Excepția lipsei calităţii procesuale pasive. Cerere în anulare a deciziei de impunere (NCPC, L. nr. 554/2004, C. pr. fisc)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 3679/2020

NCPC: art. 36, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (2); L. nr. 554/2004: art. 2 alin. (1) lit. c), art. 20; C. pr. fisc: art. 41, art. 168, art. 205, art. 206, art. 209, art. 216 alin. (3), art. 218 alin. (2)

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt fondate.

1. Argumente de fapt și de drept relevante

Cu titlu prealabil prezentei analize, se învederează că, deși la dosar au fost înregistrate două cereri de recurs distincte depuse de pârâte, având în vedere criticile similare care se circumscriu motivelor de casare invocate de către recurentele-pârâte, instanța de control judiciar le va trata unitar.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, este nefondat.

Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția adoptată.

Din parcurgerea considerentelor sentinței atacate rezultă că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor reclamantei și respectiv, a apărărilor formulate de pârâte pe parcursul procesului, și a expus argumentele pe baza cărora a respins excepțiile invocate de către pârâte și a concluzionat, în final, că este întemeiată, în parte, acțiunea cu care a fost învestit.

În contextul arătat, împrejurarea că prima instanță a împărtășit punctul de vedere exprimat de către reclamantă, nu echivalează cu o necercetare în fond a cauzei în sensul celor afirmate de către recurentele-pârâte, argumentele proprii judecătorului putând fi decelate cu ușurință din motivarea sentinței.

Soluția de anulare parțială a Deciziei nr. 559/49/19.012016, înscrisă în dispozitivul sentinței recurate, reflectă menținerea actelor administrative fiscale emise în sarcina societății reclamante pentru suma de 177.554 RON, anularea parțială a deciziei de soluționare de contestației având drept consecință anularea măsurii de desființare a deciziei de impunere, precum și anularea, în parte, a acestui din urmă act administrativ fiscal, care a fost menținut pentru suma de 177.554 RON.

Criticile recurentelor-pârâte, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt fondate, în parte.

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate Decizia de soluționare a contestației nr. 559/49/19.012016, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Serviciul Soluționare Contestații, Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/03.03.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/03.03.2015, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița – Năsăud, precum și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/03.03.2015, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița – Năsăud – Activitatea de Inspecție Fiscală.

Prin Decizia nr. 559/49/19.012016 s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a contestației formulate de reclamantă împotriva Raportul de inspecție fiscală nr. x/03.03.2015, desființarea Deciziei de impunere nr. x/03.03.2015, pentru suma totală de 1.827.445 RON, reprezentând impozit pe profit și accesoriile aferente, urmând ca organele de inspecție fiscală să reanalizeze cauza pentru aceleași obligații și aceeași perioadă, având în vedere considerentele din motivarea deciziei și dispozițiile normative incidente în materie, în vigoare în perioada respectivă.

Totodată, prin decizia de soluționare a contestației s-a constatat necompetența materială a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara referitor la capetele de cerere din contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 65/03.03.2015, precum și la solicitările reclamantei de îndreptare a posibilelor erori materiale descrise în cuprinsul contestației, reținându-se că aparține Administrației Județene a Finanțelor Publice Bistrița – Năsăud, în calitate de organ emitent al dispoziției de măsuri, competența de soluționare a contestației formulate împotriva acestui act fiscal.

Critica recurentei-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara vizând nepronunțarea instanței de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/03.03.2015, este neîntemeiată.

În mod corect prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, reținând că, în conformitate cu prevederile art. 36 din C. proc. civ., republicat, fiecare dintre pârâtele chemate în judecată își justifică calitatea procesuală pasivă în raport cu actul administrativ fiscal pe care l-au emis.

Prin urmare, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara are calitate procesuală pasivă în cauză, în calitate de emitent al Deciziei nr. 559/49/19.012016, având în vedere că doar legalitatea acestui act administrativ fiscal este verificată în raport cu pârâta respectivă.

Aceeași soluție se impune și în privința excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița – Năsăud în privința capătului de cerere având ca obiect acordarea de dobânzi calculate pentru perioada cuprinsă între data plății sumelor stabilite suplimentar prin decizia de impunere și data restituirii acestor sume.

În consecință, în cauză se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița – Năsăud, în raport cu actele administrative fiscale emise de această pârâtă, contestate prin acțiunea dedusă judecății.

Prevederile art. 168 din Codul de procedură fiscală și ale Ordinului M.F.P. nr. 1899/2004, ce reglementează procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, nu pot fi reținute drept temei pentru justificarea calității procesuale pasive a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în a cărei administrare se află societatea reclamantă.

Așa cum s-a argumentat anterior, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița – Năsăud deține calitate procesuală pasivă prin prisma calității de emitent al deciziei de impunere, raportului de inspecție fiscală și al dispoziției de măsuri, fără a fi relevant sub aspectul calității procesuale, organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare.

Criticile recurentelor-pârâte vizând excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 559/49/19.01.2016 și a Deciziei de impunere nr. x/03.03.2015, sunt fondate.

Prevederile art. 205 – art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare în perioada de referință, reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative fiscale, care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 – art. 217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, conform art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

În interpretarea normelor care reglementează procedura de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale, Înalta Curte a statuat în mod constant că procedura contestației prevăzută de Codul de procedură fiscală, are caracterul unei proceduri administrative obligatorii, cu caracteristica sui generis a atacării în fața instanței de contencios administrativ competente a deciziilor emise în soluționarea contestațiilor cu privire la actele administrative fiscale.

Totodată, potrivit art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin decizia emisă în procedura administrativă se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare a contestației, iar alin. (3)^1 al aceluiași articol prevede că soluția de desființare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, noul act administrativ fiscal emis vizând strict aceeași perioadă și același obiect al contestației pentru care s-a pronunțat soluția de desființare.

În speță, prin Decizia de soluționare a contestației nr. 559/49/19.01.2016, a fost desființată Decizia de impunere nr. x/03.03.2015, pentru suma totală de 1.827.445 RON, reprezentând impozit pe profit și accesoriile aferente, urmând ca organele de inspecție fiscală să reanalizeze cauza pentru aceleași obligații și aceeași perioadă, având în vedere considerentele din motivarea deciziei și dispozițiile legale aplicabile în materie.

Astfel, în considerentele deciziei menționate s-a constatat că decizia de impunere atacată este insuficient motivată sub aspectul normelor legale incidente care fundamentează starea de fapt fiscală, reținându-se că nu au fost luate în considerare explicațiile oferite de societatea reclamantă, însoțite de punctul de vedere al acesteia, precum și faptul că organele de inspecție nu au precizat norma legală care nu permite aplicarea pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în raport de situația pretinsă de către reclamantă.

În contextul evidențiat, organele de soluționare a contestației s-au aflat în imposibilitatea de a se pronunța în legătură cu susținerile reclamantei vizând anularea majorării bazei impozabile la calculul impozitului pe profit aferentă anului 2008, cu suma de 4.176.002 RON, urmare a negării dreptului de deducere a unor cheltuieli la calculul rezultatului fiscal al anului 2008, astfel că, în temeiul art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a dispus desființarea deciziei de impunere, urmând a se clarifica starea de fapt în legătură cu suma de 4.176.002 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de societatea reclamantă în anul 2008.

Referitor la susținerile reclamantei privind anularea pierderii fiscale raportate la anul 2012, prin Decizia nr. 559/49/19.01.2016 s-a reținut că, întrucât decizia de impunere urmează a fi desființată pentru clarificarea stării de fapt în ceea ce privește influențarea bazei impozabile a profitului aferent anului 2008, nu poate fi fracționată obligația fiscală de natura impozitului pe profit suplimentar stabilit în sarcina reclamantei pentru toată perioada verificată, respectiv 2008 – 2013, dispunându-se desființarea deciziei de impunere, în vederea clarificării stării de fapt pentru suma de 1.554.569 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar.

În ceea ce privește susținerile din cuprinsul contestației administrative vizând majorările de întârziere în sumă de 222.806 RON, respectiv penalitățile de întârziere în sumă de 50.070 RON, aferente impozitului pe profit suplimentar, organele de inspecție fiscală au constatat că, față de soluția de desființare a deciziei de impunere pentru debitul principal, se impune a fi desființat acest act administrativ fiscal și în privința obligațiilor fiscale accesorii stabilite în sarcina societății.

În raport de soluția dispusă prin Decizia nr. 559/49/19.01.2016, precum și de considerentele din cuprinsul acestei decizii, redate anterior, Înalta Curte constată că decizia de soluționare a contestației nu are aptitudinea de a produce efecte juridice în privința societății reclamante în sensul dispozițiilor art. 41 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, întrucât nu a validat Decizia de impunere nr. xnr. 50/03.03.2015, ci a procedat la desființarea în întregime a acestui titlu de creanță, urmând ca organele fiscale să reanalizeze cauza pentru aceleași obligații fiscale și aceeași perioadă, cu consecința încheierii unui nou act administrativ fiscal, ce va avea în vedere considerentele deciziei de soluționare, potrivit art. 216 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

Afirmațiile intimatei-reclamante în sensul că este îndreptățită să conteste măsura refacerii controlului dispusă prin decizia de soluționare a contestației, nu pot fi primite drept argumente în susținerea admisibilității prezentului demers judiciar, în condițiile în care împotriva noului act administrativ fiscal ce va fi emis, în măsura în care va institui obligații suplimentare de plată în sarcina reclamantei, aceasta are posibilitatea formulării contestației administrative și atacării în atacării în justiție a noului act de impunere, decizia de soluționare a contestației fiind supusă controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ.

În aceeași ordine de idei, este de subliniat și faptul că la adoptarea soluției de desființare a deciziei de impunere, organele de inspecție fiscală au avut în vedere motivarea insuficientă a acestui act administrativ fiscal sub aspectul normelor legale incidente situației de fapt fiscale, ceea ce a făcut imposibilă analizarea susținerilor formulate în cuprinsul contestației administrative, astfel că nici din această perspectivă, nu se poate reține că prin emiterea deciziei de soluționare a contestației, reclamanta este vătămată într-un drept sau interes legitim în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

O interpretare în sens contrar celor reținute anterior, ar conduce la rămânerea fără finalitate a deciziei de soluționare a contestației administrative, precum și și la eludarea prevederilor art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora în urma desființării deciziei de impunere, se va încheia un nou act administrativ fiscal vizând strict aceeași perioadă și același obiect al contestației pentru care s-a pronunțat soluția de desființare.

Pentru argumentele expuse, în dezacord cu judecătorul fondului, se reține că este întemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 559/49/19.01.2016 și a Deciziei de impunere nr. x/03.03.2015, urmând a fi admisă excepția în discuție, cu consecința respingerii acestei cereri ca inadmisibile.

Instanța de control judiciar constată că raportul de inspecție fiscală nu constituie un act administrativ, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, acesta reprezentând un act premergător emiterii deciziei de impunere, ce cuprinde numai constatări care stau la baza emiterii acestui act de impunere, ca titlu de creanță contestat în cauză.

Ca atare, dat fiind specificul acțiunii în contencios administrativ deduse judecății, în analiza legalității deciziei de impunere sunt examinate și constatările cuprinse în raportul de inspecție fiscală, astfel că, în măsura în care, în speță, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea în anulare a deciziei de impunere, aceeași soluție intervine și în privința raportului de inspecție fiscală, care fundamentează decizia de impunere.

În raport de soluția dată cererii având ca obiect anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 559/49/19.01.2016 și a Deciziei de impunere nr. x/03.03.2015, instanța de control judiciar constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurente vizând acest capăt de cerere, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În ceea ce privește soluția primei instanțe, de anulare a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/03.03.2015, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, criticile recurentelor-pârâte sunt, de asemenea, fondate.

Prin dispoziția menționată s-a dispus, în baza prevederilor art. 105 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrarea în evidența contabilă a reclamantei a obligațiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina societății, conform deciziei de impunere contestate, și a amenzii contravenționale aplicate societății prin Procesul-verbal de contravenție nr. x/17.02.2015.

Instanța de control judiciar achiesează la punctul de vedere exprimat de organele de inspecție fiscală în cuprinsul Deciziei nr. 559/49/19.01.2016, constatând că în conformitate cu dispozițiile art. 205 și art. 206 alin. (2) coroborate cu art. 209 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara este necompetentă material să soluționeze capetele de cerere din contestația administrativă formulată împotriva Dispoziției nr. 65/03.03.2015.

În consecință, reținând că pentru aceste capete de cerere, competența de soluționare a contestației revine organului fiscal emitent al dispoziției de măsuri atacate, în speță, Administrației Județene a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea în anulare a punctului din Decizia nr. 559/49/19.01.2016, vizând constatarea necompetenței materiale a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerente expuse, constatând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Serviciul Soluționare Contestații, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza, va admite excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 559/49/19.01.2016 și a Deciziei de impunere nr. x/03.03.2015, și va respinge această cerere ca inadmisibilă.

Totodată, va respinge, ca neîntemeiată, cererea privind anularea punctului din Decizia nr. 559/49/19.01.2016, vizând constatarea necompetenței materiale a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara referitor la capetele de cerere din contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 65/03.03.2015, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud.

Sursa informației: www.scj.ro.