Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
632 views
Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Statului Român, în calitate de garant al bunei funcţionări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prin care acesta a solicitat daune morale pentru suferinţele pricinuite de măsurile preventive luate împotriva sa.
Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond şi necontestată de părţi, relevă faptul că reclamantul fost cercetat penal în dosarul x/2010 al DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de iniţiere şi constituire de grup infracţional organizat, spălare de bani şi trafic de persoane, fiind arestat preventiv timp de 14 luni, în perioada 20.01.2010-10.03.2011.
Prin sentinţa penală nr. 25/10.03.2016, pronunţată de Tribunalul Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 92A/30.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, ca urmare a respingerii apelului, reclamantul a fost achitat în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Se reţine, totodată, că reclamantul este recidivist, iar prin decizia penală nr. 673/05.07.2018, Curtea de Apel Suceava a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 5 ani şi 11 luni închisoare şi interzicerea unor drepturi pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă şi deţinere sau port, fără drept, de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, însă, raportat la obiectul cauzei deduse judecăţii, corect au apreciat instanţele de fond că nu pot suprima dreptul reclamantului la despăgubiri pentru arestarea sa în altă cauză în care a fost achitat.
Instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant, fiind obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 73500 RON, cu titlu de despăgubiri, şi suma de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Instanţele devolutive au făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen.
Într-o primă critică formulată în cauză, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că, în cauză, ar fi incidente, de fapt, prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. din moment ce prevederile art. 539 C. proc. pen., în legătură cu care a fost pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispoziţiile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.
Critica este nefondată.
În cauză, în mod corect, instanţele de fond au stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, instanţa de apel apreciind judicios că nu poate avea în vedere art. 9 alin. (5) C. proc. pen. decât în lumina aceleiaşi interpretări, în caz contrar s-ar ajunge implicit la încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în raport cu hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de drept comun.
Se observă că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că:
„soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională”.
În consecinţă, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.
A considera contrariul ar însemna o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale. Este în afara oricărei discuţii obligativitatea erga omnes a considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, proclamată începând cu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 şi mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudenţa ulterioară a acesteia, prin care s-a statuat că efectul general obligatoriu se ataşează, în egală măsură, dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic.
Drept urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are dreptul la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa s-a pronunţat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.
În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel convenţional, în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.
În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza I din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenţie (par. 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).
Având în vedere faptul că, prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ., în condiţiile în care decizia reformulează conţinutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale, şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.
De altfel, ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, potrivit comunicatului din 16 ianuarie 2023 cuprinzând dispozitivul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu:
„În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.
În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.”., (hotărârea prealabilă fiind publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 202, conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., ulterior soluţionării recursului pendinte).
În acest context, dat fiind faptul că faţă de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ulterior arestării sale preventive, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă în cuantum de 5000 RON, ceea ce critică recurentul nu este aplicarea ori interpretarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci faptul că instanţele devolutive nu au procedat la o evaluare a cuantumului lor prin prisma criteriilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ., respectiv prin prisma proporţionalităţii lor cu amplitudinea şi complexitatea cauzei.
Instanţa de apel a apreciat că onorariul de avocat în cuantum de 5.000 RON nu se impune a fi redus, fiind unul adecvat în raport cu obiectul cauzei şi munca îndeplinită de apărător, iar partea care a câştigat procesul poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora ţinând cont de cerinţele echităţii şi în acord cu jurisprudenţa CEDO (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României) şi a Curţii Constituţionale (decizia 401/14.07.2005).
Prin urmare, se constată că instanţa de apel a aplicat criteriile legale şi jurisprudenţiale în evaluarea cuantumului cheltuielilor acordate de prima instanţă, apreciind ca atare prin prisma acestora.
Or, potrivit deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, „stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face”. (par. 34). Reprezentând „o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice”, „proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.”. (par. 36-37).
Prin urmare, critica recurentului, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare şi aplicare a textului de lege unei situaţii de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
Sursa informației: www.scj.ro.