Hotărârea CEDO în Cauza Călin şi alţii împotriva României

3 iul. 2017
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 5749

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

II. Dreptul și practica interne relevante

A. Constituția

38. Dispozițiile relevante din Constituție sunt următoarele:

Art. 15

„(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Art. 20

„(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Art. 26

„(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”.

Art. 147

(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

[…]

Campania #citescAcasa

(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

B. Dispozițiile legale relevante cu privire la starea civilă a persoanelor

1. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice în vigoare în momentul faptelor

39. Conform art. 8 din Decretul nr. 31/1954 sus-menționat, persoana devine majoră și dobândește capacitatea deplină de exercițiu la împlinirea vârstei de optsprezece ani. Conform art. 11 din decret, minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani este lipsit total de capacitate de exercițiu.

2. Codul familiei în vigoare până la 8 noiembrie 2007

40. Dispozițiile relevante din Codul familiei în vigoare în momentul nașterii reclamanților erau redactate după cum urmează:

Art. 56

„Filiația față de tată se stabilește […] prin recunoaștere [din partea tatălui – n.n.] sau prin hotărâre judecătorească”.

Art. 59

„(1) Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele său de către mamă […] ori de reprezentantul lui legal”.

Art. 60

„(1) Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului.

[…]

(3) În cazul în care mama a conviețuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreținere, termenul de un an va curge de la încetarea conviețuirii ori a întreținerii.”

3. Modificările aduse prin Legea nr. 288/2007

41. Legea nr. 288/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei („Legea nr. 288/2007”) a intrat în vigoare la 8 noiembrie 2007. Aceasta conținea următoarele modificări:

Art. I

„[…]

5. La articolul 60, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

„Acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia”.

Art. II

„Dispozițiile prezentei legi privind […] acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile și în cazul copiilor născuți înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată”.

4. Modificările aduse prin Legea nr. 287/2009 privind noul Cod civil

42. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil („Legea nr. 287/2009”), intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, prevede următoarele:

Art. 424 Stabilirea paternității prin hotărâre judecătorească

„Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească”.

Art. 425 Acțiunea în stabilirea paternității

„(1) Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.

[…]”

Art. 427 Termenul de prescripție

„(1) Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului.

[…]”

5. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

43. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil („Legea nr. 71/2011”), intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, a abrogat Legea nr. 288/2007. Dispoziția relevantă din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 are următorul cuprins:

Art. 47

„Stabilirea filiației […] este supusă dispozițiilor Codului civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare”.

C. Jurisprudența Curții Constituționale

44. Prin Decizia nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial la 23 decembrie 2008, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. II din Legea nr. 288/2007, acordând prioritate principiului neretroactivității legii civile. Instanța a motivat decizia astfel:

„Analizând motivele de neconstituționalitate formulate, din această perspectivă [a încălcării art. 15 alin. (2) din Constituție privind neretroactivitatea legii – n.n.], Curtea [constituțională – n.n.] constată că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007, privind acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituțional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale.

Astfel, neconstituționalitatea reglementării rezultă din faptul că legea nouă se aplică și copiilor născuți înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluționare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi”.

45. Pentru a evita o practică divergentă sau nerespectarea deciziilor sale, Curtea Constituțională prezintă în deciziile sale efectele pe care acestea trebuie să le producă (a se vedea, de exemplu, deciziile cu nr. 665 din 5 iulie 2007 și nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, în care Curtea Constituțională a precizat efectele constatării neconstituționalității pentru viitor).

III. Dreptul internațional relevant

46. Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, prevede următoarele:

Articolul 7

„1. Copilul se înregistrează imediat după nașterea sa și are, prin naștere, dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de aceștia”.

IV. Alte acte adoptate de Consiliul Europei

47. Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, adoptată la 15 septembrie 1975, a fost ratificată de România la 30 noiembrie 1992. Partea din Convenție relevantă în speță este formulată după cum urmează:

Art. 3

„Filiația față de tată a tuturor copiilor născuți în afara căsătoriei poate fi constatată sau stabilită prin recunoaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească.”

48. Raportul explicativ al acestei Convenții precizează următoarele cu privire la art. 3:

„16. Acest articol prevede cele două moduri de constatare ori stabilire a filiației față de tată care sunt descrise în cele ce urmează; de asemenea, stabilește regula generală că acțiunea în stabilirea paternității trebuie să fie posibilă în toate cazurile.

[…]

20. Desemnarea persoanelor sau a autorităților care pot sau trebuie să acționeze în vederea stabilirii paternității unui copil născut în afara căsătoriei, ca și a termenelor în care se poate introduce o astfel de acțiune rămân la aprecierea legislațiilor interne”.

49. Comitetul de experți în dreptul familiei (CJ-FA) a întocmit o „carte albă” despre principiile referitoare la stabilirea și la consecințele juridice ale filiației, adoptată de Comitetul european de cooperare juridică (CDCJ) în cadrul celei de a 79-a reuniuni de plen din 11 – 14 mai 2004. Principiul nr. 8 era formulat astfel:

„1. Dacă filiația față de tată nu este stabilită nici prin prezumție, nici prin recunoaștere voluntară, legislația trebuie să prevadă posibilitatea de a introduce o acțiune în stabilirea ei prin hotărâre judecătorească.

2. Copilul ori reprezentantul său au dreptul de a introduce o acțiune în stabilirea filiației față de tată. Acest drept poate fi acordat, de asemenea, uneia sau mai multora dintre persoanele următoare:

– mama;
– persoana care pretinde că este tatăl;
– orice persoană care justifică un interes specific;
– o autoritate publică.

3. Statele pot stabili termene pentru introducerea unei acțiuni în stabilirea filiației față de tată”.

50. Raportul mai preciza următoarele:

„Alin. 3 de la art. 8 menționează posibilitatea de a stabili termene pentru introducerea unei acțiuni ca să permită stabilizarea, în timp, a situației familiale a persoanelor vizate. În consecință, dreptul copilului de a introduce o acțiune în stabilirea filiației sale față de tată poate fi totuși limitat (asta se poate întâmpla mai ales după un timp, după ce copilul a împlinit vârsta majoratului)”.

ÎN DREPT

I. Cu privire la conexarea cererilor

51. Ținând seama de similitudinea cererilor în privința problemelor de fond pe care le ridică, Curtea consideră oportună conexarea lor, în temeiul art. 42 § 1 din Regulament.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

52. Invocând art. 8 din Convenție, toți reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea vieții lor private ca urmare a imposibilității stabilirii filiației față de tată având în vedere termenul de prescripție care li s-a aplicat în temeiul dreptului intern. Pentru a se plânge de aceeași încălcare, reclamantul din Cererea nr. 25.057/11 invocă și art. 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că afirmațiile reclamanților trebuie să fie examinate exclusiv din perspectiva art. 8 din Convenție, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

A. Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părților

53. Guvernul reproșează reclamanților că au așteptat mai mult de trei ani după Decizia Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 înainte de a sesiza Curtea. În opinia sa, întrucât reclamanții consideră că decizia Curții Constituționale a avut ca finalitate influențarea modului de soluționare a acțiunilor lor în stabilirea paternității, aceștia ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la data acestei decizii.

54. Reclamanții nu au prezentat observații cu privire la excepția întemeiată pe nerespectarea termenului de 6 luni.

2. Motivarea Curții

a) Principiile aplicabile

55. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție urmărește să asigure securitatea juridică, oferind garanția că acele cauze care ridică probleme legate de Convenție sunt examinate într-un termen rezonabil și că nu există posibilitatea ca deciziile pronunțate să fie contestate pe termen nedefinit (Zorica Jovanovic împotriva Serbiei, nr. 21.794/08, pct. 52, CEDO 2013). Această regulă marchează limita în timp a controlului efectuat de organele Convenției și indică atât persoanelor private, cât și autorităților termenul după expirarea căruia nu se mai poate exercita acest control [Sabri Güneș împotriva Turciei (MC), nr. 27.396/06, pct. 40, 29 iunie 2012].

56. În general, termenul de 6 luni începe să curgă de la data deciziei definitive pronunțate în cadrul procesului de epuizare a căilor de atac interne. Doar căile de atac obișnuite și efective pot fi luate în considerare pentru termenul de 6 luni deoarece un reclamant nu poate amâna termenul strict impus de Convenție încercând să adreseze cereri inadecvate instanțelor sau instituțiilor care nu au puterea sau competența necesară pentru acordarea, în temeiul Convenției, a unei reparații efective privind respectivul capăt de cerere [Fernie împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 14.881/04, 5 ianuarie 2006].

57. În cazul în care este clar de la început că reclamantul nu dispune de nicio cale de atac efectivă, termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care sunt denunțate actele sau măsurile ori de la data la care reclamantul ia cunoștință de ele sau resimte efectele ori prejudiciul cauzat de ele [Dennis și alții împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 76.573/01, 2 iulie 2002]. În sfârșit, Curtea amintește că o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale poate avea forma nu doar a unui act instantaneu, ci și a unei situații continue. Conceptul de “situație continuă” indică o stare de fapt determinată de acțiuni continue care sunt realizate de stat ori în numele acestuia și ale căror victime sunt reclamanții, iar termenul de 6 luni nu începe să curgă cât timp situația continuă persistă (Daróczy împotriva Ungariei, nr. 44.378/05, pct. 18, 1 iulie 2008).

b) Aplicarea principiilor sus-menționate

58. În prezenta cauză, Curtea constată că toți reclamanții s-au născut în afara căsătoriei și că, în temeiul legislației aplicabile la data nașterii lor, dreptul de a introduce o acțiune în stabilirea paternității se prescrisese la un an după nașterea lor (cererile nr. 25.057/11 și 34.739/11) sau la un an după decesul presupusului tată (Cererea nr. 20.316/12). Toți reclamanții erau minori la data la care s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de legea în vigoare la data nașterii lor.

59. Curtea observă, în continuare, că Legea nr. 288/2007, intrată în vigoare la 8 noiembrie 2007, prevedea că dreptul copilului la acțiune în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții acestuia și a precizat că această dispoziție era aplicabilă copiilor născuți anterior intrării sale în vigoare. Prin urmare, dreptul la acțiune în stabilirea paternității al reclamanților a renăscut și aceștia au putut, în temeiul noii legi, să sesizeze în mod legitim instanțele interne cu o acțiune în stabilirea filiației față de tată. Curtea observă că, prin Decizia sa din 9 decembrie 2008, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. II din Legea nr. 288/2007. Întrucât, în conformitate cu dreptul intern, decizia Curții Constituționale este obligatorie pentru instanțele interne de la data publicării sale în Monitorul Oficial, iar dispozițiile legii declarate neconstituționale încetează să mai producă efecte juridice în termen de 45 de zile de la publicare dacă nu sunt aduse în conformitate cu Constituția (supra, pct. 38), Curtea constată că dispoziția favorabilă reclamanților nu mai era aplicabilă în dreptul intern începând din data de 23 decembrie 2008.

60. De altfel, Curtea consideră că, în prezenta cauză, nu poate fi vorba de o “situație continuă” în sensul regulii celor 6 luni, ci de un eveniment deosebit survenit la o dată exactă, respectiv Decizia Curții Constituționale din 9 decembrie 2008, care a anulat la nivel intern dreptul la acțiune în stabilirea paternității. Faptul că un eveniment are consecințe importante în timp nu înseamnă că a generat o “situație continuă” (Posti și Rahko împotriva Finlandei, nr. 27.824/95, pct. 39 – 40, CEDO 2002-VII). În plus, Curtea consideră că sus-menționata decizie a Curții Constituționale precizează clar că, ulterior pronunțării sale, reclamanții nu mai dispuneau în plan intern de o cale de atac efectivă pentru soluționarea capătului lor de cerere formulat în temeiul art. 8 din Convenție.

61. Având în vedere aceste constatări preliminare, Curtea trebuie să examineze pe rând dacă reclamanții din prezentele cauze au sesizat-o în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.

(i) Cu privire la cererile nr. 25.057/11 și 34.739/11

62. Curtea observă că reclamanții care au introdus aceste cereri au pornit acțiunile în stabilirea paternității atunci când dispozițiile Legii nr. 288/2007 erau încă în vigoare. În timpul în care procesele erau pendinte în primă instanță, Decizia Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 a devenit obligatorie pentru instanțele interne.

63. Or, în cazul primului reclamant, instanțele interne au judecat cauza pe fond în primă instanță și în apel. Doar instanța de recurs a ridicat din oficiu excepția privind termenul de prescripție stabilit prin Decizia Curții Constituționale din 9 decembrie 2008. În cazul celei de a doua reclamante, deși în primă instanță acțiunea a fost respinsă ca tardiv formulată, instanța de apel a trimis cauza la judecătorie pentru judecarea pe fond.

64. Prin urmare, Curtea consideră că celor doi reclamanți nu li se poate reproșa că au încercat să introducă o acțiune care li s-a părut, cel puțin la acel moment, că poate constitui un remediu pentru capătul lor de cerere (Campos Costa și alții împotriva Portugaliei, nr. 10.172/04, pct. 23, 30 octombrie 2007). Din punctul lor de vedere era rezonabil să aștepte soluționarea acțiunii în stabilirea paternității pe care au introdus-o în mod corespunzător înainte de a sesiza Curtea. Astfel, reclamanții au oferit instanțelor interne posibilitatea de a remedia situația în litigiu.

65. Rezultă că deciziile interne definitive, în sensul art. 35 § 1 din Convenție, sunt într-adevăr cele pronunțate în acțiunile în stabilirea paternității, adică Decizia definitivă a Curții de Apel Iași din 9 februarie 2011 și, respectiv, cea a Curții de Apel Mureș din 24 noiembrie 2010.

66. Ținând seama de faptul că reclamanții au sesizat-o în termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a deciziei interne respective, Curtea consideră că aceste cereri nu sunt tardive. Deci excepția Guvernului urmează a fi respinsă.

(ii) Cu privire la Cererea nr. 20.316/12

67. Curtea amintește că un reclamant nu are obligația de a utiliza căi de atac care nu sunt nici adecvate, nici efective [Akdivar și alții împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, pct. 67; și Prystavska împotriva Ucrainei (dec.), nr. 21.287/02, CEDO 2002-X]. Utilizarea căilor de atac are consecințe asupra stabilirii “deciziei definitive” și deci asupra calculării momentului în care începe să curgă termenul de 6 luni [a se vedea, de exemplu, Kucherenko împotriva Ucrainei (dec.), nr. 41.974/98, 4 mai 1999; și Rezgui împotriva Franței (dec.), nr. 49.859/99, CEDO-XI].

68. Curtea amintește că tocmai a constatat că Decizia Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 a avut ca efect suspendarea și apoi anularea temeiului legal intern care i-ar fi permis celui de-al treilea reclamant să sesizeze în mod valid instanțele naționale (supra, pct. 60). În acest context, acțiunea în stabilirea paternității introdusă de reclamant, la aproximativ doi ani de la pronunțarea sus-menționatei decizii a Curții Constituționale, era sortită eșecului și nu constituia o cale de atac ce trebuia epuizată în sensul Convenției. Curtea mai observă că, deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe art. 8 din Convenție pe lângă dispozițiile de drept comun, instanțele interne au respins acțiunea sa ca inadmisibilă, fără să examineze fondul cauzei, considerând că reclamantul nu avea temei legal în dreptul intern pentru a introduce o astfel de acțiune.

69. Prin urmare, Curtea consideră că al treilea reclamant ar fi trebuit să formuleze capătul de cerere cel târziu în termen de 6 luni de la data publicării deciziei Curții Constituționale, respectiv 9 decembrie 2008. Excepția ridicată de Guvern urmează așadar să fie admisă.

c) Concluzie

70. Curtea constată că cererile nr. 25.057/11 și nr. 34.739/11 nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea le declară admisibile.

71. Referitor la Cererea nr. 20.316/12, Curtea constată că este tardivă și trebuie respinsă, în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 §4 din Convenție.

Hotărârea CEDO în Cauza Călin și alții împotriva României was last modified: iulie 3rd, 2017 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter