Eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei, în contextul pronunțării deciziei Curții Constituționale a României nr. 22/2018

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

„[…] menținerea unui rechizitoriu neregulamentar întocmit sub aspectul descrierii faptelor, în condițiile în care acesta cuprinde pasaje preluate din mijloacele de probă, care au fost excluse în mod legal de către instanță, conduce la o încălcare flagrantă atât a Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018, cât și a art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13, împrejurare care este de neacceptat. În acest cadru, opinăm că ulterior excluderii unor mijloace de probă în faza judecății, instanța ar trebui să pună în discuție regularitatea actului de sesizare în conținutul căruia au fost preluate pasaje din respectivele mijloace de probă, urmând a pronunța direct în baza art. 47 CDFUE și a art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 o sentință de desesizare și de restituire a cauzei.

[…] În aceeași măsură, dacă în procedura camerei preliminare au fost excluse mijloace de probă care se regăsesc în conținutul rechizitoriului, și judecătorul de cameră preliminară este obligat în baza efectului direct al acelorași dispoziții de drept european să repună în discuție neregularitatea actului de sesizare și față de analiza anterior expusă privind competența funcțională a procurorului în cadrul acestei proceduri judiciare, să dispună restituirea cauzei pentru întocmirea unui nou act de sesizare”^[11].

* * *

Într-o altă opinie^[12], în analiza cauzei ZX, s-a arătat că „[…] instanțele naționale române ar trebui să procedeze la interpretarea Codului de procedură penală în conformitate cu dispozitivul și considerentele iterate de Curte în cauza amintită. Cu alte cuvinte, ori de câte ori după încheierea fazei de cameră preliminară s-ar ivi situații în care acuzațiile aduse prin rechizitoriu sunt neclare sau impietează asupra dreptului la informare al acuzatului, instanța națională ar trebui să poată proceda ea însăși la remedierea rechizitoriului sau să restituie rechizitoriului procurorului pentru ca acesta să procedeze în consecință.

Având în vedere principiul separației funcțiilor judiciare, precum și dispozițiile art. 327 C.proc.pen., consider că legea română ar permite exclusiv restituirea cauzei la procuror, fără ca instanța de judecată să poată „ajusta” acuzația, deoarece aceasta ar reprezenta o depășire a limitelor competenței conferite de lege.

Pe de altă parte, în măsura în care nu ar fi posibilă interpretarea conformă a dispozițiilor Codului de procedură penală cu decizia amintită, instanțele române vor avea obligația de a face aplicarea prioritară a dreptului unional. În cauza de față, aplicarea cu prioritate a dreptului unional ar fi în sensul restituirii rechizitoriului la procuror, în cazul existenței unor neclarități ale acuzației care afectează dreptul la informare al inculpatului ori dreptul acestuia la apărare, oricând după finalizarea camerei preliminare.

[…] această decizie a instanței europene vine ca o soluție mult așteptată în dreptul procesual penal român, în special ca o soluție la situațiile în care în cursul judecății instanțele dispuneau excluderea probelor de la dosarul cauzei, însă acestea erau detaliate pe larg în cuprinsul rechizitoriului. Deși în baza Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018 excluderea probelor de la dosarele cauzei presupunea și eliminarea fizică a oricărei urme a probei din conținutul dosarului, instanțele române se împotmoleau în impedimente procedurale atunci când se aducea în discuție eliminarea fizică a pasajelor din rechizitoriu referitoare la probele excluse.

Astfel, în raport de decizia recentă a instanței europene, pentru identitate de afectare a dreptului la apărare al persoanelor acuzate, din punctul meu de vedere, instanțele naționale vor avea obligația restituirii rechizitoriilor la procuror pentru înlăturarea pasajelor din probatoriul exclus de la dosarul cauzei, chiar și ulterior depășirii fazei de cameră preliminară”.

* * *

Într-o altă opinie^[13], în analiza aceleiași cauze, s-a arătat că „[…] neregularitățile privitoare la descrierea faptei și la încadrarea ei juridică pot fi constatate și după închiderea definitivă a fazei de cameră preliminară, iar legislația națională trebuie să instituie mecanisme procedurale care să permită acest lucru, cu respectarea dreptului inculpatului de a fi informat în mod complet asupra acuzației.

Aceste remedii procedurale, indicate de Curte pornind de la dreptul bulgar (în legătură cu care au fost adresate cele două întrebări preliminare), sunt:

– fie regularizarea rechizitoriului de către procuror, în cursul judecății – în această variantă, instanța nu se dezînvestește;
– fie restituirea cauzei la parchet pentru remedierea neregularității – în această variantă instanța se dezînvestește.

[…] Legea română exclude posibilitatea ca, odată ajunsă cauza în faza judecății, dosarul să mai poată fi restituit procurorului pentru ipoteza în care se constată neregularități ale rechizitoriului. Interdicția este implicită, întrucât instanța nu poate pronunța decât soluțiile din 396-397 CPP. Situația este diferită față de cea reglementată prin CPP 1968, care instituia posibilitatea trimiterii dosarului la procuror prin art. 300.

Această interdicție implicită din legislația actuală nu este conformă normelor europene.

În Hotărârea din 21 octombrie 2021, CJUE oferă două modalități procedurale de remediere a neregularităților rechizitoriului, pentru ipoteza în care acestea sunt observate abia în faza judecății: (i) remedierea de către procuror în ședința de judecată; (ii) restituirea cauzei la parchet^[14].

Tot Curtea subliniază că, în mod cert, este sarcina instanței naționale să aleagă pe care dintre acestea o va aplica, însă cu condiția ca judecătorul să se asigure că, prin modalitatea stabilită, nu generează pentru inculpat o situație defavorabilă în raport cu reglementarea internă existentă pentru situații similare.

[…] ipoteza normată este cea privitoare la regularizarea rechizitoriului în faza camerei preliminare. Este vorba despre dispozițiile art. 345-346 CPP. În această procedură, atunci când judecătorul de cameră preliminară constată o neregularitate a actului de sesizare, primul pas este acela de a cere procurorului să remedieze neregularitatea. Această etapă nu implică dezînvestirea judecătorului. Cauza nu se restituie automat la procuror, ci acestuia i se acordă un termen de 5 zile pentru remediere. După ce se primește răspunsul procurorului, el este pus în dezbaterea părților și, dacă se constată că acuzația s-a clarificat astfel încât este posibilă determinarea exactă a obiectului și limitelor judecății, se va dispune începerea judecății. Doar în ipoteza în care procurorul nu răspunde sau, deși răspunde, lacunele în descrierea faptei persistă, se dispune restituirea cauzei.

Se poate admite că soluția restituirii directe a cauzei la procuror ar asigura un standard de protecție superior pentru inculpat, întrucât, în această situație, fiind reînvestit, procurorul va trebui să emită un nou rechizitoriu și să sesizeze din nou instanța, ceea ce înseamnă că acuzația va fi conținută într-un înscris procedural unic (noul rechizitoriu), deci va avea o natură compactă și, prin aceasta, va fi mai facil de înțeles, în timp ce în cazul îndreptării neregularității în cadrul ședinței de judecată, vor există două acte, rechizitoriul inițial și clarificările ulterioare, ceea ce face mai dificilă înțelegerea acuzației. Dar, CJUE nu a impus să se aleagă soluția mai favorabilă inculpatului, ci să nu se coboare sub nivelul de protecție asigurat prin soluția reglementată în ipoteze similare. Or, acest nivel de protecție este informarea asupra acuzației realizată prin rechizitoriul inițial plus completarea ulterioară (regularizare fără dezînvestire), iar nu informarea printr-un nou rechizitoriu. Așadar, instanța de judecată respectă normele europene dacă aplică aceiași doi pași pe care i-ar fi urmat și judecătorul de cameră preliminară dacă ar fi constatat neregularitatea.

[…] Hotărârea pronunțată în cauza C-282/20, coroborată cu cele pronunțate în cauzele C-612/15, C-704/18 și C-769/19, nu legitimează – nici în mod exclusiv și nici în mod prioritar – soluția ca, atunci când neregularitatea rechizitoriului este constatată în cursul judecății, să se dispună automat restituirea cauzei la procuror (prin dezînvestirea instanței și întoarcerea dosarului în faza de urmărirea penală). Dimpotrivă, cred că instanța națională trebuie, în primul rând, să dea posibilitatea procurorului să regularizeze rechizitoriul în cursul judecății, cu asigurarea pentru inculpat, anterior dezbaterilor, a dreptului de a cunoaște noii parametri ai acuzației, de a-și pregăti apărarea și de a propune probe raportat la modificarea survenită. Apreciez că numai în ipoteza în care procurorul nu remediază neregularitatea în cursul judecății, instanța poate dispune restituirea cauzei.

Ar mai fi de lămurit și în ce stadiu al judecății poate fi aplicată procedura de mai sus. Aceasta întrucât este aproape iluzoriu să credem că neregularitatea rechizitoriului – rămasă neobservată în camera preliminară – va fi constatată chiar de completul de primă instanță (se știe că judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriul este și cel care, în cele mai multe situații singur, desfășoară judecata în primă instanță). Mult mai probabil, ea va fi sesizată cu ocazia judecării apelului.

Consider că instanța de apel nu poate recurge la procedura regularizării rechizitoriului direct în ședința de judecată, întrucât există riscul să se piardă un grad de jurisdicție. Practic, judecata asupra unei acuzații complete și clare ar avea loc, atât în primă cât și în ultimă instanță, numai în calea de atac”.

* * *

Într-o altă opinie^[15] se arată că „în cadrul procedurii de cameră preliminară, după ce se hotărăște ba regularizarea rechizitoriului, ba excluderea unor  mijloace de probă, ba a amândurora, precum și a referirilor la acestea din cuprinsul actelor de urmărire penală, judecătorul trebuie să acorde un termen înlăuntrul căruia procurorul să remedieze neregularitățile și să înlăture fizic actele nelegale,  demersuri ce vor fi apoi puse în dezbaterea contradictorie a părților și doar după aceea va finaliza procedura, astfel încât dosarul să ajungă la instanța de fond  cu toate  modificările dispuse […]”.

«Efectuarea  acestor modificări ale acuzației are ca temei dispozițiile imperative ale art.371 Cpp, precum și ale  Directivei nr. 2012/13/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, care prevede că „statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.

Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor”»^[16].

* * *

Într-o altă opinie^[17] s-a arătat că „procurorul are la dispoziție fie formularea în scris a unor precizări, fie chiar poate comunica un nou exemplar original al rechizitoriului inițial, dar care cuprinde elementele constatate ca fiind lipsă. În acest ultim caz, trebuie să fie unul și același rechizitoriu ințial – cu completările cerute de lege”.

* * *

Într-o altă opinie^[18] s-a arătat că „remedierea neregularităților actului de sesizare nu se realizează prin întocmirea unui nou rechizitoriu, ci printr-un act distinct de acesta (de pildă printr-un referat sau printr-o ordonanță) care, însă, trebuie verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul ierarhic superior”.

* * *

Într-o altă opinie^[19] s-a arătat că „rechizitoriul este singurul tip de act în care se poate materializa dispoziția de trimitere în judecată, chiar dacă acesta este un act complex care poate îngloba mai multe acte de dispoziție. Rechizitoriul este un act cu conținut prestabilit de art. 328 C. pr. pen., iar dispoziția principală și obligatorie este trimiterea în judecată.

În situația în care sunt necesare completări ale rechizitoriului care nu se referă la stabilirea limitelor judecății, cum ar fi, de exemplu, cuantumul cheltuielilor judiciare, precizările cu privire la măsurile asiguratorii luate etc., dacă s-au omis aceste mențiuni din cuprinsul actului de sesizare, este posibilă formularea în scris a unor precizări referitoare la acestea.

Dacă, însă, sunt constatate neregularități ale rechizitoriului în ceea ce privește persoana trimisă în judecată, faptele reținute în sarcina inculpatului și dispoziția de trimitere în judecată considerăm că singurul act prin care se poate „exprima” procurorul, în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. este rechizitoriul. Însă acest rechizitoriu remediat, nu trebuie să fie diferit de rechizitoriul inițial, să se refere la alte acuzații.

În mare parte, acest al doilea rechizitoriu trebuie să constea în rechizitoriul emis inițial, dar completat sau modificat (remediat) în acord cu chestiunile stabilite de judecătorul de cameră preliminară. În mod cert, procurorul nu poate emite un nou rechizitoriu, diferit de cel emis inițial^[20], care să privească și alte fapte decât cele arătate în rechizitoriul inițial sau alți inculpați decât cei trimiși în judecată prin primul act de sesizare, deoarece, în acest caz, ar fi obligatoriu să fie reluată procedura camerei preliminare pentru verificarea acestuia”^[21].

---