Hotărârea CEDO din 11 ianuarie 2022 în cauza C. împotriva României (Cererea nr. 21.609/16)

Hotărârea CEDO din 11 ianuarie 2022 în cauza C. împotriva României (Cererea nr. 21.609/16)

Introducere

Cauza are ca obiect un capăt de cerere introdus în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, potrivit căruia o acțiune în contencios administrativ a fost soluționată pe baza unor informații clasificate, la care reclamantul nu a avut acces, astfel încălcându-se dreptul la procedură contradictorie și la egalitatea armelor.

În M. Of. nr. 772 din 3 august 2022 s-a publicat Hotărârea CEDO din 11 ianuarie 2022 în cauza C. împotriva României.

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

„I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

68. Reclamantul s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului pe care l-a declanșat pentru anularea deciziilor de retragere a autorizației de acces la informații clasificate și de trecere în rezervă. În special, acesta a susținut că instanțele de contencios administrativ i-au refuzat accesul la probe clasificate la nivel confidențial de către pârât, fapt ce a fost decisiv în cazul său. A considerat că acest lucru i-a încălcat drepturile la un proces contradictoriu, la egalitatea armelor și la o decizie motivată.

Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părților

69. Guvernul a susținut că, în măsura în care reclamantul sa plâns că nu a avut acces la informațiile care au stat la baza deciziei de retragere a autorizației sale de acces la informații clasificate, dreptul de acces la secrete de stat ca atare nu era garantat de legislația națională. Într-adevăr, autoritatea responsabilă de deciziile privind autorizația de acces la informații clasificate era cea care avea dreptul de a acorda sau de a limita total sau parțial accesul la astfel de informații, pe baza considerentelor de securitate națională, în circumstanțele și conform procedurilor prevăzute de legislația relevantă.

70. Pe de altă parte, reclamantul însuși renunțase la orice posibil drept de a fi informat cu privire la motivele care justificau neacordarea autorizației de acces la informații clasificate și, implicit, la o decizie de retragere a autorizației sale, atunci când a semnat declarația din anexa nr. 15 la HG nr. 585/2002 (supra, pct. 57). Această renunțare implicită a fost acceptată ca valabilă de către instanțele naționale, astfel cum o demonstrează exemplele de hotărâri interne prezentate de Guvern [supra, pct. 66 lit. b) și d)].

71. Prin urmare, Guvernul a susținut că nu s-a luat nicio hotărâre cu privire la un „drept civil” prin decizia de neacordare a autorizației de acces la informații clasificate, având în vedere în special faptul că legislația națională prevedea într-adevăr un drept de acces la o instanță, care putea examina temeinicia unei astfel de decizii în condiții de deplină conformitate cu cerințele art. 6.

72. Reclamantul a susținut că avea, în temeiul art. 6, dreptul de acces la o instanță capabilă să examineze deciziile care au pus capăt în mod nejustificat celor 18 ani de carieră militară și dreptul să i se respecte în mod corespunzător reputația profesională. Aceste drepturi, care au avut un impact asupra statutului său profesional și a veniturilor sale profesionale, au avut un caracter civil cert.

2. Motivarea Curții

73. Având în vedere capătul de cerere, așa cum a fost formulat de reclamant (supra, pct. 68), Curtea constată că miza pentru acesta în prezenta cauză nu este un drept de acces la secrete de stat, care, ca atare, nu este garantat de Convenție (Ternovskis împotriva Letoniei, nr. 33.637/02, pct. 44, 29 aprilie 2014), ci drepturile reclamantului care au fost afectate ca urmare a retragerii autorizației pentru un astfel de acces. Trebuie amintit că retragerea în discuție a avut un impact decisiv asupra situației personale a reclamantului – în lipsa autorizării necesare, acesta a fost trecut în rezervă din postul în care a lucrat timp de 18 ani (supra, pct. 17), ceea ce a avut, cel puțin, clare repercusiuni pecuniare pentru acesta. Legătura dintre decizia de retragere a autorizației de acces la informații clasificate a reclamantului și pierderea de venituri a acestuia cu siguranță era mai mult decât lipsită de consistență sau îndepărtată, era chiar clară.

74. Având în vedere cele de mai sus și constatând că legislația română nu interzice accesul la instanță persoanelor care au ocupat postul deținut de reclamant, Curtea consideră, în lumina jurisprudenței sale, că art. 6 sub aspect civil este aplicabil în prezenta cauză [a se vedea Boulois împotriva Luxemburgului(MC), nr. 37.575/04, pct. 90, CEDO 2012; Ternovskis, citată anterior, pct. 44; Fazliyski împotriva Bulgariei, nr. 40.908/05, pct. 52, 16 aprilie 2013; Miryana Petrova împotriva Bulgariei, nr. 57.148/08, pct. 31, 32 și 35, 21 iulie 2016, și Regner împotriva Republicii Cehe(MC), nr. 35.289/11, pct. 119 și 122-124, 19 septembrie 2017].

75. Curtea constată în plus că cererea nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

(…)

2. Motivarea Curții

(a) Principii generale

86. Curtea a examinat deja și a stabilit principiile aplicabile în temeiul laturii civile a art. 6 din Convenție în Cauza Regner(citată anterior, pct. 145-149). În cauza menționată, reclamantul a contestat retragerea autorizației sale de acces la informații clasificate și nici el, nici avocatul său nu au avut acces la documentele clasificate sau la decizia de retragere a autorizației de acces la informații clasificate, în măsura în care aceasta se întemeia pe documente clasificate (pentru aplicarea acelor principii generale în circumstanțele specifice ale acelei cauze, a se vedea Regner, citată anterior, pct. 150-162).

87. Curtea a ținut seama de procedură în ansamblu, pentru a stabili dacă limitările principiilor contradictorialității și egalității armelor au fost compensate suficient prin alte garanții procedurale (ibidem, pct. 151).

88. Reamintind că drepturile prevăzute de art. 6 § 1 nu sunt absolute și că statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere în acest domeniu, Curtea a subliniat că nici dreptul la divulgarea probelor relevante nu este un drept absolut. În materie penală, Curtea a reținut că pot exista interese concurente – precum securitatea națională, necesitatea de a proteja martori expuși riscului unor represalii sau de a păstra secrete metodele poliției de anchetare a infracțiunilor – care trebuie să fie puse în balanță cu drepturile părții la procedură (ibidem, pct. 148). În materie civilă, Curtea a considerat că principiile prevăzute de art. 6 § 1 erau îndeplinite atunci când instanțele naționale aveau independența și imparțialitatea necesare; aveau acces fără restricții la toate documentele clasificate pe care s-a bazat decizia; aveau competența de a efectua o examinare detaliată a fondului deciziei de revocare a certificatului de securitate și să anuleze, după caz, o astfel de decizie dacă era arbitrară (ibidem, pct. 152). Curtea a examinat, de asemenea, dacă instanțele naționale și-au exercitat în mod corespunzător competențele de control de care dispuneau și dacă recurgerea la o procedură restrânsă din motive de securitate părea să fie arbitrară sau vădit nerezonabilă (ibidem, pct. 156 și 159).

89. În ultimul rând, Curtea a subliniat că este de dorit ca instanțele naționale să explice, măcar sumar, intensitatea controlului efectuat de acestea și acuzațiile aduse reclamantului (ibidem, pct. 160).

(b) Aplicarea principiilor sus-menționate în prezenta cauză

90. Deși părțile nu sunt de acord cu privire la care anume dintre informațiile clasificate au fost puse la dispoziția instanțelor de către SRI (supra, pct. 45, 80 și 83), Curtea constată că, pe baza informațiilor clasificate pe care le aveau la dispoziție, oricare ar fi fost acestea, instanțele naționale au decis că, deși motive de securitate națională le-au împiedicat să divulge ceva reclamantului, cu titlu de extrase sau altminteri, probele erau în orice caz suficiente pentru a justifica măsurile luate împotriva sa de către angajatorul său, SRI (supra, pct. 41, 47 și 49).

91. Prin urmare, Curtea va aplica principiile relevante dezvoltate în cauza Regner, prezentate pe scurt la pct. 87-89 supra, adaptându-le la circumstanțele cauzei aflate pe rol, după cum urmează.

(i) Limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului

92. În speță, Curtea observă că, în conformitate cu cerințele legislației naționale privind acțiunile în justiție în anularea unei decizii de revocare a autorizației de acces la informații clasificate și, în consecință, a deciziei de trecere în rezervă, acțiunea inițiată de reclamant a fost restricționată în două moduri în ceea ce privește normele de drept comun care garantează un proces echitabil: în primul rând, documentele și informațiile clasificate nu erau disponibile nici acestuia, nici avocatului său; în al doilea rând, cât timp aceste decizii se întemeiau pe documentele respective, motivele concrete care le justificau nu i-au fost dezvăluite niciodată (supra, pct. 39 și 49).

(…)

97. Prin urmare, Curtea va trebui să examineze dacă toate limitările sus-menționate ale drepturilor procedurale ale reclamantului au fost necesare și dacă autoritățile naționale au instituit măsuri de compensare pentru a atenua aceste limitări, înainte de a evalua impactul lor concret asupra situației reclamantului în raport cu procedura în ansamblu (a se vedea, mutatis mutandis, Regner, citată anterior, pct. 151).

(ii) Clarificarea aspectului dacă limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului a fost necesară

98. În prezenta cauză, instanțele naționale au aplicat dispozițiile legale relevante (supra, pct. 52-58) și au statuat de la bun început că reclamantul nu putea avea acces la părți esențiale ale dosarului pe motiv că documentele erau clasificate (supra, pct. 39 și 49). În plus, legislația națională nu permitea instanțelor să examineze din oficiu dacă menținerea securității naționale impunea, într-un anumit caz, necomunicarea probelor din dosar sau dacă clasificarea informațiilor în discuție era justificată. În plus, acestea nu erau ele însele competente să declasifice datele și informațiile secrete puse la dispoziția lor. Nu puteau decât să solicite autorității competente să declasifice documentele respective în vederea depunerii lor la dosar spre consultare de către partea interesată, în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 182/2002 și art. 20 din HG nr. 585/2002 (supra, pct. 52-5 și 63-64; a se vedea, de asemenea, scurta prezentare a legii relevante de către Guvern în Cauza Muhammad și Muhammad, citată anterior, pct. 104; a contrario Regner, citată anterior, pct. 152).

99. În această privință, instanțele au respins cererea reclamantului de declasificare a probelor determinante, considerând că menținerea clasificării acelor informații împiedica diseminarea acestora, ceea ce ar fi avut „consecințe în zădărnicirea demersurilor legale ale unor instituții ale statului care au drept finalitate asigurarea unui climat de siguranță și ordine a unei întregi comunități”, având în vedere faptele reținute împotriva reclamantului, precum și consecințele pentru ordinea publică ori „interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare” în caz de declasificare (supra, pct. 39 și 49).

(…)

(iii) Existența unor măsuri de compensare în prezenta cauză

101. Curtea constată că, potrivit Guvernului, reclamantul a avut acces la întregul dosar, cu excepția informațiilor clasificate; că a fost totuși informat cu privire la temeiurile legale ale deciziilor adoptate împotriva sa, care au evidențiat anumite împrejurări de fapt și, prin urmare, esența cauzei îndreptate împotriva sa; că avea dreptul să fie reprezentat de un avocat deținător de certificat ORNISS (supra, pct. 82-84), posibilitate de care nu a făcut uz; în cele din urmă și cel mai important, că instanțe superioare imparțiale și independente au derulat procedurile și s-au pronunțat cu privire la necesitatea și temeinicia măsurilor luate împotriva sa, având în vedere documentele clasificate (supra, pct. 40-41 și 49-51).

(…)

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

115. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

116. Reclamantul a solicitat 418 026 lei românești [RON – aproximativ 87 000 EUR (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Această sumă a reprezentat pierderea de salarii de la data trecerii sale în rezervă până în martie 2021, când au fost depuse cererile. De asemenea, a solicitat 10 000 EUR cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

117. Guvernul a contestat pretențiile reclamantului.

118. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate directă între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat; prin urmare, respinge această pretenție. Pe de altă parte, aceasta consideră că reclamantul a suferit cu siguranță un prejudiciu moral, iar constatarea unei încălcări nu poate să constituie, în sine, o reparație. Având în vedere natura încălcării, Curtea, pronunțându-se în echitate, acordă reclamantului 6 000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

119. În plus, trebuie subliniat că o hotărâre prin care Curtea constată o încălcare a Convenției sau a protocoalelor la aceasta impune statului pârât o obligație legală nu doar de a plăti persoanelor respective sumele acordate cu titlu de reparație echitabilă, ci și de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, individuale care trebuie să fie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării și pentru a remedia pe cât posibil efectele acesteia [a se vedea, printre numeroase alte autorități, Guethmundur Andri Astraethsson împotriva Islandei(MC), nr. 26.374/18, pct. 311, 1 decembrie 2020 și trimiterile citate]. Cea mai potrivită formă de reparație în cauzele în care procedurile interne contestate de reclamant au determinat încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție este, de regulă, redeschiderea procesului în timp util și rejudecarea cauzei în conformitate cu toate cerințele unui proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, Miryana Petrova, citată anterior, pct. 50).

B. Cheltuieli de judecată

120. Reclamantul a solicitat totodată 15 485,77 lei (aproximativ 3 230 EUR) pentru cheltuielile de judecată ocazionate în fața instanțelor naționale și a Curții, anexând copii după facturile care justificau, în opinia sa, suma solicitată.

121. Guvernul a contestat pretențiile, susținând că sunt excesive și în parte nefondate.

122. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real și necesar al acestora, precum și caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În speță, ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 2 700 EUR pentru toate cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit.

C. Dobânzi moratorii

123. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea Curții

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 din Convenție;

3. hotărăște:

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 6 000 EUR (șase mii de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

(ii) 2 700 EUR (două mii șapte sute de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit;

(b) că, de la expirarea termenului de trei luni sus-menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.”