cereri de înapoiere, care este diferită de acțiunea de încredințare, în primul rând autorităților interne ale statului solicitat, care au, printre altele, avantajul contactului direct cu părțile în cauză, le revine sarcina de a stabili interesul superior al copilului și de a evalua cauza în lumina excepțiilor prevăzute de Convenția de la Haga (a se vedea Ferrari împotriva României, nr. 1.714/10, pct. 46, 28 aprilie 2015, și Anghel, citată anterior, pct. 80). Cu toate acestea, Curtea trebuie să se asigure că procesul decizional care a condus la adoptarea de către instanțele naționale a măsurilor contestate a fost echitabil și a permis celor implicați să își susțină pe deplin cauza și că a fost protejat interesul superior al copilului (pentru detalii, a se vedea X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 102, cu trimiterile suplimentare). În circumstanțele prezentei cauze, acest lucru înseamnă că trebuie să aprecieze dacă acuzațiile referitoare la existența unui „risc grav”, formulate de prima reclamantă în fața instanțelor interne, au fost luate în considerare cu adevărat de către aceste instanțe (ibidem, pct. 106, 107 și 115, cu trimiterile suplimentare).

41. În acest context, Curtea subliniază că prima reclamantă și-a întemeiat acuzațiile de violență împotriva copiilor prin depunerea la dosar a înregistrărilor video ale unor episoade anterioare de abuz (supra, pct. 10 în fine). Tatăl însuși a recunoscut în instanță că a recurs la forța fizică pentru a-și disciplina copiii (supra, pct. 13). Instanțele naționale au stabilit că tatăl celui de-al doilea și celui de-al treilea reclamant a folosit forța fizică împotriva acestora (supra, pct. 13). Curtea va examina în continuare modul în care instanțele interne au evaluat această informație și modul în care au pus-o în balanță în raport cu interesul superior al copiilor.

42. Deși instanțele interne au condamnat, în termeni generali, abuzurile împotriva copiilor și au reafirmat dreptul acestora la respectarea demnității lor, acestea au constatat că tratamentele la care au fost supuși cel de-al doilea și cel de-al treilea reclamant de către tatăl lor au constituit doar acte de violență ocazionale și că acestea nu se vor repeta „cu suficientă frecvență astfel încât ele să se încadreze în noțiunea de risc grav” (supra, pct. 13 și 14). Mai mult, curtea de apel pare să fi considerat că dreptul copiilor de a nu fi supuși abuzurilor în familie era „mai mult sau mai puțin discutabil” (supra, pct. 14). Curtea nu înțelege cum se încadrează această afirmație în dispozițiile relevante ale dreptului intern, care interzic în termeni absoluți pedepsele corporale aplicate în familie (a se vedea, mutatis mutandis, D.M.D. împotriva României, citată anterior, pct. 49). De fapt, astfel de evaluări ale drepturilor copiilor contravin înseși interdicției abuzurilor în familie împotriva copiilor și pun la îndoială procesul decizional.

43. Curtea trebuie să reitereze faptul că interesul superior al copiilor, care include, fără îndoială, respectarea drepturilor și demnității acestora, reprezintă piatra de temelie a protecției acordate copiilor împotriva pedepselor corporale (ibidem). Pedepsele corporale împotriva copiilor nu pot fi tolerate, iar statele ar trebui să depună eforturi pentru a o interzice în mod explicit și exhaustiv, atât în drept, cât și în practică (a se vedea D.M.D. împotriva României, citată anterior, pct. 50- 51). În acest context, riscul săvârșirii unor acte de violență în familie împotriva copiilor nu poate fi considerat un simplu inconvenient legat în mod necesar de experiența înapoierii, ci privește o situație care depășește ceea ce ar putea suporta un copil în mod rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 116).

44. În plus, în deciziile instanțelor naționale nu există niciun element care să determine Curtea să creadă că acestea au ajuns la concluzia că respectivii copii nu mai erau expuși riscului de a fi disciplinați prin acte de violență de către tatăl lor, în cazul înapoierii lor în Italia, în grija acestuia, în fapt, din raționamentul Curții de Apel București se poate deduce că instanța a admis că, în cazul în care ar reapărea un astfel de risc, autoritățile italiene ar fi în măsură să reacționeze și să protejeze copiii împotriva oricărui abuz care le-ar încălca drepturile, dar numai „dacă riscul ar fi învederat și probat ulterior, în fața acestora”. (supra, pct. 14)

45. În această privință, Curtea observă că, în calitate de state membre ale Uniunii Europene, ambele state sunt părți la Regulamentul Bruxelles II bis, ceea ce înseamnă că acesta este aplicabil în speță (a se vedea K.J. împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 58). Acest regulament, care are la bază Convenția de la Haga, se întemeiază pe principiul încrederii reciproce între statele membre ale UE (a se vedea Royer împotriva Ungariei, nr. 9.114/16, pct. 50, 6 martie 2018). Cu toate acestea, în opinia Curții, existența încrederii reciproce între autoritățile responsabile cu protecția copiilor nu înseamnă că statul în care copiii au fost deplasați ilicit este obligat să îi trimită înapoi într-un mediu în care aceștia vor fi expuși unui risc grav de violență în familie, numai pentru că autoritățile din statul în care copilul își avea reședința obișnuită sunt capabile să se ocupe de cazuri de abuz în familie împotriva copiilor. Nicio dispoziție din Convenția de la Haga sau din Regulamentul Bruxelles II bis nu îi permite Curții să ajungă la o concluzie diferită.

46. În această privință și având în vedere că înapoierea unui copil nu poate fi dispusă automat sau mecanic atunci când este aplicabilă Convenția de la Haga [a se vedea Neulinger și Shuruk împotriva Elveției (MC), nr. 41.615/07, pct. 138, CEDO 2010, și M.K. împotriva Greciei, nr. 51.312/16, pct. 75, 1 februarie 2018], Curtea consideră că instanțele naționale ar fi trebuit să acorde mai multă atenție riscului potențial ca, în cazul înapoierii copiilor în Italia, aceștia să fie supuși la rele tratamente. Instanțele naționale ar fi trebuit să se asigure, cel puțin, că sunt luate măsuri specifice pentru a-i proteja pe copii.

47. În lumina celor de mai sus și fără a aduce atingere principiului subsidiarității, Curtea concluzionează că instanțele naționale nu au examinat acuzațiile privind existența unui “risc grav” într-un mod compatibil cu interesul superior al copilului și în limitele cadrului procedural al Convenției de la Haga.

48. În consecință, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

49. Ținând seama de concluzia la care a ajuns la punctul anterior, Curtea consideră că nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 3 din Convenție, întrucât faptele care fac obiectul susținerilor reclamanților privind existența riscului de a suferi tratamente inumane și degradante au fost examinate deja în temeiul art. 8 [a se vedea, mutatis mutandis, A, B și C împotriva Irlandei (MC), nr. 25.579/05, pct. 274, CEDO 2010].

 

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

50. Art. 41 din Convenție prevede:

– în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.

A. Prejudiciu

51. Reclamanții au solicitat următoarele sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral:

– 5.000 de euro (EUR) pentru prima reclamantă,

– 10.000 EUR pentru cel de-al doilea reclamant, și

– 10.000 EUR pentru cel de-al treilea reclamant.

52. Făcând referire la cauze anterioare privind aspecte similare (a se vedea Ferrari, pct. 62, și Blaga, pct. 115, hotărâri citate anterior, precum și Monory împotriva României și Ungariei, nr. 71.099/01, pct. 96, 5 aprilie 2005, Karrer împotriva României, nr. 16.965/10, pct. 62, 21 februarie 2012, și Raw și alții împotriva Franței, nr. 10.131/11, pct. 101, 7 martie 2013), Guvernul a argumentat că sumele solicitate de reclamanți în prezenta cauză sunt excesive. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui o reparație suficientă a pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamanți.

53. Curtea apreciază că reclamanții trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate și pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamanților în solidar suma de 12.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

54. Prima reclamantă a solicitat, de asemenea, 8.400 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fata instanțelor interne și a Curții, reprezentând onorariile avocaților și costurile traducerii și transmiterii documentelor. Aceasta a trimis documente care atestă în special următoarele plăți: 100 de lei românești (RON – aproximativ 20 EUR) pentru onorariul avocatului care i-a reprezentat pe reclamanți în procedura internă, 14.325,40 RON (aproximativ 3.000 EUR) pentru onorariul avocatului care i-a reprezentat în procedura în fața Curții și 2.975 RON (aproximativ 625 EUR), reprezentând cheltuielile pentru traduceri pentru perioada 17 septembrie 2015-24 septembrie 2018.

55. Guvernul a contestat relevanța pretinselor cheltuieli de judecată suportate de reclamanți. Acesta a subliniat, de asemenea, că majoritatea cheltuielilor pretinse nu erau justificate de niciun document.

56. Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să îi acorde primei reclamante suma de 3.645 EUR pentru toate cheltuielile.

 (…)

Hotărârea CEDO din 21 mai 2019 în Cauza O.C.I. și alții împotriva României was last modified: iulie 10th, 2019 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Gânduri (ne)juridice DIN LUMEA JURIDICA

Vezi tot

Abonează-te la newsletter