Hotărârea CEDO din 2 noiembrie 2021 în cauza S.C. Uzinexport – S.A. împotriva României (Cererea nr. 15.886/15)

Hotărârea CEDO din 2 noiembrie 2021 în cauza S.C. Uzinexport – S.A. împotriva României (Cererea nr. 15.886/15)

În M. Of. nr. 1221 din data de 23 decembrie 2021 s-a publicat Hotărârea CEDO din 2 noiembrie 2021 în cauza S.C. Uzinexport – S.A. împotriva României.

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

„I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

A. Reclamanta susține că a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor proprii ca urmare a convertirii creanței sale la un curs de schimb special stabilit de stat, considerând că aceasta echivalează cu o naționalizare (…0

A. Cu privire la admisibilitate

Cu privire la existența unui «bun»

(…)

59. Cu privire la reglementarea în vigoare înainte de 1989, Guvernul consideră că reclamanta nu ar fi fost în măsură să revendice existența în patrimoniul său a unei creanțe împotriva Irakului sau împotriva statului român în legătură cu lucrările efectuate de aceasta în Irak în calitate de simplu comisionar al statului.

60. Afirmă că creanța împotriva Irakului revendicată de reclamantă nu a fost luată în considerare la calcularea prețului de vânzare a acțiunilor în cadrul privatizării, explicând că cuantumul acesteia era mai mare decât capitalul social al reclamantei (supra, pct. 7).

61. Se deduce de aici că reclamanta nu poate pretinde a avea o „speranță legitimă” de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate asupra unei creanțe cu o valoare mai mare decât cea stabilită în moneda națională prin Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008. Precizează, totodată, că acțiuni similare au fost respinse de instanțele interne (supra, pct. 54).

ii. Reclamanta

62. Reclamanta contestă susținerile Guvernului conform cărora operatorul economic de stat căruia îi succedase acționase în calitate de simplu comisionar al statului. Aceasta afirmă că respectivul contract de construire a fabricilor de ciment din Irak fusese încheiat direct de ea cu partenerii irakieni. Precizează că în nume propriu contractase împrumuturi bancare pentru a finanța aceste lucrări, care, explică ea, nu fuseseră preluate în totalitate la datoria publică (supra, pct. 4 și 6).

63. Declară că era titulara creanței împotriva Irakului încă de la realizarea lucrărilor și că, ulterior privatizării, a rămas titulara părții din această creanță care nu a fost preluată la datoria publică (supra, pct. 6).

64. Reclamanta susține că existența acestei creanțe în patrimoniul său nu a fost niciodată pusă sub semnul îndoielii în cadrul procesului de privatizare. Contestă argumentul Guvernului, conform căruia în calcularea prețului de vânzare a acțiunilor nu s-a ținut cont de aceasta. Susține că această creanță era înscrisă în evidența sa contabilă și că, în consecință, făcea parte din activul societății până la radierea sa, în baza Hotărârii Guvernului nr. 1.638/2008(supra, pct. 17).

65. De altfel, aceasta precizează că în contractul de vânzare a acțiunilor exista prevederea expresă că cumpărătorii preluau toate drepturile și obligațiile ce aparțineau întreprinderii privatizate (supra, pct. 7), inclusiv, conform reclamantei, creanța în litigiu.

66. În orice caz, consideră că creanța sa a fost recunoscută prin Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008 și că este titulara creanței exprimate în dolari americani, menționată în această hotărâre.

b) Motivarea Curții

67. Curtea reamintește că un reclamant nu poate să susțină că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la „bunurile” sale, în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate să cuprindă atât „active”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora un reclamant poate să susțină că are, cel puțin, o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate. În schimb, nu se consideră „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 speranța de a reconstitui un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, nicio creanță condițională care se dovedește a fi caducă în urma neîndeplinirii condiției [Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39.794/98, pct. 69, CEDO 2002-VII].

68. În prezenta cauză, Curtea constată, pentru început, că părțile nu contestă faptul că creanța revendicată de reclamantă nu fusese preluată cu titlu de datorie publică, această preluare vizând doar o parte a creanței în legătură cu lucrările efectuate de reclamantă în Irak (supra, pct. 6).

69. De asemenea, constată că, în baza acordului încheiat în 2005 între Republica Irak și România, prima se angaja să achite celei de-a doua 977 milioane USD în scopul plății datoriei sale (supra, pct. 9). Conform dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.638/2008, acesta trebuia să distribuie o parte a acestei sume între operatorii economici, între care și reclamanta, care efectuaseră lucrări în Irak (supra, pct. 11 și 41).

70. Curtea nu poate să accepte argumentul Guvernului conform căruia reclamanta nu putea să susțină că are o „speranță legitimă” de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate asupra unei creanțe cu o valoare mai mare decât cea stabilită în moneda națională la cursul de schimb special (supra, pct. 61).

71. Constată, într-adevăr, că această creanță a reclamantei împotriva Irakului era în mod expres menționată în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008 și că valoarea acesteia era de 20.918.040 USD (supra, pct. 43).

72. Constată, de asemenea, că în niciun moment în cursul procesului de privatizare nu s-a avut în vedere excluderea acestei creanțe din capitalul social al reclamantei care fusese transferat în sectorul privat (supra, pct. 7). Din contră, creanța în litigiu nu a fost scoasă din evidența contabilă a reclamantei decât în baza dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.638/2008(supra, pct. 31 și 42).

73. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că această creanță astfel recunoscută în beneficiul reclamantei constituie un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

74. Cu privire la plata acestei creanțe, Curtea consideră convertirea acesteia în monedă națională ca făcând pur și simplu parte din modalitățile concrete de plată, fără să îi schimbe natura. În consecință, impunerea de către stat a cursului de schimb contestat depinde de aprecierea „echilibrului just” dintre cerințele interesului general al societății și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale persoanelor, ceea ce trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond a capătului de cerere.

75. Rezultă că excepția întemeiată de Guvern pe incompatibilitatea ratione materiaea cererii nu poate fi reținută.

(…)

85. În contextul dreptului de proprietate, o importanță deosebită trebuie acordată principiului de bună guvernanță (Nekvedavicius împotriva Lituaniei, nr. 1.471/05, pct. 87, 10 decembrie 2013). Conform acestui principiu, autoritățile publice, puse în fața unei chestiuni de interes general, sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență [Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33.202/96, pct. 120, CEDO 2000-I], inclusiv studiind foarte serios alte soluții mai puțin împovărătoare, de avut în vedere pentru a atinge aceleași scopuri sociale și economice (a se vedea, de exemplu, OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei, nr. 14.902/04, pct. 651-654, 20 septembrie 2011; Vaskrsic împotriva Sloveniei, nr. 31.371/12, pct. 83, 25 aprilie 2017).

86. Curtea reamintește de asemenea faptul că nu trebuie neglijată importanța obligațiilor procedurale în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, aceasta a remarcat de mai multe ori faptul că, în lipsa unei mențiuni în art. 1 din Protocolul nr. 1 în materie de cerințe procedurale, o procedură judiciară aferentă dreptului la respectarea bunurilor trebuie să ofere de asemenea unei persoane vizate ocazia adecvată de a prezenta cauza sa în fața autorităților competente în vederea contestării efective a măsurilor care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziție. O ingerință în exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate astfel să aibă legitimitate în absența unei dezbateri desfășurate în contradictoriu și cu respectarea principiului egalității armelor, care permite discutarea aspectelor ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiții, trebuie luate în considerare procedurile aplicabile din punct de vedere general (a se vedea, printre altele, Uzan și alții împotriva Turciei, nr. 19.620/05 și alte 3, pct. 214, 5 martie 2019, și jurisprudența citată acolo, și Filkin împotriva Portugaliei, nr. 69.729/12, pct. 79, 3 martie 2020).

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

87. Curtea reamintește că a stabilit că reclamanta era titulara unei creanțe împotriva Irakului, în cuantum de 20.918.040 USD (supra, pct. 71-73). Prin Hotărârea nr. 1.638/2008, Guvernul a impus convertirea creanței reclamantei în monedă națională la cursul de schimb special de 0,0015 RON pentru 1 USD. Reclamanta, care nu a consimțit la această convertire, s-a văzut obligată să accepte acest curs, care a atras o reducere substanțială a valorii nominale a creanței sale (supra, pct. 12 și 44).

88. Curtea consideră că această convertire obligatorie a creanței la un curs valutar impus se transpune într-o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, Mamatas și alții împotriva Greciei, nr. 63.066/14 și alte 2, pct. 93, 21 iulie 2016).

89. Curtea consideră că faptele cauzei nu pot fi cu ușurință considerate ca necesitând o examinare exclusiv în raport cu a doua sau a treia normă din art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, într-un cadru similar, Bäck împotriva Finlandei, nr. 37.598/97, pct. 58, CEDO 2004-VIII). Consideră că această măsură reiese din prima teză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care enunță principiul respectării proprietății (Sporrong și Lonnroth, citată anterior, pct. 61). Trebuie așadar să examineze dacă ingerința în exercitarea drepturilor patrimoniale ale reclamantei era compatibilă cu norma generală enunțată în această primă teză.

90. Curtea constată că ingerința în litigiu era „prevăzută de lege”, respectiv de Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008, care făcea referire la cursul de schimb special stabilit prin Legea nr. 247/2005(supra, pct. 26).

91. Cu privire la existența unui scop legitim „de utilitate publică” pentru care devenea necesară ingerința în litigiu, Curtea observă că Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008a fost adoptată în aplicarea Legii nr. 247/2005cu privire la despăgubirea foștilor proprietari de imobile naționalizate în timpul regimului comunist (supra, pct. 41).

92. Aceasta reamintește că, din cauza acumulării unor disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, identificate în numeroase hotărâri ale Curții, era imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, apte să conducă la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un echilibru just între diversele interese aflate în joc (Maria Atanasiu și alții împotriva României, nr. 30.767/05 și 33.800/06, pct. 219-228, 12 octombrie 2010).

93. În consecință, Curtea admite că statul putea, în mod legitim, să ia măsuri, precum cea denunțată în prezenta cauză, pentru atingerea acestui scop. Ingerința în litigiu urmărea deci un scop de utilitate publică.

94. Cu privire la modificarea ulterioară a destinației sumelor recuperate de stat, pe care reclamanta o invocă pentru a contesta existența unui scop legitim (supra, pct. 77), Curtea consideră că nu este necesar să se axeze asupra chestiunii dacă OUG nr. 91/2010, prin care Guvernul a decis să nu mai vireze creanțele recuperate Fondului Proprietatea, ci să le includă în bugetul de stat (supra, pct. 45-46), era conformă interesului general. De fapt, este suficient să constate că acea convertire impusă prin Hotărârea nr. 1.638/2008, de care se plânge reclamanta, urmărea un scop legitim.

(…)

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

A. Prejudiciu

106. Reclamanta solicită repararea prejudiciului material pe care susține că l-a suferit. Face trimitere la un raport de expertiză, care evaluează acest prejudiciu la 10.603.903 euro (EUR). Această sumă ar corespunde cuantumului scadențelor creanței sale care îi erau datorate în perioada 2009-2020, precum și dobânzilor aplicate la această sumă.

107. Solicită de asemenea 100.000 EUR pentru prejudiciul moral. Susține că a suferit inconveniente în legătură cu administrarea raporturilor sale comerciale și alte dificultăți cu privire la planificarea activității sale economice în raport cu creanța în litigiu.

108. Guvernul contestă pretențiile reclamantei și consideră că rambursarea sumei solicitate nu are bază legală în dreptul intern. De altfel, precizează că numai suma de 121.257 dolari americani a fost contestată în fața instanțelor interne (supra, pct. 13).

109. În ceea ce privește suma solicitată pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a unei încălcări ar putea constitui în sine o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de reclamantă.

110. Curtea reamintește că o hotărâre prin care a constatat o încălcare impune statului pârât obligația de a pune capăt respectivei încălcări și de a înlătura consecințele acesteia astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înainte de încălcare [Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI].

111. În prezenta cauză, Curtea observă că, atunci când constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. 10 din Codul de procedură civilă al României (supra, pct. 55) permite revizuirea unei cauze în plan intern cu scopul de a repara încălcarea Convenției(S.C. Uzinexport S.A., nr. 43.807/06, pct. 41, 31 martie 2015; Elisei-Uzun și Andonie împotriva României, nr. 42.447/10, pct. 78, 23 aprilie 2019; Bocu împotriva României, nr. 58.240/14, pct. 41, 30 iunie 2020).

112. Curtea constată că aceasta este situația din prezenta cauză, având în vedere că a concluzionat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin aceea că, în mod contrar celor impuse de jurisprudența sa, instanțele interne au omis să pună în balanță interesele aflate în joc.

113. Ținând seama de aceste circumstanțe, Curtea consideră că cea mai potrivită reparație pentru reclamantă ar fi aceea de a i se permite revizuirea cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, S.C. Uzinexport S.A., citată anterior, pct. 41; Elisei-Uzun și Andonie, citată anterior, pct. 78; Bocu, citată anterior, pct. 41). Prin urmare, nu este necesar să acorde reclamantei o sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.

114. Curtea reamintește posibilitatea ca pentru o societate comercială să existe un alt prejudiciu decât cel material, care să necesite o reparație pecuniară. Acest prejudiciu poate de fapt să constea, pentru o atare societate comercială, din elemente mai mult sau mai puțin „obiective” și „subiective”. Printre aceste elemente trebuie să se recunoască reputația întreprinderii, dar și incertitudinea în planificarea deciziilor care vor fi luate, problemele provocate administrării întreprinderii înseși, ale căror consecințe nu se pretează la un calcul exact, și, în cele din urmă, deși într-o mai mică măsură, îngrijorarea și inconvenientele resimțite de membrii organelor de conducere a societății [a se vedea, mutatis mutandis, Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei (MC), nr. 35.382/97, pct. 35, CEDO 2000-IV]. În opinia Curții, în prezenta cauză, neluarea în considerare de către instanțele interne a intereselor reclamantei în cadrul litigiilor aflate pe rolul lor a dus, probabil, pentru aceasta din urmă, la o stare de incertitudine și probleme în gestionarea întreprinderii, pe care o constatare a încălcării nu ar fi suficientă să le repare. În acest sens, acordă reclamantei 5.000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă.

B. Cheltuieli de judecată

115. Reclamanta solicită, de asemenea, suma de 15.000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în cadrul procedurii desfășurate în fața Curții. Aceasta prezintă, în justificarea solicitării, chitanțe ce atestă plata sumei de 10.000 EUR pentru onorariul avocatului și 5.000 EUR pentru costul expertizei privind prejudiciul material.

116. Guvernul contestă suma solicitată pentru cheltuieli de judecată, considerând-o excesivă.

117. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde societății reclamante suma de 10.000 EUR pentru cheltuielile ocazionate de procedura desfășurată în fața sa.

C. Dobânzi moratorii

118. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea Curții: 

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

3. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

(ii) 10.000 EUR (zece mii de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere”.