Discursul domnului Radu Motica cu ocazia Festivității de decernare a premiilor „Revistei Române de Drept Privat” pentru anul 2022

Onorantă asistență, dragi prieteni și colegi,

Încep printr-o mărturisire: deși pe parcursul activității mele profesionale, ca practician și teoretician al dreptului, activitate care se întinde pe o perioadă de peste 50 de ani, din care 45 de ani în calitate de cadru didactic universitar, am avut onoarea să primesc mai multe premii și distincții, atât pentru activitatea didactică și științifică, cât și pentru management academic, printre care se numără „Premiul I. L. Georgescu” acordat de Uniunea Juriștilor din România și „Premiul Nicolae Titulescu” acordat de Academia Română, precum și mai multe titluri academice, printre care cel de Profesor emerit și Doctor honoris causa, la care se adaugă și titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Timișoara, decernarea „Premiului Matei Barbu Cantacuzino – Opera Omnia”, reprezintă încununarea carierei mele universitare și, pentru mine, are valoarea celei mai înalte și onorante distincții ce mi-a fost acordată în semn de recunoaștere și apreciere a contribuției mele aduse în spațiul învățământului juridic românesc.

Așadar se cuvine să mulțumesc și să îmi exprim întreaga gratitudine față de conducerea Revistei Române de Drept Privat, a Uniunii Naționale a Barourilor din România și cea a Editurii Universul Juridic și, nu în ultimul rând, membrilor juriului, marcanți profesori și cercetători care s-au oprit la numele meu atunci când au hotărât să îmi acorde cel mai prestigios Premiu al Revistei Române de Drept Privat în colaborare cu Uniunea Națională a Barourilor din România.

Îi mulțumesc Doamnei Profesor Irina Sferdian și Domnului Decan Profesor Lucian Bercea pentru Laudatio și Domnului Profesor Valeriu Stoica pentru eligioasa prezentare pe care mi-ați făcut-o. Ascultându-vă nu am putut să nu mă gândesc că, prezentat cu atâta generozitate și îmbrăcat în cuvinte atât de binevoitoare, portretul meu profesional seamănă mai mult cu o legendă decât cu mine. Trebuie să recunosc că cele spuse de Dvs. m-au emoționat și m-au făcut, pentru o secundă, sedus fiind de efectul coruptibil de altfel al laudelor, să mă gândesc că am trăit o viață cu rost.

Momentul în care ești premiat pentru întreaga operă este unul care îndeamnă la introspecție. Și pentru că ceea ce am încercat și sper că am și reușit să realizez a fost creionat deja în laudatio, vă cer permisiunea de a vă spune câteva cuvinte și despre povestea nevăzută și mai puțin cunoscută a parcursului meu.

Ieri, când m-a lăsat la aeroport, soția mi-a spus că este foarte mândră de mine, că-mi dorește succes, că regretă că nu a mi-a putut fi astăzi alături, într-un moment atât de important pentru mine, și că mă roagă să nu uit, când încep să vorbesc, că nu sunt Florin Piersic.

Pentru că îi ascult sfaturile și faptul că prețuiesc timpul Dvs., sunt motivele pentru care aseară am încercat să îmi sintetizez ideile și să pun pe hârtie câteva dintre ele.

M-am născut acum 77 de ani, imediat după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, în Bușag, o localitate din Maramureș, de lângă Baia Mare unde am urmat și primele 7 clase ale școlii primare și gimnaziale.

Părinții mei erau chiaburi și, pentru că erau opozanți la colectivizarea agriculturii, copilăria mea a fost marcată de mai multe momente în care, datorită imposibilității plății impozitelor împovărătoare care erau puse pe umerii celor care nu se supuneau politicii vremurilor, veneau boacterii care ne luau totul din casă, inclusiv mobila, iar noi, ca să nu dormim pe jos, dormeam pe saltele umplute cu paie.

Îmi amintesc cum, speriat de ceea ce se întâmpla, mă ascundeam împreună cu sora mea sub sobă. Acestea sunt printre primele amintiri de groază pe care le am din copilărie. Crescând, am suferit cumplit văzând cum ne luau și puținele cărți, singurul refugiu pe care îl mai aveam.

Țin minte cum o dată au lăsat doar două cărți, probabil pentru că, fiind cărți de rugăciuni, le-au considerat lipsite de valoare. Vorba lui Țuțea; „fără cărți pot trăi doar dobitoacele și sfinții.”

Din același motiv nu ni s-a permis, nici mie, nici surorii mele, să ne înscriem la liceu în Baia Mare, ci doar în Baia Sprie, unde se înființase un nou liceu și unde,ca să ajungem, schimbam zilnic două trenuri, plecând de acasă dimineața la ora 5 și întorcându-ne seara la ora 6.

Am repetat clasa a 9-a pentru că nu ne-au încheiat mediile, deoarece nu ne-am convins părinții să se înscrie în colectiv. Vă povestesc toate acestea întrucât datorită greutăților care mi-au marcat copilăria, am înțeles destul de devreme că în viață ți se poate lua totul, mai puțin libertatea de a alege modul în care reacționezi la ceea ce ți se întâmplă și curajul de a-ți urma visurile.

Suferința a avut pentru mine un rol catalizator. Mi-a format credința că instruirea mea avea să mă salveze, să mă transforme, să mă ridice deasupra nedreptăților vremii și să dea un sens propriei mele vieți. Am învățat zi și noapte și în anul 1967 am intrat la Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, unde am avut o pleiadă de profesori de prim rang care și -au pus amprenta definitiv pe formarea mea ca Jurist și ca Om.

Dar facultatea mi-a mai adus ceva. Mi-a adus una dintre marile întâlniri din viață, cea cu colegul meu Liviu Pop, care mi-a devenit și mi-a rămas, în tot acest timp, cel mai bun Prieten și care mi-a influențat în cel mai frumos și înalt mod întregul curs al vieții mele profesionale și cariera. Pentru această prietenie nu voi înceta niciodată să fiu recunoscător. ***

La absolvirea facultății, în anul 1972 am fost repartizat avocat la Satu Mare, iar după doi ani m-am transferat la Timișoara, unde am rămas până astăzi, pentru că destinul meu pare că a fost indisolubil legat de acest oraș.

În anul 1977, deși intenționam să mă înscriu la facultatea de filosofie, la sugestia Prietenului meu Liviu Pop, m-am înscris la doctorat la Facultatea de drept din Cluj, sub atenta îndrumare a Profesorului Ioan Gliga, decanul Facultății la vremea respectivă. Profesia de dascăl nu am ales-o eu, m-a ales ea pe mine, calitatea mea de doctorand și mâna nevăzută a Îngerului meu păzitor au făcut ca în anul 1978, să mi se propună să predau disciplinele juridice la Facultatea de Științe Economice din cadrul UVT, unde a început formarea mea în calitate de cadru didactic universitar și cercetător. Acolo am început să scriu și să public o serie de articole, precum și 3 cursuri universitare, Elemente de drept, Legislație economică și Dreptul comerțului internațional.

Ideea înființării unei facultăți de drept la UVT nu-mi aparține. Eu nu am făcut decât să redau viață ideii Regelui Mihai, care în anul 1947 printr-un Decret Regal a înființat Universitatea de Vest din Timișoara în cadrul căreia urmau să funcționeze o facultate de litere și filosofie, o facultate de științe, o facultate de teologie, una de medicină și farmacie și o facultate de drept, decret care nu a mai fost pus în aplicare datorită evenimentelor politice ale vremii. Astfel, în anii 1990-1992 am făcut, prin Universitate, demersurile necesare pentru înființarea facultății de drept. Așa începe istoria frumoasă a unei facultăți care astăzi a ajuns să își câștige un loc binemeritat în rândul facultăților de prim rang din țară, cele din cadrul Hexagonului Facultăților de Drept.

Aș putea spune că am avut atunci un fel de simț al conjuncturii, un soi de pragmatism, răbdare, ambiție, tenacitate și curaj la care s-a adăugat și inspirația de a atrage în colectivul profesoral Oameni de valoare, practicieni și teoreticieni de prestigiu, împreună cu care am construit noua facultate din temelii și la propriu și la figurat. Pentru ca să construiești o școală e nevoie să conștientizezi măreția demersului tău.

Asta îmi amintește de o poveste din vremea în care se construia Catedrala Notre -Dame, când un călător, care nu era din Paris, a trecut pe lângă șantier și a întrebat un muncitor care căra niște cărămizi ce construiește. Omul a ridicat din umeri și a răspuns: un zid. Nemulțumit de răspuns, trecătorul a oprit un alt muncitor căruia i-a adresat aceeași întrebare, la care acesta i-a răspuns, luminându-se la față: construiesc o Catedrală.  Așa și noi, mâna de oameni cu care am pornit la drum, am avut reprezentarea responsabilității construirii unui templu, a unei școli în care aveam să formăm nu doar juriști, ci și caractere. Știm cu toții că, oricât de erudit ar fi, un om fără caracter nu valorează nimic.

Și pentru că aveam nevoie și de un acoperiș deasupra capului, ne-am apucat de pus cărămidă peste cărămidă și în decurs de 4 ani am ridicat o clădire pe 3 nivele, cu o capacitate de aproape 1500 de locuri, dispuse în amfiteatre, săli de conferință și de seminar, bibliotecă cu sală de lectură, laborator de criminalistică și cabinete pentru profesori, decanat și personal administrativ, construcție care s-a realizat în proporție de peste 80% din fonduri proprii, rezultate din taxe de școlarizare, precum și un cămin pentru studenții facultății.

Provocările au fost multe și diverse. Dar poate cea mai mare dintre ele a fost dată de faptul că, fiind și imediat după Revoluție, cu o legislație nouă, aveam nevoie de propriile cursuri universitare.

Mi-am amintit atunci de cele două cărți din casa părintească și mi-am spus că studenții noștri nu o să crească într-o casă fără cărți. Scrisul la facultatea noastră s-a născut din nevoie, dar dăruirea și profesionalismul cadrelor didactice a făcut ca ceea ce s-a scris să fie și de valoare si îmi permit aici să nu fiu modest pentru că facultatea are cadre didactice ale căror nume au devenit un renume în peisajul publicațiilor de specialitate din țară și chiar din străinătate.

Începând cu anul 1993 au fost editate anual câte două numere ale Analelor Universității de Vest – Seria Drept în care au fost publicate studii și articole științifice de către cadrele noastre didactice, precum și ale altor facultăți la care se adaugă și o serie de alți teoreticieni și practicieni ai dreptului, în prezent Analele fiind înregistrate în 3 baze de date internaționale.

Tot începând cu anul 1993, au fost organizate bienal Conferințele internaționale ale facultății, cu o largă participare națională și internațională, iar, ocazional, au mai fost organizate și alte manifestări științifice de referință, cum ar fi Conferința Noile Coduri ale României, la care au participat aproximativ 700 de teoreticieni și practicieni ai dreptului.

Începând cu anul 2001 am organizat anual Conferințele internaționale ale doctoranzilor în drept, la care participă doctoranzi de la peste 50 de facultăți din țară și din străinătate, fiind singura astfel de manifestare de amploare organizată în Europa. Atât Analele, cât și volumele celor două conferințe menționate sunt editate de Editura Universul Juridic.

Nu pot să nu amintesc aici despre faptul că am pus bazele Școlii Doctorale de Drept de care au beneficiat tinerele noastre cadre didactice, precum și alți teoreticieni și practicieni ai dreptului.

Am fost la conducerea facultății timp de 20 de ani, longevitatea mandatelor mele datorându-se faptului că proiectele mele au fost multe și ar fi fost imposibil de realizat într-un  timp mai scurt. Am condus facultatea cu o mână de fier și, deși mi s-ar putea reproșa o oarecare duritate, în spatele acesteia se află un om care și-a agățat căruța de o stea, care a avut un vis mai mare decât el și multă pasiune pe post de combustibil. Un om care astăzi nu poate decât să se bucure de faptul că în urma lui a venit tânăra generație care a făcut ca tot ceea ce a construit să crească și să înflorească. Un om care încă mai crede în Bine, Justiție, Dreptate și Adevăr și nu poate decât să fie recunoscător că aceste valori au fost cele care i-au adus astăzi recunoașterea prin conferirea acestui prestigios premiu.

Vă mulțumesc!