Hotărârea CEDO din 20 iunie 2023 în Cauza T. împotriva României (Cererea nr. 37.113/17)

Hotărârea CEDO din 20 iunie 2023 în Cauza T. împotriva României (Cererea nr. 37.113/17)

În M. Of. nr. 108 din data de 6 februarie 2024 s-a publicat Hotărârea CEDO din 20 iunie 2023 în Cauza T. împotriva României (Cererea nr. 37.113/17).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

1. Cauza se referă la pretinsa lipsă de imparțialitate a judecătorilor care au soluționat definitiv un litigiu de muncă dintre reclamant și angajatorul acestuia.

2. În 1994, reclamantul a fost numit în funcția de director al unei bănci comerciale de stat, cunoscută sub numele de B. În 1999, banca respectivă a fost achiziționată și preluată de o bancă comercială de stat numită Banca Comercială Română („BCR”), ceea ce a dus la concedierea rapidă a reclamantului din funcția sa.

3. A urmat o lungă succesiune de acțiuni în justiție între reclamant și BCR; cu toate acestea, Curtea se va referi doar la câteva care sunt relevante pentru problema în cauză.

4. În 2003, reclamantul a inițiat o acțiune în justiție împotriva BCR, solicitând reîncadrarea în funcție. În temeiul unei hotărâri definitive din 8 aprilie 2005, Curtea de Apel București a respins cererea pe motiv că în urma fuziunii dintre B. și BCR, contractul de muncă a devenit nul. Unul dintre judecătorii care au făcut parte din completul de judecată al curții de apel a fost judecătoarea C.

5. Ca urmare a unei serii de căi de atac extraordinare și ordinare, precum și a altor acțiuni în justiție, reclamantul a reușit să obțină o hotărâre judecătorească prin care se dispunea reîncadrarea în muncă la BCR și plata de daune-interese. Cu toate acestea, hotărârea menționată nu a fost executată în totalitate, iar reclamantul nu a fost niciodată reîncadrat la bancă.

(…)

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

13. Curtea observă de la început că reclamantul a decedat după depunerea prezentei cereri și că fiul acestuia și-a exprimat dorința de a continua acțiunea. Curtea nu vede niciun impediment ca fiul reclamantului să continue prezenta cerere în numele tatălui său (a se vedea Ergezen împotriva Turciei, nr. 73.359/10, pct. 29-30, 8 aprilie 2014 și Tagiyev și Huseynov împotriva Azerbaidjanului, nr. 13.274/08, pct. 24, 5 decembrie 2019). Cu toate acestea, din motive de conveniență, în textul hotărârii se va continua să se facă referire la domnul R.L.T. ca fiind „reclamantul”, deși se înțelege că numai domnul B.Ș.T. trebuie să fie considerat în prezent ca având calitatea de reclamant în fața Curții (a se vedea, de asemenea, Isaieva împotriva Azerbaidjanului, nr. 36.229/11, pct. 62, 25 iunie 2015).

(…)

15. Principiile generale privind cerința de imparțialitate prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție au fost rezumate în Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17.056/06, pct. 93-99, CEDO 2009, în care s-a stabilit că existența imparțialității în sensul art. 6 § 1 trebuie să fie determinată în conformitate cu un test subiectiv, în care trebuie să se țină seama de convingerile personale și de comportamentul unui anumit judecător, și anume dacă judecătorul avea vreo prejudecată personală sau parțialitate într-o cauză specifică; de asemenea, în conformitate cu un test obiectiv, și anume prin verificarea faptului dacă instanța în sine și, printre alte aspecte, componența sa, a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea sa.

16. Chiar și aparențele pot avea o anumită importanță. Miza o reprezintă încrederea pe care instanțele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire publicului. În consecință, orice judecător în privința căruia există un motiv legitim de temere că acesta nu ar fi imparțial trebuie să se abțină. Rezultă că, pentru a se pronunța într-o cauză dacă există un temei legitim pentru a se teme de lipsa de imparțialitate a unui judecător, punctul de vedere al părții implicate este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv este dacă această temere poate fi considerată justificată în mod obiectiv (a se vedea Wettstein împotriva Elveției, nr. 33.958/96, pct. 44, CEDO 2000-XII).

(…)

21. În plus, în opinia Curții, nu este nerezonabil să se presupună că relația unui client cu banca sa este decisivă pentru derularea unui împrumut. Băncilor li se acordă în general un anumit grad de libertate în stabilirea și ajustarea termenilor și condițiilor împrumuturilor. Prin urmare, un judecător care se află în poziția de client particular al unei bănci care este parte într-un proces care urmează să fie judecat de către acel judecător poate fi perceput în mod rezonabil ca fiind părtinitor. Faptul că datorează bani băncii respective poate influența în mod conștient sau subconștient procesul decizional al judecătorului, făcând ca acesta să fie mai înclinat să se pronunțe în favoarea băncii. O asemenea stare de fapt ar pune în pericol, fără îndoială, integritatea procesului judiciar și ar eroda încrederea publicului în justiție.

22. Prin urmare, Curtea este de părere că situația în care toți membrii completului Curții de Apel București erau clienți particulari ai băncii care era parte în procesul pe care îl judecau, după ce aceștia au obținut împrumuturi de la banca respectivă, ar fi putut crea reclamatului temeri legitime că respectivul complet nu va aborda cauza sa cu imparțialitatea necesară.

23. Se poate considera că faptul că judecătoarea C. a participat la pronunțarea unei hotărâri cu privire la un set de proceduri civile aflate în legătură din punct de vedere faptic și juridic între aceleași părți (supra, pct. 8) și că judecătoarea U. l-a avut ca superior ierarhic pe avocatul BCR (supra, pct. 9), cu toate că avea o relevanță limitată, a sporit și mai mult temerile reclamantului că judecătoarele în cauză ar fi lipsite de imparțialitate (a se vedea Wettstein, citată anterior, pct. 48).

24. În opinia Curții, circumstanțele de mai sus justifică în mod obiectiv temerea reclamantului potrivit căreia judecătoarele C. și U. ale Curții de Apel București nu aveau imparțialitatea necesară. În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție, în ceea ce privește cerința unei instanțe imparțiale.

Hotărârea Curții: 

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

3. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni (de la data rămânerii definitive a hotărârii), următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 6.000 EUR (șase mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;

(ii) 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.