Elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie. Analiza dreptului de proprietate: contract de schimb, anularea vânzării sub condiție. Recurs (NCC, NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 69/RC/2018

NCC: art. 1401 alin. (1); NCP: art. 38, art. 65, art. 66 alin. (1) lit. a) și b), art. 67, art. 68, art. 75 alin. (2) lit. b) și art. 76, art. 91, art. 92, art. 93 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (3) și alin. (4), art. 206, art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a) și d); NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b), art. 19, art. 25, art. 274 alin. (1), art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. b), alin. (2), alin. (3) și alin. (6), art. 276, art. 386 alin. (1), art. 396 alin. (5), art. 397, art. 404 alin. (2), art. 421 pct. 2 lit. a), art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 alin. (1) lit. c), art. 438 alin. (1) pct. 7; O.U.G. nr. 195/2002: art. 11

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 533/A/2017 din data de 29 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/255/2015, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/P/2014 din data de 17 decembrie 2015 emis de Parchetul de pe Judecătoria Marghita, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat și amenințare prevăzute și pedepsite de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) și, respectiv, art. 206 C. pen., cu aplicarea art. 38 C. pen.

Starea de fapt descrisă în rechizitoriu a relevat că la data de 8 aprilie 2014, între persoana vătămată și inculpat a avut loc. un schimb de autoturisme: pentru autoturismul marca B. cu nr. de înmatriculare X., aparținând persoanei vătămate C., inculpatul A. a oferit la schimb autoturismul marca D., cu nr. de înmatriculare Y., și suma de 2300 euro.

S-a reținut că inculpatul A. a întâmpinat dificultăți pentru înmatricularea autoturismului B. și, având o bâtă s-a deplasat la locuința persoanei vătămate pe care l-a strigat să iasă afară, lovind cu bâta poarta de la curtea locuinței.

S-a reținut că persoana vătămată, C. a ieșit din locuință, însoțit fiind de concubina sa, E. și mama sa, F., timp în care inculpatul A. a început să-i amenințe că le va da foc la casă și le va distruge autoturismul dacă nu aduce cheile acestuia, pentru a putea pleca cu el. Pentru că persoana vătămată nu a dat curs solicitărilor inculpatului, acesta a lovit cu bâta de baseball geamul portierei dreapta față, spărgându-l, cu intenția de a putea lua autoturismul. Văzând aceasta, persoana vătămată i-a dat inculpatului cheile autoturismului D., inculpatul plecând cu acesta.

Prin Sentința penală nr. 11 din data de 8 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Marghita, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. (pregătire 12 clase, operator, cetățean român, stagiul militar satisfăcut, fără antecedente penale), de sub învinuirea comiterii infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen.

În baza art. 397 raportat la art. 19 C. proc. pen., s-a respins acțiunea exercitată alăturat acțiunii penale de către partea civilă C.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. partea civilă a fost obligată la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut următoarele:

La termenul de judecată din data de 8 noiembrie 2016, apărătorul ales al părții civile a solicitat, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracțiunile de furt calificat și amenințare, prevăzute de art. 228 alin. (1) – 229 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 206 C. pen. în infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) și d) C. pen.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2016, Judecătoria Marghita, a admis cererea părții civile și a dispus schimbarea încadrării juridice din 2 infracțiuni, respectiv, furt calificat și amenințare, prev de art. 228 alin. (1) – 229 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 206 C. pen., în infracțiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) și d) C. pen.

Instanța de fond a reținut că potrivit probelor de la dosarul cauzei, nici unul din cele două autoturisme nu erau proprietate coschimbașilor și nu s-a încheiat contract de schimb, în care să se materializeze convenția verbală și în baza căruia să se procedeze la înmatricularea autoturismelor pe numele coschimbașilor așa cu prevăd dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 195/2002.

De altfel, instanța a reținut că nici nu puteau să facă acest lucru întrucât nici unul din ei nu erau proprietari, proprietari potrivit certificatului de înmatriculare fiind: pentru autoturismul marca B. proprietar G. dom. în Municipiul Drobeta-Turnu Severin iar pentru autoturismul marca D. proprietar era H.

Instanța a reținut că acest aspect nu se confirmă faptul că autoturismul D. se afla în detenția legitimă a persoanei vătămate C. întrucât persoana vătămată C. a „vândut” mai departe autoturismul către numitul I.

Prin urmare, instanța de fond a reținut că la momentul așa zisei fapte de tâlhărie, persoana vătămată C. nu mai avea nici proprietatea și nici posesia legitimă a autoturismului fiindcă, așa cum a declarat, le-a transmis către I., concluzionându-se că infracțiunea de tâlhărie nu are subiect pasiv. În privința numitului I. s-a reținut nu este subiect pasiv pentru că a renunțat la dreptul de folosință (proprietate) al autoturismului în cauză iar C. a fost de acord cu acest lucru.

Referitor la actele de amenințare, instanța de fond a reținut că acestea nu au fost de natură a provoca o stare de temere, întrucât inculpatul nu a venit pregătit cu instrumente pirotehnice ca să le dea foc la casă, el neavând decât o bâtă asupra sa și nu i-a amenințat pe aceștia că-i va omorî sau agresa cu bâta, ci a spus că va distruge mașina (care este proprietatea soției sale) cu bâta, dacă persoana vătămată nu îi dă cheile autoturismului să plece cu el.

Împotriva Sentinței penale nr. 11 din data de 08 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Marghita au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita și partea civilă C.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita a solicitat condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată la o pedeapsă just individualizată, apreciind ca fiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni raportat la modalitatea concretă de săvârșire a faptei de către inculpat.

Partea civilă C. a solicitat, desființarea sentinței primei instanțe și în rejudecare, în latură penală a apreciat că se impune condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă just individualizată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată faptă prevăzută și pedepsită de art. 233 – art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen.; în latură civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata sumelor de 1.000 euro cu titlu de daune materiale și 5.000 euro cu titlu de daune morale precum și plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia penală nr. 533/A/2017 din data de 29 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/255/2015, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita și de către partea civilă C. împotriva Sentinței penale nr. 11 din 08 februarie 2017 a Judecătoriei Marghita, care a fost desființată în totalitate și rejudecând:

În baza art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. (studii 12 clase, operator, cetățean român, stagiul militar satisfăcut, fără antecedente penale) la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată.

În baza art. 67 C. pen., s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen. și în baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul acelorași drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus condamnatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligația de a presta muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Suplacu de Barcău sau în cadrul Primăriei Marghita, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 25 rap. la art. 397 C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, acțiunea civilă exercitată de partea civilă C..

În baza art. 274 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în primă instanță.

În baza art. 276 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500 lei către partea civilă C., cu titlu de cheltuieli judiciare în apel, reprezentând onorariu parțial avocat ales.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel instanțe de apel a reținut că fapta inculpatului A. de a se deplasa în data de 01 mai 2014, în jurul orei 2230, la locuința părții civile C. și de a lua autoturismul marca D. cu numărul de înmatriculare Y. aflat în detenția acestuia din urma, fără drept, prin utilizarea de amenințări la adresa părții civile și a familiei sale, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233, 234 alin. (1) lit. d) C. pen.

Sub aspectul laturii civile, Curtea a constatat că partea civilă nu a dovedit că ar fi suferit vreun prejudiciu, nici de natura materială și nici de natura morală în urma săvârșirii infracțiunii de tâlhărie de către inculpat.

Împotriva Deciziei penale nr. 533/A/2017 din data de 29 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, inculpatul A. a formulat recurs în casație.

Prin Încheierea din data de 29 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/255/2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 533/A/2017 din 29 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

S-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație la completul C8, în compunere de 3 judecători și s-a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 7 martie 2018, cu citarea inculpatului A. la domiciliul procesual ales indicat în cererea de recurs în casație și a părții civile C.

Totodată s-a dispus emiterea unei adrese la Baroul București în vederea desemnării unui apărător din oficiu pentru inculpatul A.

Pentru a se dispune astfel, s-a constatat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 436 alin. (1) și 6 C. proc. pen., art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen.

Sub aspectul condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că în cuprinsul cererii a fost indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

În esență, prin motivele de recurs în casație formulate de recurentul inculpat prin apărător ales, s-a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea deciziei și, în rejudecare, achitarea inculpatului, întrucât nu sunt întrunite elementele de tipicitate, nici obiectivă și nici subiectivă, prevăzute de norma de incriminare pentru infracțiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 și art. 234 alin. (1) lit. d) cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) și art. 76 C. pen.

S-a precizat că, în fapt, instanța de apel a reținut că între inculpat și partea civilă a avut loc. un schimb de autoturisme, astfel pentru autoturismul marca B. cu nr. de înmatriculare X. aparținând părții civile C., inculpatul A. a oferit la schimb autoturismul marca D. cu nr. de înmatriculare Y. și suma de 2.300 euro, tranzacție care s-a realizat sub condiție: „cumpăr acest autoturism, dar dacă într-un termen rezonabil nu-mi predai toate actele necesare înmatriculării, vânzarea se desființează și fiecare dă înapoi ce a primit – art. 1401 alin. (1) C. civ.”.

S-a învederat că partea civilă nu și-a îndeplinit obligația asumată de a preda inculpatului certificatul fiscal al autoturismului, motiv pentru care inculpatul i-a comunicat că tranzacția lor s-a anulat, cerându-i restituirea mașinii și a sumei de 2.300 euro, urmând ca, la rândul lui, să restituie părții civile autoturismul marca B. Mai mult, partea civilă a refuzat cu vehemență să restituie banii și mașina și a încetat orice legătură cu acesta.

În motivele scrise, s-a arătat că, pe fondul acestui refuz și a atitudinii sfidătoare a părții civile, a imposibilității organelor de poliție la care inculpatul apelase pentru recuperarea bunurilor, întrucât conflictul dintre părți era de natură civilă, s-a deplasat la locuința părții civile pentru a-și recupera personal bunurile, mașina marca D. și banii, așa cum fusese înțelegerea dintre ei.

De asemenea, a arătat că, în mod corect, prima instanță de fond a reținut că faptele inculpatului nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost judecat.

În ceea ce privește infracțiunea de amenințare, apărarea inculpatului a fost în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele legale sub aspectul laturii obiective și nici subiective. Sub acest aspect, s-a arătat că amenințării îi lipsește aptitudinea de a produce o stare de temere, întrucât din comportamentul inculpatului nu rezulta că acesta va trece la înfăptuirea răului cu care amenința victima.

S-a mai susținut că partea civilă a fost cea care a generat starea conflictuală, mai întâi prin ascunderea adevăratei situații juridice a autoturismului marca B., apoi prin tergiversarea rezolvării situației și, ulterior, prin refuzul de a restitui inculpatului mașina primită la schimb și diferența de bani, întrerupând orice comunicare cu acesta.

Prin urmare, în speță inculpatul a apreciat nu poate fi reținută nici infracțiunea de amenințare și nici cea de furt, lipsind din conținutul acestor infracțiuni cel puțin un element esențial (fiind incidente și lipsa altor elemente constitutive) – intenția. Cu atât mai puțin, în opinia apărării inculpatului, nu se poate reține nici infracțiunea de tâlhărie.

În concluzie, s-a subliniat că nu partea civilă este cea care a suferit un prejudiciu, ci însuși inculpatul care este în pericol de a fi condamnat pentru o faptă pe care nu a comis-o și de a nu-și recupera banii și, mai mult, autoturismul ar putea fi executat silit pentru datoriile fiscale acumulate anterior achiziționării de către inculpat și care i-au fost ascunse cu rea-credință. Practic, în opinia apărării inculpatului, partea civilă a profitat de prietenia cu inculpatul și de încrederea pe care acesta din urmă i-a acordat-o, i-a dat un autoturism cu probleme, știind că nu va putea îndeplini condiția de a furniza toate documentele necesare înmatriculării, să primească suma de bani și să facă schimbul autoturismelor.

Astfel, apărarea a considerat că, în speță, nu poate fi reținută în sarcina inculpatului săvârșirea unei infracțiuni, faptele reținute nu pot și nu trebuie să intre în sfera ilicitului penal pentru că, astfel, s-ar aduce atingere unor instituții de drept civil, dar mai ales s-ar încuraja practici de comerț evazionist, înșelătoare.

La termenul de judecată din data de 7 martie 2018, inculpatul prin apărător a solicitat, potrivit concluziilor redate pe larg în partea introductivă a prezentei decizii, admiterea recursului în casație, casarea deciziei și, în rejudecare, să se dispună achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie calificată prev. de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) și art. 76 C. pen.

Analizând, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 533/A/2017 din 29 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, atât în raport cu susținerile apărătorului, cât și în raport cu actele din dosar Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este în afara oricărei îndoieli rezonabile că înțelesul expresiei „în condițiile legii” este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special, de prevederile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casație și ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casație.

Recursul în casație declarat de inculpatul A. vizează cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, acesta solicitând achitarea, cu motivarea că nu sunt întrunite elementele de tipicitate, nici obiectivă și nici subiectivă, prevăzute de norma de incriminare pentru infracțiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 și art. 234 alin. (1) lit. d) cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) și art. 76 C. pen.

Instanța de apel a reținut că fapta inculpatului A. de a se deplasa în data de 1 mai 2014, în jurul orei 2230, la locuința părții civile C. și de a lua autoturismul marca D. cu numărul de înmatriculare Y. aflat în detenția acestuia din urma, fără drept, prin utilizarea de amenințări la adresa părții civile și a familiei sale, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233, 234 alin. (1) lit. d) C. pen.

Înalta Curte precizează că, pe calea recursului în casație nu se evaluează materialul probator, nu se modifică starea de fapt, întrucât, fiind o chestiune ce implică aprecierea probatoriului, acest aspect nu poate fi cenzurat pe calea recursului în casație.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că sintagma „nu este prevăzută de legea penală” privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

În raport de cazul de casare invocat și motivele prezentate în susținerea acestuia, Înalta Curte apreciază că legea penală ocrotește prin incriminarea infracțiunii de tâlhăriei situația de fapt a bunurilor mobile, termenii de posesie și detenție având înțelesul de simpla stăpânire de fapt. Prin urmare nu are importanță, pentru realizarea tipicității infracțiunii, dacă cel care avea stăpânirea de fapt a bunului de care a fost deposedat era sau nu proprietar sau titular al vreunui drept de a poseda sau deține.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că, la momentul în care inculpatul A. a exercitat acțiunile de amenințare către partea civilă, autoturismul marca D. era în posesia acesteia.

Apărarea inculpatului în sensul că în privința „infracțiunii de amenințare”, nu sunt îndeplinite cerințele legale sub aspectul laturii obiective și nici subiective, pe considerentul că amenințării îi lipsește aptitudinea de a produce o stare de temere, nu poate fi primită decât ca o critică adusă aprecierii instanței de apel în legătură cu starea de temere pe care inculpatul a cauzat-o prin fapta sa, ca element constitutiv al infracțiunii de tâlhărie, ca infracțiunea complexă, aceasta fiind, de altfel, singura infracțiune cu privire la care instanța de apel s-a pronunțat prin decizia recurată.

Or, instanța de apel a considerat că ansamblul probator dovedește că amenințările proferate de inculpatul A. către partea civilă, respectiv că va da foc casei și că va distruge autoturismul dacă nu i se predau cheile autoturismului, au fost în măsura să creeze o temere persoanei vătămate, cu atât mai mult cu cât acesta a și pus în practică o parte a acestor amenințări prin spargerea geamului autoturismului, cu o bâtă de baseball, creând părții civile convingerea că este hotărât să pună în practică amenințările.

Înalta Curte precizează că recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor, a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

După cum se poate observa, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În realitate, prin motivele invocate inculpatul A. solicită, pe calea recursului în casație de față, reanalizarea circumstanțelor comiterii faptei, o reinterpretare a probelor administrate și, pe cale de consecință, stabilirea formei de vinovăție, ceea ce nu este posibil întrucât Înalta Curte examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, astfel că aspectele privind netemeinicia nu pot fi analizate în această cale de atac, aceste critici fiind invocate de inculpat și cu ocazia judecării cauzei în apel.

Prin urmare, în speța de față acțiunile inculpatului A., astfel cum au fost reținute de instanța de apel, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233, 234 alin. (1) lit. d) C. pen.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 533/A din 29 septembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/255/2015.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.