Dreptul de creanţă. Acel drept subiectiv pe temeiul căruia titularul său poate pretinde celeilalte părţi îndeplinirea obligaţiei ce îi incumbă (NCC, NCPC, L. nr. 169/1997)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 961/2020

L. nr. 169/1997: art. III alin. (2^4); NCC: art. 1347, art. 1349, art. 2517, art. 2518, art. 2537; NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (1)

Dreptul real este dreptul subiectiv patrimonial pe temeiul căruia titularul său poate să exercite anumite prerogative asupra unui bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără intervenția altei persoane.

Dreptul de creanță este acel drept subiectiv pe temeiul căruia titularul său, denumit creditor în raport juridic obligațional, poate pretinde celeilalte părți, denumită debitor, îndeplinirea obligației ce îi incumbă.

Acțiunea prin care se solicită plata unei despăgubiri este o acțiune prin care se valorifică un drept de creanță, fiind indiferent că despăgubirea se pretinde pentru pierderea unui bun mobil sau a unui bun imobil.

Potrivit normei de drept prevăzută de art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren.

Raportul de drept civil reglementat prin norma de drept menționată este un raport juridic obligațional în conținutul căruia intră dreptul creditorului, fostul proprietar rămas fără teren, de a cere debitorului, cel care a vândut terenul, să-i remită prețul actualizat (obligație de a face), sub sancțiunea de a recurge la forța de constrângere a statului în caz de neexecutare de bunăvoie.

În speță, instanțele de fond au constatat că partea reclamantă a solicitat, prin cererea dedusă judecății, să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la plata unei despăgubiri reprezentând prețul actualizat, estimat la suma de 1.350.000 euro, echivalentul a 6.075.000 RON (Ron), încasat în urma înstrăinării terenului arabil în suprafață de 5 ha, situat în Punctul denumit „Meteo” pe raza comunei Perieni, invocând incidența dispozițiile art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, cu trimitere la dispozițiile art. 1349 și 1347 din Noul C. civ. (dispoziții prin care se reglementează aspecte relative la îmbogățirea fără justă cauză și răspunderea civilă delictuală).

Acțiunea în justiție întemeiată de dispozițiile art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997 apără, astfel cum s-a arătat, un drept de creanță și nu un drept real, întrucât partea reclamantă, creditor în raportul obligațional, este titularul unui drept de creanță iar partea pârâtă este titulara unei obligații de a face, anume a obligației de a remite prețul actualizat.

Concluzia se impune, pentru aceleași argumente, și prin raportare la dispozițiile art. 1349 și ale art. 1347 din Noul C. civ., respectiv, la deciziile Curții Constituționale prin care s-a verificat constituționalitatea normei de drept conținute de art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, indicate de partea reclamantă.

Așa fiind, în mod corect instanțele de fond au constatat că acțiunea prevăzută de dispozițiile legale menționate nu este supusă termenului de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 2518 pct. 1 C. civ. (de 10 ani), ci termenului de prescripție instituit prin dispozițiile art. 2517 C. civ. (de 3 ani) care, depășit fiind, a impus admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Referitor la cauza de întrerupere a prescripției prevăzută de dispozițiile art. 2537 pct. 3 C. civ., se constată că legiuitorul a statuat în sensul că poate fi invocată de persoana care face dovada că s-a constituit parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești.

Cum partea reclamantă nu a putut dovedi un asemenea fapt, al constituirii sale ca parte civilă în procesul penal finalizat la data de 25 ianuarie 2017, în mod corect instanțele de fond au constatat că nu poate fi primită apărarea întemeiată pe dispoziția art. 2537 pct. 3 C. civ., întrucât data menționată este lipsită de relevanță juridică în ceea ce privește calcularea termenului de prescripție.

Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.