Dreptul la informare în procesul penal. Prezentarea acuzației

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dreptul la informare în procesul penal este obiectul Directivei 2012/13/UE. Cu toate că au trecut aproape 10 ani de la adoptarea directivei, dispozițiile acesteia par să nu fi depășit statutul de simple principii.

Prevederile acesteia sunt, teoretic, transpuse în dreptul intern, însă nu puține au fost cazurile în care organele judiciare au procedat la trimiterea în judecată sau, mai grav, la dispunerea unei soluții de condamnare cu privire la acuzații insuficient de precis conturate. De asemenea, au existat situații în care s-au oferit clarificări ale acuzației abia în stadii avansate ale procedurii, generând serioase dificultăți sau chiar imposibilitatea exercitării dreptului la apărare. Toate aceste conduite sunt în măsură să afecteze în mod direct și grav echitabilitatea procesului penal, constituind finalmente tocmai ceea ce legiuitorul unional a urmărit să elimine.

Aspecte generale

În reglementarea de la nivel european s-a plecat de la premisa tratării superficiale a accesului la informații al suspectului sau inculpatului, cu toate că acest drept este poarta de acces către toate celelalte drepturi. S-a constatat că de multe ori organele judiciare consideră din start că persoana acuzată își cunoaște drepturile, cunoaște fapta materială care i se impută și probele administrate împotriva sa^[1].

Directiva nu face altceva decât să fixeze la nivelul statelor membre standardul minim stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la art. 6 alin. (3) lit. a) din Convenție, conform căruia persoana acuzată are dreptul să fie informată, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa.

Limitele temporale ale dreptului la informare

Dreptul la informare, în toate componentele sale, se aplică de la momentul în care organele judiciare informează, în orice mod, cu privire la faptul că o persoană este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei fapte cu relevanță penală. Nu este atât de importantă forma prin care persoana în cauză ia cunoștință despre fapta care i se impută, urmărindu-se doar caracterul efectiv al acestui moment zero. Un amănunt pe care se insistă mai puțin este acela că dreptul la informare subzistă pe întreaga durată a procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Prezentarea acuzației

Din perspectiva prezentării acuzației, statele membre au următoarele obligații:

– Să informeze cu promptitudine persoanele suspectate sau acuzate cu privire la fapta care li se impută;

– Cel mai târziu la momentul trimiterii în judecată, să ofere informații detaliate cu privire la acuzație;

– Să informeze persoanele suspectate sau acuzate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite anterior.

Așadar, deducem că există trei mari trepte ale prezentării acuzației: informarea inițială, informarea detaliată și informarea cu privire la orice modificări ale acuzației.

Informarea inițială (forma generală de informare)

Organele judiciare au datoria de a se asigura că oferă persoanei în cauză, cu promptitudine, informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta este acuzată.

Nu se impune vreo modalitate în care comunicarea trebuie făcută, însă autoritățile trebuie să garanteze că persoana în cauză primește toate informațiile referitoare la acuzație, astfel încât să își poată pregăti apărarea. Informarea ar trebui realizată cel târziu înainte de prima audiere și ar trebui să cuprindă o descriere a faptelor (momentul și locul săvârșirii, modalitatea de comitere, participație penală etc.) și încadrarea juridică a acestora.

Această treaptă a prezentării acuzației, de regulă, nu ridică probleme deosebite. Având în vedere că procesul penal se află încă într-o fază incipientă, acuzația nefiind deplin conturată, standardul clarității și preciziei informării nu poate fi nici el unul foarte ridicat. Totuși, este importantă punctarea aspectelor indicate, pentru că ele vor constitui premisele viitoarei apărări^[2].

Informarea detaliată (forma specială de informare)

Pe măsură ce procedura penală avansează, iar acuzația se concretizează, standardul informațiilor care trebuie oferite în virtutea dreptului la informare crește. Se consideră că nivelul cel mai înalt de concretețe trebuie atins la momentul sesizării instanței de judecată, moment la care acuzația trebuie să fie deplin conturată, iar informațiile oferite trebuie să vizeze cele mai mici amănunte^[3].

Concret, informarea presupune:

– Prezentarea detaliată a stării de fapt (timp, loc, modalitate de comitere, rolul persoanei acuzate, forma de vinovăție, scop etc.);

– Încadrarea juridică a faptelor materiale;

– Prezentarea elementelor de probă care justifică reținerea faptelor materiale și încadrarea juridică a acestora^[4].

Informarea cu privire la orice modificări ale acuzației

În mod evident, în cursul fazei de judecată configurația acuzației se poate schimba, însă având în vedere dispozițiile art. 371 din C. proc. pen., doar din perspectiva încadrării juridice sau a elementelor de probă.

Așadar, dreptul la informare nu exclude ca informațiile referitoare la acuzație transmise apărării să poată face obiectul unor modificări ulterioare, însă acestea trebuie comunicate persoanei acuzate sau avocatului său la un moment în care aceștia dispun încă de posibilitatea de a reacționa în mod eficient, anterior fazei deliberării^[5].

Rațiunea din spatele acestei obligații suplimentare este simplă: din perspectiva destinatarului informării, lipsa prezentării noilor coordonate ale acuzației conduce la același deznodământ precum lipsa prezentării inițiale ale acestora – imposibilitatea creionării unei apărări și, implicit, lezarea caracterului echitabil al procesului penal.

Aplicații practice

Oricât de teoretice ar părea toate cele mai sus arătate, dreptul la informare trebuie să guverneze întreaga activitate a organelor judiciare în procesul penal. În cele care urmează, vom trece în revistă câteva soluții de referință ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia dreptului la informare:

– Directiva 2012/13/UE nu se aplică unei proceduri de natură legislativă referitoare la revocarea unei amnistii și nici unei proceduri jurisdicționale având ca obiect controlul conformității unei asemenea revocări cu Constituția, indiferent de efectele pe care acestea le-ar putea produce într-o cauză penală concretă. Prevederile menționate se aplică doar procedurilor referitoare la mandatele europene de arestare, precum și procedurilor penale în măsura în care acestea urmăresc să stabilească dacă persoana suspectată sau acuzată a săvârșit o infracțiune^[6].

– Dispozițiile Directivei 2012/13/UE se întrepătrund în foarte multe situații cu cele ale Directivei 2010/64/UE privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale. Așadar, în acest context, CJUE a arătat că:

– Acest din urmă act unional impune, printre altele, statelor membre să ia măsuri concrete pentru a garanta că interpretarea furnizată și traducerile realizate sunt de o calitate suficientă pentru ca persoana suspectată sau acuzată să înțeleagă acuzația.

– Dispozițiile ambelor texte trebuie interpretate în sensul că se opun judecării în lipsă a unei persoane atunci când, din cauza interpretării neadecvate, aceasta nu a fost informată într-o limbă pe care o înțelege cu privire la acuzația care îi este adusă sau atunci când este imposibil să se determine dacă ea a fost informată corespunzător despre acuzare^[7].

– Dispozițiile Directivei 2012/13/UE, interpretate prin prisma dreptului la o cale de atac eficientă și a dreptului la un proces echitabil:

– Se opun unei legislații naționale care nu prevede o cale procedurală de remediere, în faza de judecată, a neclarităților și lacunelor din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare.

– Impun instanței naționale să efectueze o interpretare a legislației naționale care să permită procurorului să remedieze neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului în cadrul ședinței de judecată. În cazul în care o asemenea interpretare nu este posibilă, instanța națională trebuie să lase neaplicată dispoziția internă care interzice suspendarea procedurii judiciare și trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu^[8].

– Dispozițiile Directivei 2012/13/UE:

– Nu se opun unei reglementări în temeiul căreia termenul pentru formularea unei căi de atac curge de la notificarea mandatarului unei persoane, cu condiția ca îndată ce persoana menționată a luat cunoștință de actul procesual în cauză, aceasta să beneficieze efectiv de un termen similar pentru formularea căii de atac, iar efectele actului să fie suspendate pe durata curgerii termenului.

– Se opun unei reglementări în temeiul căreia o persoană care locuiește într-un alt stat membru riscă o sancțiune penală în cazul în care nu respectă un act procesual prin care a fost condamnată, deși această persoană nu avea cunoștință despre existența unui atare act la data la care a încălcat interdicția prevăzută în acesta^[9].

– Directiva 2012/13/UE și Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale se aplică unei proceduri judiciare în urma căreia se autorizează, din motive terapeutice și de siguranță, internarea psihiatrică a persoanelor care, în stare de demență, au săvârșit fapte care prezintă pericol social^[10].