Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
278 views
Examinând legalitatea sentinţei recurate în raport de criticile formulate, apărările din întâmpinare şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:
Recurenta AJFP Prahova susţine teza incidenţei art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde răspunsul instanţei la susţinerile părţilor.
Pentru exercitarea controlului de legalitate, modalitatea cercetarii fondului este un element esenţial întrucât situatia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale şi presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situaţiei de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între partile din proces.
Prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale care instituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva obligativităţii instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, precum şi la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special din cauzele împotriva României (Albina, Buzescu, Dima, Bock şi Palade), instanţa de recurs constată că abordarea instanţei de fond a fost de natură a surprinde aspectele importante ale cauzei, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă necesitatea unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de acestea.
Înalta Curte subliniază că nu constituie o nemotivare, respectiv o omisiune de analizare a argumentelor invocate de parte împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parţial, susţineri ale părţii potrivnice, acest fapt reprezentând practic suprapunerea convingerilor instanţei cu cele ale uneia dintre părţile litigante.
În plus, raţionamentul instanţei de fond este uşor decelabil, lipsit de contradictorialitate, din punctul de vedere al standardelor de rezonabilitate, chiar acceptând teoretic faptul că judecătorul fondului a motivat sumar anumite critici ale reclamantei.
Înalta Curte apreciază că motivarea este suficient de concisă pentru a oferi părţilor certitudinea unei analize reale a cererii, iar eventuala insuficienţă a motivării, astfel cum este clamată de către recurenta pârâtă, precum şi omisiunea analizării unei realităţi faptice esenţiale, în opinia acesteia, nu pot fi asimilate unei nemotivări astfel cum aceasta susţine.
Pe de altă parte, faptul că recurenta nu fost în acord cu raţionamentul judecătorului fondului nu poate echivala cu o nemotivare.
Analiza hotararii releva inclusiv observarea si examinarea concretă de către instanta fondului a documentelor care alcatuiesc probatoriul administrat, cu prezentarea atat a sustinerilor partilor, cat si a ratiunilor pentru care acestea au fost primite sau, dupa caz, inlaturate.
Astfel, instanţa de fond a analizat punctual:
– prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili creanţe suplimentare aferente anului 2010;
– legalitatea stabilirii impozitului pe profit stabilit ca urmare a considerării unor cheltuieli ca fiind nedeductibîle, efectuate cu materiale si utilaje, achiziţii servicii prestate de terţi, achiziţii de bunuri si servicii diverse si legalitatea neacceptarii TVA aferenta;
– impozitul pe profit aferent cheltuielilor in suma de 349.154 RON, reprezentând cheltuieli cu combustibilul, leasingul si direct atribuite vehiculelor, in suma de 257.588 RON, precum si taxa pe valoare adăugata in suma de 82.092 RON;
Pentru fiecare dintre acestea a stabilit situaţia de fapt corecta, a reţinut dispoziţiile legale aplicabile si coroborandu-le cu probele administrate in cauza, a pronuntatat o hotărâre temeinica si legala.
Ceea ce omite sa aibă in vedere recurenta este faptul ca instanţa de fond a dat eficienta probelor administrate in cauza, respectiv expertiza specialitatea construcţii si expertiza specialitatea contabilitate – fiscalitate, in concluziile instanţei fiind reflectate concluziile acestor probe, criticile recurentei presupunând reiterarea expertizelor efectuate in cuprinsul considerentelor.
Concluziile expertizelor, la care instanţa de fond face trimitere, permit identificarea sumelor anulate, respectiv menţinute, iar susţinerea ca instanţa ar fi înlăturat posibilitatea părtilor de a analiza temeinicia soluţiei sub aspectul sumelor pentru care s-a dispus anularea actelor nu este reală, instanţa analizând in cuprinsul hotărârii fiecare dintre categoriile de creanţe suplimentare stabilite.
În ceea ce priveşte motivul comun de recurs, prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.
Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentele să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.
Pornind de la starea de fapt rezultată din probele administrate, în ceea ce priveşte criticile referitoare la privind momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, Decizia nr. 21/2020 a ICCJ prin care a fost dezlegata această problema de drept a fost publicata in MO nr. 1257 din 18 decembrie 2020, fiind obligatorie de la data publicării, conform art. 517 alin. (4) C. proced. civ., inclusiv pentru litigiile aflate in curs.
Înalta Curte a statuat în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.
Recurentele susţin astfel nefondat că prezintă relevanta momentul depunerii declaraţiei privind impozitul pe profit aferent anului 2010, respectiv a declaraţiei de TVA pentru luna dec. 2010.
Recurenta ANAF susţine inclusiv faptul că analiza făcuta de instanţa nu are nici o legătura cu motivele invocate in cadrul contestaţiei administrative or instanţa de judecata s-a pronunţat in limitele investirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecata, in conformitate cu art. 22 C. proc. civ. iar potrivit art. 8 alin. (1) teza finala din Legea 554/2004, motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.
Referitor la cheltuielile cu materialele, ele au fost înregistrate in contabilitate, realitatea cheltuielilor este atestata de documentele analizate, sunt decontate de către beneficiari iar veniturile obţinute sunt impozitate, cheltuielile cu acestea fiind efectuate in folosul activităţii economice.
Instanţa de fond a reţinut că, in ceea ce priveşte realitatea operaţiunilor, in unele contracte incheiate de reclamanta cu subcontractorii au fost menţionate elementele necesare determinării valorii finale a serviciilor, precum numărul si categoriile de personal necesare pentru realizarea serviciului, materialele cu toate specificaţiile tehnice si activitatea desfăşurata, defalcate pe subactivitati exprimate in unuitati de măsura, tariful unitar si tariful total.
De asemenea, au fost incheiate procese-verbale de recepţie a lucrărilor, semnate de instituţiile publice beficiare, iar legiuitorul nu a impus o anumita forma a documentelor suplimentare care sa ateste prestarea serviciilor respective.
Cu privire la cheltuielile deductibile aferente serviciilor prestate de terţi instanţa a reţinut in mod corect ca la data prestării serviciilor si a emiterii facturilor respectivii furnizori nu figurau ca inactivi si totodată a avut in vedere existenta documentelor justificative, necesitatea prestării serviciilor in folosul activităţii economice (art. 21 alin. (4) lit. . f si m din Codul fiscal) si realitatea acestora.
În aceste circumstanţe, opinia organelor fiscale este injustă, refuzul acordării unui drept prevăzut de lege pe motiv ca nu s-a îndeplinit o formalitate care nu este determinanta în obţinerea acelui drept nesocotind principiile generale aplicabile in materie de fiscalitate, relevate si in jurisprudenţa Cuiţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv principiul certitudinii impunerii, principiul proportionalitatii si principiul prevalentei substanţei asupra formei.
Nu se poate aşadar susţine rigiditatea instanţei de fond în interpretarea jursisprudentei CJUE pe considerentul ca aceasta nu a observat toate demersurile efectuate de organul fiscal prin care s-au solicitat contribuabilului informaţii referitoare la corespondenta intre materiale înregistrate pe cheltuieli si cele care figurau in situaţiile de lucrări întocmite.
Referitor la regimul deductibilităţii TVA, se susţine in motivele de recurs ca instanţa ar fi făcut o analiza formala a condiţiilor de exercitare a dreptului de deducere al TVA aferent operaţiunilor descrise in actele contestate retinând ca societatea deţine facturi emise in conformitate cu prevederile legale, dar fara sa observe imprejurarile învederate de organul fiscal referitoare la neindeplinirea condiţiei referitoare la utilizarea bunurilor/serviciilor achiziţionate pentru efectuarea oparatiunilor taxabile.
Contrar opiniei recurentei, instanţa de fond a analizat in hotărâre si condiţia ca bunurile si serviciile in discuţie sa fie achiziţionate in folosul activităţii economice ajungând la concluzia că ele sunt justificate, fiind efectuate în folosul activităţii economice, veniturile obţinute fiind impozitate.
Corect a avut in vedere instanţa de fond că organul fiscal nu poate sa refuze unei persoane dreptul de a deduce TVA datorata sau achitata pentru servicii care i-au fost furnizate pe motiv ca emitentul facturii aferenta unor servicii nu a avut ulterior un comportament fiscal adecvat.
Astfel, dreptul de deducere nu poate fi refuzat având in vedere specificitatea înregistrărilor contabile care oglindesc operaţiunile efectuate si faptul ca reglementările contabile impun aplicarea principilui prevalentei economicului asupra juridicului, fiind relevanta jurisprudenta Curtii Europeane de Justiţie in cauzele C-438/09, Boguslaw Juliusz Dankowski împotriva Dyrektorlzby Skarbowej Lodzi si C-324/11, Gabor Toth.
Referitor la motivul de recurs legat de accesoriile calculate de organele fiscale prin Decizia nr. 84521/16.08.2016 prin care se invoca ca soluţia instanţei nu este motivata, in cuprinsul acesteia neregasindu-se niciun element care sa arate cum au fost calculate accesoriile a căror diminuare a fost dispusa, anularea obligaţiilor principale suplimentare atrage anularea accesoriilor calculate, acestea neputand avea o existenta de sine stătătoare, independenta de obligaţia principala la care acestea se refera.
Astfel, anularea in parte a Deciziei nr. 84521/16.08.2016, pentru suma de 1.947.994 RON, reprezentând accesorii aferente creanţelor principale stabilite prin Decizia nr. 209/02.08.2016, anulata in parte, s-a impus in baza principiului potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului.
Temeiurile de drept ale soluţiei pronunţate în recurs
Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova împotriva sentinţei nr. 36 din 25 februarie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Sursa informației: www.scj.ro.
