Dreptul la viață privată. Protejarea datelor cu caracter personal (CPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 2775/2016

CPC: art. 274, art. 276, art. 304 pct. 9, art. 312; Directiva 95/46 CE: art. 1 alin. (1), 10, art. 11, art. 12, art. 14

Înalta Curte constată că cele statuate de CJUE prin hotărârea invocată nu constituie un caz de nulitate a actelor administrativ-fiscale contestate, întrucât, așa cum în mod corect a arătat instanța de fond, rațiunea înștiințării reglementată de art. 10,11 din Directiva 95/46 CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date este aceea de a prezerva datele cu caracter personal ale persoanei în discuție și de a-i asigura accesul la datele prelucrate și dreptul de opoziție prevăzute de art. 12 și 14 din aceeași directivă.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din directivă, care reglementează obiectul acesteia, statele membre asigură, în conformitate cu prezenta directivă, protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei și, în special, a dreptului la viața privată în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal.

Instanța de control judiciar reține că, în cazul încălcării unui drept personal, reclamantul are deschisă calea unei acțiuni în despăgubiri pentru repararea prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit prin folosirea de către organele fiscale a datelor sale cu caracter personal obținute de la diferite instituții.

Ultima critică formulată de recurentul reclamant se referă la cuantumul cheltuielilor de judecată pe care pârâta a fost obligată să i le plătească, recurentul susținând că este greșită soluția instanței de fond care, admițându-i pretențiile doar în proporție de 25%, a considerat că este obligatorie reducerea la același nivel a cheltuielilor de judecată.

În această privință, Înalta Curte reține că potrivit disp. art. 276 din vechiul Cod de proc. civ., când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

Se constată că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte, cu privire la anularea actelor administrative contestate doar pentru suma de 56.425 lei, ele urmând să fie menținute pentru suma de 581.452 lei.

Reclamantul a solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată taxa judiciară de timbru, onorariile de experți și onorariul de avocat, instanța de fond obligând pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.874 lei cu acest titlu, întrucât pretențiile reclamantului au fost admise în procent de 25%, în același procent fiind admisă și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Se reține că disp. art. 276 din vechiul Cod de proc. civ. lasă la aprecierea instanței de judecată să stabilească în ce măsură o parte poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către cealalată parte ale cărei pretenții au fost încuviințate numai în parte, fără a prevedea un criteriu pe baza căruia se stabilește cuantumul acestora.

În speță, instanța de fond a apreciat că se justifică aplicarea principiului proporționalității, respectiv stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în aceeași proporție cu cea în care pretențiile care au fost admise.

Înalta Curte reține că prin utilizarea acestui criteriu se ajunge în situația diminuării considerabile a cheltuielilor de judecată care, în mare parte, constau în onorariile experților contabili, proba cu expertiza contabilă fiind utilă și concludentă în soluționarea cauzei, astfel că nu este justificată reducerea cheltuielilor de judecată până la suma de 1.874 lei, sub acest aspect sentința fiind dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de proc. civ.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de proc. civ., în temeiul art. 312 din vechiul Cod proc. civ, va admite recursurile declarate de reclamantul A și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 48 din 18 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Va modifica sentința recurată, în sensul că va admite în parte acțiunea formulată de reclamantul A.

Va anula în parte Decizia nr. 74/04.03.2011 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, cu referire la soluționarea contestației formulate de reclamant, în ceea ce privește suma de 56.425 lei.

Va anula parțial Decizia de impunere nr. 17.306 din 22.11.2010 și RIF nr. 17.306 din 22.11.2010, emisă de pârâtă, pentru suma de 56.425 lei.

Va menține actele administrative fiscale contestate pentru suma de 581.452 lei și va respinge restul pretențiilor.

În temeiul disp. art. 274  și 276 din vechiul Cod proc. civ. Înalta Curte va obliga pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca la plata, către reclamantul A, a sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Sursa informației: www.scj.ro.