Discursul doamnei Lucia Hossu-Longin cu ocazia Galei Legal Point nr. 1/2019

Mulțumesc pentru invitația din seara aceasta și pentru această revistă frumoasă și plină de conținut, pentru personalitățile invitate. Stimați domni, încă o dată, mulțumiri. Aș vrea, însă, să mai felicit pe cineva, pe dl guvernator Mugur Isărescu – mă bucur pentru reconfirmarea domniei sale la cârma BNR. Este un demnitar pe care îl stimez foarte mult, constant, de ani mulți. Asta ne aduce stabilitate și prosperitate în următorii 5 ani și mai departe. Vă felicit, dle guvernator, că ați reușit să biruiți votul, să câștigați în Parlamentul României. Era și firesc.

Anul acesta am văzut că, în revistă, și Gilda Lazăr, și alți colegi, vorbesc despre momentul 30 – anul acesta împlinim noi, românii, 30 de ani de libertate, aduși de Revoluția din 1989, prin sacrificiile atâtor tineri. Este și începutul serialului meu, în septembrie 1991 prima emisiune, și noi avem, deci, 30 de ani de existență. Îmi amintesc, spunea atunci marele Eugen Ionescu: „Se poate preda libertatea? Cine ar fi profesorii?” Și tot el răspundea: „Cei care sunt astăzi pilde vii, victime în această confruntare cu totalitarismul comunist, ei pot preda acest curs despre libertate”. Acesta a fost și modelul, direcția filmelor noastre. Gândiți-vă, într-o societate în care reperele erau – iertați-mă că citez – Bârlădeanu, Brucan, Mischie ș.a., să vii cu elitele politice exterminate la Sighet sau în lagăre – Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu – și apoi cu cei care supraviețuiseră – Corneliu Coposu, Elisabeta Rizea, comandorul Tudor Greceanu, Ion Gavrilă Ogoranu, Regele Mihai I al României, cardinalul Alexandru Todea, un partizan din Moldova – celebrul Vasile Motrescu –, Ion Ioanid – scriitorul din Germania, Paul Goma sau Maria Cenușă – o femeie tot din Moldova, deosebită. Seria noastră de documentare a fost gândită așa cum, într-o carte minunată, a scris dna Eugenia Vodă, primul exercițiu critic asupra serialului a fost făcut de domnia sa, într-o carte despre Planeta Cinema, mi-am păstrat-o la suflet, pentru că este cel mai aplicat și mai profesionist comentariu, și ea vorbea despre această mixare între oamenii de demnitate, oamenii bravi și neoameni; de martiri și de vinovați; de mari episcopi deveniți măturători la Sighet. Cei pe care comandantul închisorii, un ofițer de Securitate cu patru clase, îi numea „bivolii”. „Să intre bivolii în cuști!” Și de academicienii aruncați în temnițe și în lagăre. Mi s-a reproșat, la un moment dat, că sunt prea multe lacrimi în filme; că serialul are o parte emoțională. Dar eu nu am construit-o deliberat. Oamenii intervievați plângeau când vorbeau despre anii lor de temniță și pentru că li se făcea acum, în momentul interviului, într-un fel, un act de dreptate, să poată povesti, evoca ce au trăit, ce a însemnat represiunea; pentru că foarte puțini știam. Eu nu știam chiar nimic. Deși aveam o vârstă când am început memorialul, nu știam. Știam doar că în familia mea exista un fost deținut politic, dar acesta n-a vorbit niciodată. Confesiunea era o descărcare, un catarsis, o stare necesară. Mulți români au avut sufletele împietrite după 1989, nu au mai crezut în nimic. Revoluția le bulversase tot ce știau. Am vrut, într-un fel, să mișc conștiințele oamenilor, ale celor care nu au crezut în ideea de rezistență. Noi am fost un popor de rezistenți, pentru că generalizată părea doar capitularea noastră în fața tiraniei. Să recunoaștem, am fost un popor care am acceptat să fim umiliți, schingiuiți, torturați, înfrigurați, am suportat foamea, am suportat frica. Și eu cred că toate acele lacrimi erau provocate de emoția amintirii; și de reproșul că am trăit într-un orizont de indiferență. Mereu îmi spuneam, la fiecare pagină pe care o descopeream: Unde eram eu când s-a petrecut 15 noiembrie ’87 la Brașov? Ce am făcut în acele zile? Unde eram când se murea în munți? De ce nu știu nimic, deși am făcut o facultate? Și totuși, așa cum spuneam, filmele noastre lăcrimau și pentru că descopeream, prin Memorialul durerii, că n-am fost o țară de „Mitici” – iertați-mi termenul, că așa e folosit –, ci am fost o țară în care din 1945, de la instalarea comunismului, până în ’89, inclusiv, s-a murit pentru libertate. Două milioane de întemnițați politic, peste 500.000 suprimați în închisori sau direct executați la Jilava. Cineva m-a întrebat, provocator, într-un interviu… Eu am spus că iubesc această lume atroce, pe care am cunoscut-o în 1991. Și mi-a spus de ce spun asta? Pentru că, din această lume atroce, eu iubeam personajele, eroii ei, oamenii aceștia care au suferit pentru credința lor, pentru orientarea lor politică, în fond pentru țara și neamul lor, pentru credința lor religioasă.

Aș vrea, în final, să reproduc o frază pe care Iuliu Maniu a rostit-o în 1947, când se pregătea sacrificarea acestuia și a partidului său și fusese prevenit că-l așteaptă închisoarea. Și a răspuns: „Ce contează viața mea sau aceea a 50-60.000 de oameni sacrificați, dacă este vorba ca prin jertfele vieților noastre să se nască o Românie mare, liberă și neatârnată! Pe mine nu mă îngrozesc nici lagărul, nici moartea.” Și așa s-a și întâmplat, că a murit în ’53 la Sighet și, după cum știți, a fost aruncat în gropile comune din cimitirul săracilor.

Una dintre devizele Consiliului Europei este „Toți diferiți; toți egali”. Pare o utopie. Dar o utopie spre care năzuim, în numele acestui imens capital de suferință al României, așa cum spuneam, din ’85 până în ’89, „pentru libertate și democrație”.

Eu cred că prin istorie și memorie vom putea face ca țara noastră să devină, să fie o țară demnă, care să nu se rușineze pentru cei care o conduc. Vă mulțumesc încă o dată pentru invitația de azi, pentru interviu, pentru premiu și pentru plăcerea de a vedea în sală atâția oameni pe care îi stimez și îi iubesc.