Excepţia netimbrării acţiunii. Recursuri respinse ca nefondate (NCC, NCPC, L. nr. 146/1997, L. nr. 11/1991)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1146/2020

L. nr. 146/1997: art. 20 alin. (1) și (2); L. nr. 11/1991: art. 4 alin. (1) lit. g) și h), art. 9 alin. (2), art. 12; NCC: art. art. 969, art. 1073, art. 1003; NCPC: art. 129 alin. (6), art. 261 pct. 5; art. 304, art. 312 alin. (1), art. 720^1

Având în vedere faptul că unele dintre criticile formulate sunt comune pentru toți recurenții, Înalta Curte urmează a le analiza și a le răspunde grupând aceste critici în funcție de excepțiile invocate și apoi de fondul cauzei, respectiv de motivele de nelegalitate invocate.

În ceea ce privește excepția netimbrării acțiunii invocată de recurenții C. și B.:

Recurenții invocă dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997 și susțin că admiterea excepției impune anularea cererii ca netimbrată și face de prisos cercetarea în fond a pricinii. Se mai arată că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția netimbrării nici în cursul procesului, nici prin sentință.

Această critică nu poate fi primită. Înalta Curte reține că prin apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 454/C/2015 pronunțată de Tribunalul Bihor, pârâții C. și B. nu au invocat faptul că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra excepției netimbrării acțiunii, astfel că nu se poate invoca aceasta omisso medio, direct în recurs.

Trecând peste acest aspect, prin sentința Tribunalului Bihor s-a reținut că reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 7425,16 RON, respectiv 39 RON + 7.386,16 RON prin OP nr. x din 15 noiembrie 2010.

Așa fiind, nu era necesar ca instanța să se pronunțe în mod explicit asupra excepției privind netimbrarea acțiunii, iar critica din recurs este nefondată.

Excepția netimbrării cererii de chemare în garanție invocată de recurenta S.C. E. S.R.L.

Critica nu poate fi primită, instanța de fond analizând cererea de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile art. 61 C. proc. civ. ca fiind o precizare de acțiune, prin care s-a solicitat obligarea la plata prejudiciului și a celorlalte două pârâte răspunzătoare de prejudiciul creat societății reclamante prin faptele ilicite.

De altfel, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că din conținutul cererii, dincolo de titulatura adăugată cu pixul și temeiul juridic, rezultă că de fapt reclamanta solicită obligarea, pe lângă B. și C. și a celorlalți pârâți S.C. E. și S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligațiilor contractuale de către C.

Așa fiind, nu se pune problema că cererea îndreptată împotriva S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. trebuia timbrată ca o cerere de chemare în garanție. Pentru reclamantă a fost admisă cererea de ajutor public judiciar și plata taxei a fost eșalonată.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. invocată de recurenții C., B. și S.C. E. S.R.L..

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtă și cel despre care se pretinde că este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății.

Prin Contractul de consultanță nr. 154 din 3 ianuarie 2002 încheiat între B. și reprezentantul acesteia, C. și societatea reclamantă S.C. A. S.A., pârâta-recurentă B. se obliga să asigure prin reprezentantul asociat și administrator al acesteia consultanța managerială pentru întreaga activitate a societății reclamante, prin implicarea directă și permanentă în conducerea executivă a societății și să reprezinte interesele societății reclamante A.

Potrivit clauzelor contractuale, C. avea interdicție de transmitere a datelor ce fac obiectul contractului de consultanță, în raporturile consultantului cu terții, cât și de folosire a informațiilor în propriul său avantaj, sau în avantajul terților, timp de cinci ani după încetarea prestațiilor în baza respectivului contract.

Obiectul acțiunii îl constituie tocmai pretinsa încălcare a clauzei de confidențialitate și de neconcurență de către consultant, al cărui asociat și administrator este pârâtul-recurent C.

Pe de altă parte, în acțiunea în concurență neloială, cu privire la calitatea procesuală pasivă, în principiu, sunt aplicabile regulile generale, fiind chemat să răspundă autorul comportamentului neloial, de regulă un comerciant. Alături de acesta, pot fi trași la răspundere coautorii, complicii, instigatorii, indiferent de calitatea lor. Autorul actului ilicit va răspunde solidar, în calitate de comitent, cu prepusul său, pentru acoperirea prejudiciului produs printr-o faptă concurențială neloială săvârșită de acesta, în exercițiul atribuțiunilor ce i-au fost conferite. În acest sens sunt dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, în forma aflată în vigoare la momentul nașterii raportului juridic litigios.

În mod corect a reținut Curtea de Apel faptul că, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți, împrejurarea că în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului chiar dacă într-o situație dată nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile contractuale. Așa fiind, a fost în mod corect înlăturată critica potrivit căreia instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. raportat la art. 969 C. civ.

Așadar, critica referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. este neîntemeiată.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către toți recurenții.

Aceasta este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind termenul de 1 an, prevăzut în art. 12, potrivit căruia: „Dreptul la acțiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de 1 an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna și pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii faptei”.

Actele de concurență neloială săvârșite de către pârâți denotă o activitate anticoncurențială în formă continuată, ultima societate fiind înființată la 31 octombrie 2008.

Termenul de prescripției prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 167/1958 este de 3 ani. În speță, termenul la care încetează interdicția stabilită prin clauza contractuală este octombrie 2010. Așadar, acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani și acesta se împlinește în octombrie 2013. Față de faptul că acțiunea a fost formulată la 1 iulie 2010, în mod corect a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Pe de altă parte, clauza de neconcurență poate fi detaliată prin termeni cuprinși în legislația privind concurența neloială, însă aceasta nu schimbă obiectul cauzei.

Faptele care se încadrează în categoria actelor de concurență denotă o activitate anticoncurențială în formă continuată, ceea ce duce la concluzia că termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Așa fiind, critica privind prescripția dreptului material la acțiune este nefondată.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. invocată de aceste recurente și de recurenții C. și B.

Prin contractul de consultanță B. și C. și-au asumat o obligație negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terții și a nu folosi informațiile în propriul avantaj sau în avantajul terților, timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligație a fost încălcată direct de C. și B., dar și prin intermediul S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.

Reținând că în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existența unei identități între persoana pârâtă și cel despre care se pretinde că este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății, în mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., iar critica privind soluționarea acestei excepții este nefondată.

Excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. invocată de toți recurenții.

Se invocă inexistența unui raport de conexitate între cererea principală și cea incidentală a obiectului dedus judecății.

Critica privind inadmisibilitatea cererii este nefondată, astfel cum s-a reținut în considerentele ce preced, în realitate, s-a formulat o cerere de chemare în judecată în calitate de pârâte a altor persoane. Dacă cererea ar fi fost o cerere de chemare în garanție, petitul ar fi trebuit să aibă o altă formulare.

Deși instanța a numit-o cerere de chemare în garanție, aceasta a tratat cererea ca fiind o precizare prin care s-a solicitat obligarea la plata prejudiciului și a celorlalte două pârâte răspunzătoare de prejudiciul creat societății reclamante prin faptele ilicite.

În același sens, în mod corect a fost respinsă și excepția prematurității cererii de chemare în garanție, dispozițiile art. 720^1 C. proc. civ. fiind aplicabile în soluționarea litigiului anterior cererii de chemare în judecată. Aceste dispoziții nu se aplică cererilor ulterioare formulate pe parcursul derulării litigiului, cu privire la care nu se mai cere procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 720^1 C. proc. civ.

Critica privind încălcarea principiului disponibilității părților prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. este nefondată.

Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în același sens statuând și art. 129 alin. (6) C. proc. civ.: „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”. Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta este cel care trebuie să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității și a analizat corect obiectul dedus judecății, care este răspunderea civilă contractuală, respectiv încălcarea clauzei de neconcurență și confidențialitate prevăzută la art. 1 și art. 3 din Contractul nr. x/A/2020. Au fost analizate condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile și nașterea obligației de despăgubiri, respectiv: existența faptei ilicite, vinovăția, prejudiciul și raportul de cauzalitate și prejudiciu. Toate acestea au fost analizate din perspectiva dispozițiilor art. 969, art. 1073 și art. 1003 C. civ.

În cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, motivarea deciziei recurate este clară și precisă și nu se rezumă la o însușire de fapte și argumente, se referă la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea și conduce în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, este suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice, astfel încât se poate aprecia că au fost respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.. În speță, hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative și oferă părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii” – nu este aplicabil în cauză.

Recurentele invocă încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 973 și art. 1073 C. civ.

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că în cauză, contractul intervenit între părți are putere de lege, iar clauza de neconcurență și confidențialitate prevăzută la art. 1 și art. 3 nu poate fi interpretată în sensul că produce doar parțial efecte sau ar viza doar o parte din faptele prejudiciabile ale pârâtelor, pentru intimată. Fiind vorba despre o răspundere civile contractuală, fundamentată pe dispozițiile C. civ., delictul civil izvorând din contractul de consultanță se extinde în temeiul răspunderii civile delictuale generale și asupra S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.

B. și C. și-au asumat o obligație negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terții și a nu folosi informațiile în propriul avantaj sau în avantajul terților, timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligație a fost încălcată direct de C. și B. dar și prin intermediul societăților recurente S.C. E. și D. S.R.L.

Așadar, suntem în prezența unui fapt ilicit culpabil, săvârșit printr-o pluralitate de autori, între care există o strânsă legătură, reprezentată de persoana recurentului C., care este asociat și administrator în toate societățile recurente.

Instanța de apel nu a extins răspunderea contractuală la entități care nu erau parte în contract, pentru recurentele pârâte S.C. E. S.R.L. și D. S.R.L. reținându-se atragerea răspunderii civile delictuale.

Se invocă aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 11/1991, respectiv dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. g) și h) din această lege.

Aceste dispoziții legale stabilesc că reprezintă contravenție „deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant”, precum și „concedierea sau atragerea unor salariați ai unui comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale”.

Această critică este nefondată. Reclamanta-intimată nu a solicitat sancționarea contravențională a pârâților pentru săvârșirea faptelor de concurență neloială, ci sancționarea încălcării obligației contractuale de confidențialitate și neconcurență.

În accepțiunea Legii nr. 11/1991, art. 2, noțiunea de „concurență” nu este definită în mod explicit sub aspectul ariei sale de incidență și prin urmare, legea lasă deschisă calea sancționării tuturor actelor neoneste săvârșite în activitatea comercială sau industrială, chiar și în absența unui raport de concurență între autor și victimă.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – „instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” – nu este aplicabil în cauză.

Pârâta-recurentă B., în calitate de consultant și pârâtul-recurent C., în calitate de asociat și administrator al acestei societăți și, în același timp, manager în cadrul societății reclamante au încălcat clauza de confidențialitate și de neconcurență prevăzute în Contractul de consultanță nr. 154 A din 3 ianuarie 2002. Astfel, art. 2 din acest contract prevede: „Prezentul contract are caracter confidențial. Prin caracter confidențial părțile înțeleg că un număr de persoane au acces la informațiile cuprinse în prezentul document și în documentele ce urmează a fi elaborate (…). Art. 3: Consultantului i se interzice transmiterea datelor ce fac obiectul prezentului contract, în raporturile sale cu terții, cât și folosirea informațiilor în propriul avantaj, sau în avantajul terților. Prezenta prevedere este valabilă 5 (cinci) ani după încetarea prestației în baza prezentului contract”. Această obligație a fost asumată de pârâtul-recurent C. în baza contractului de management încheiat cu societatea reclamantă, în care pârâtul a avut calitatea de director executiv.

În această calitate, pârâtul C. a avut acces la cel mai înalt nivel de informații. La data plecării din societate, acesta deținea întreg Know-how-ul și toate secretele comerciale ale societății A.

Societatea reclamantă nu doar că a solicitat pârâtului C. păstrarea secretelor societății, ci a inclus această obligație în contractul de prestări servicii de management, și în plus, a remunerat în mod substanțial activitatea pârâtului C. și a societății B. nu doar pentru serviciile prestate, ci și suplimentar pentru menținerea secretelor comerciale, timp de 5 ani după încetarea contractelor cu societatea.

Pârâtul-reclamant C. a întreprins acțiuni care contravin prevederilor Contractului de consultanță nr. 154 A din 3 ianuarie 2002, art. 3 deoarece a înființat în anul 2005 societatea E. S.R.L. care are ca obiect de activitate fabricarea de construcții metalice și părți componente ale structurilor metalice, și în anul 2006 Societatea D. S.R.L. cu activitate principală Cod CAEN 2811 fabricarea de construcții metalice și părți componente ale structurilor metalice și părți componente ale structurilor metalice identic cu al A. S.A., societăți în care C. este asociat și administrator.

S-a reținut în speță îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii pentru concurență neloială, iar raportul de expertiză contabilă întocmit în faza procesuală a desfășurării procesului la Tribunalul Bihor a stabilit cuantumul prejudiciului cauzat societății reclamante de către C. și B., de către S.C. E. și D. S.R.L.

S-a reținut în mod corect faptul că întreaga activitate a S.C. E. și S.C. D. S.R.L. a fost fondată și dezvoltată pe secretul comercial divulgat și exploatat de pârâtul-recurent C.

Acesta a atras salariați ai societăților A., a defăimat societatea A. prin comunicarea și răspândirea în mod public de afirmații menite să inducă în eroare clientela. Odată cu decesul acționarului majoritar al grupului de firme A. a creat grave prejudicii de imagine societății reclamante.

Clienții au fost deturnați, au migrat spre nou înființata firmă, C. propunând prețuri mai mici pentru a încuraja venirea clienților. Încălcarea clauzei de neconcurență și confidențialitate s-a făcut în interesul propriu al lui C. și B., precum și al terților, respectiv S.C. E. și D. S.R.L.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. -„hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.” – nu este aplicabil în cauză.

Textul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. instituie regimul de drept comun în materia nulității actelor de procedură. Acesta are în vedere două ipoteze distincte de nulitate, una constând în nesocotirea formelor legale, adică, în sens generic, cu încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, indiferent dacă aceste forme privesc elementele exterioare ale actului, extrinseci sau pe cele interioare, intrinseci, precum și indiferent dacă respectivele norme sunt reglementate prin dispoziții imperative sau dispozitive, prin norme onerative sau prohibitive. Cealaltă ipoteză constă în întocmirea actului de procedură de către un funcționar necompetent. În ambele situații, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Se invocă acest motiv de recurs pe considerentul greșitei calificări a cererii de chemare în garanție ca fiind o cerere de chemare în judecată a celor doi pârâți S.C. E. S.R.L. și D. S.R.L.

Potrivit dispozițiilor art. 84 C. proc. civ.: „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”.

Așadar, în exercitarea rolului său activ, instanța trebuie să califice cererea în funcție de scopul urmărit, ea nefiind ținută de denumirea pe care partea a dat-o cererii.

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că, deși a fost întemeiată în drept pe art. 61 C. proc. civ., judecătorul instanței de fond a tratat cererea ca și o precizare de acțiune.

Această abordare este corectă, deoarece din conținutul cererii, dincolo de titulatura adăugată cu pixul și temeiul juridic, rezultă că de fapt reclamanta solicită obligarea, pe lângă B. și C. și a celorlalți pârâți S.C. E. și S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligațiilor contractuale de către C.

Așa fiind, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.