Despre etica profesiei de avocat și răspunderea penală a avocaților

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Introducere

Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum – „îndoiala ca metodă este o datorie voluntară, rațională și activă, al cărei scop este de a ajunge la certitudini, pe baza cărora poate fi reconstruită o lume sigură, morală și dreapta, în care individul să fie liber și respon­sabil…”^[1].

Menirea profesiei de avocat este nobilă și dincolo de orice suspiciune cu privire la etică și profesio­nalism. În sistemul judiciar, avocatul este piatra preți­oasă, cu mai multe fațete, care strălucește din orice unghi o privești. Astfel, a fi avocat este o onoare și o mare responsabilitate, totodată.

Răspunderea penală a avocatului reprezintă cea mai gravă formă de răspundere, cu consecințe deosebit de grave – irecuperabile din punct de vedere etic și moral.

În sfera academică, răspunderea penală a avoca­tului este o temă dezbătută în detaliu, ea fiind deja abor­dată minuțios, în special în doctrina penală^[2].

2. De lege lata

Răspunderea penală a avocatului întrunește trăsă­turile generale ale răspunderii penale, ca formă a răs­pun­derii juridice. Abordarea specificității răspun­derii penale a avocatului presupune analizarea trăsăturilor esențiale ale răspunderii penale din perspectiva legii penale și a legii pentru organizarea și exercitarea pro­fe­siei de avocat, inclusiv a statutului profesiei de avocat.

Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, care generează raportul juridic penal de răspundere penală, potrivit adagiului „nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali”.

Subiectul pasiv al răspunderii penale implică calitatea specială de avocat. Reținem faptul că din punct de vedere al calității de subiect activ al unei in­frac­țiuni, respectiv subiect pasiv al răspunderii penale, avocatul se bucură de un tratament egal cu al oricărui alt subiect, răspunderea penală fiind antrenată în condițiile normei generale.

Există două excepții, expres prevăzute în Legea nr. 51/1995, cu privire la calitatea de subiect activ al unei infracțiuni a avocatului, respectiv infracțiunea specială privind secretul profesional, stipulată în art. 45 alin. (6), și infracțiunea privind nedenunțarea unor infracțiuni, stipulată în art. 45 alin. (8).

Conform art. 45 alin. (6), divulgarea de către avocat, fără drept, a unei informații confidențiale din sfera privată a clientului său ori care privește un secret ope­rațional sau comercial, care i‑a fost încredințat în vir­tutea aceleiași calități sau de care a putut să ia cu­noștință în timpul desfășurării activităților specifice profesiei, constituie infracțiune.

Conform alin. (8) al aceluiași articol, nu constituie infracțiune fapta avocatului de nedenunțare a unor infracțiuni despre care ia cunoștință în exercitarea profesiei, cu excepția infracțiunilor enumerate taxativ, exempli gratia omor, infracțiuni contra umanității, infracțiuni privind prevenirea și combaterea teroris­mului (prevăzute de art. 32‑38 din Legea nr. 535/2004). Totodată, în toate cazurile prevăzute în alin. (8), este exonerat de răspundere avocatul care previne săvârșirea infracțiunii sau consecințele acesteia în alt mod decât denunțarea făptuitorului.

Din punct de vedere al conținutului răspunderii penale, legea pentru organizarea și exercitarea pro­fesiei de avocat conferă o protecție specială avocatului ca subiect activ al raportului juridic de răspundere penală și în consecință îl exonerează de răspundere penală în următoarele situații expres prevăzute în art. 38 alin. (3) din Legea nr. 51/1995:

Avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată, în fața instanțelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicție și nici dacă sunt în legătură cu consultațiile oferite justiția­bililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susținerile făcute în cadrul consultațiilor verbale sau consultațiilor scrise acordate clienților, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie pro­fesională.

Alin. (1) al art. 38 reține cu un caracter indicativ că avocații – în exercitarea profesiei – sunt „parteneri indispensabili ai justiției, ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici, cu excepția situa­țiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act”.

Apreciez că această protecție specială a avocatului este pe deplin justificată prin prisma principiilor funda­mentale ale profesiei de avocat, respectiv principiul libertății, independenței și păstrării secretului profe­sional, acestea reprezentând principii generale de drept recunoscute de națiunile civilizate^[3].

Din punct de vedere al raportului juridic procesual penal, răspunderea penală a avocatului implică o competență speciala a organelor judiciare.

Din perspectiva normelor de drept procesual penal, avocatul ca subiect activ al unei infracțiuni, este pus sub „umbrela” unei competențe speciale, după calitatea persoanei. Potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., infrac­țiunile săvârșite de avocați sunt judecate de curțile de apel.

Sub aspectul urmăririi penale, aceste infracțiuni sunt cercetate exclusiv de procurorul de la parchetele de pe lângă curțile de apel – în urmărirea penală propria normă de competență fiind una peremptorie, conform art. 56 alin. (3) lit. a) C. pr. pen., iar încălcarea acesteia atrăgând nulitatea absolută a urmăririi penale.

Avocatul nu este un „Zeus”, ci este un om cu propria lui viață, supus greșelilor – Nam vitiis nemo sine nascitur (Horațiu). Atunci când ajunge să răs­pundă penal, faptele săvârșite de avocat sunt analizate de către magistrați cu o vechime în profesie de cel puțin 8 ani. Astfel, gravitatea faptelor comise fiind supusă cenzurii unui judecător cu vastă experiența profesio­nală și umană.

Specificitatea pedepsei aplicate avocatului ca obiect al răspunderii lui penale poate fi sintetizată în felul următor:

Condamnarea definitivă prin aplicarea unei pedepse este o cauză de încetare a calității de avocat, con­form art. 26 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995, întrucât acesta devine nedemn pentru exercitarea profesiei.

Potrivit art. 14 lit. a) din susmenționata lege, este nedemn cel condamnat definitiv prin hotărâre judecă­torească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 225/2017 publicată în Monitorul oficial nr. 468 din 22 iunie 2017, s‑a admis o excepție de neconstituționalitate, constatându‑se că sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei” de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituțională.

În esență motivarea Curții se raportează la lipsa unui cadru legal, predictibil, privind procedura admi­nistrativă a structurilor profesionale în situația premisă a textului legal criticat. Astfel, Curtea reține: „21. Faptul că dispozițiile legale criticate nu stipulează care sunt acele infracțiuni intenționate pentru a căror săvârșire și, implicit, condamnare avocatul este nedemn a mai exercita profesia în cauză conduce la îm­prejurarea ca un aspect esențial, care este de natură să influențeze gravitatea sancțiunilor disci­plinare aplicate, să nu fie prevăzut în mod explicit prin lege, ci lăsat la aprecierea subiectivă a structu­rilor profesionale competente^[4]”.

Precizăm că la data de 28.04.2022, Curtea Constit­uțională, prin decizia nr. 230 a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sunt neconstitu­ționale prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituțio­na­litate și a constatat că prevederile art. 26 lit. d) din același act normativ sunt constituționale în raport de criticile formulate. Așadar instanța de contencios constituțional reiterează neconstituționalitatea textului de lege privind nedemnitatea avocatului condamnat definitiv printr‑o hotărâre penală.

3. Abordarea în practica judiciară

Până în prezent, Decizia Curții Constituționale nr. 225/2017 nu se regăsește în modificarea legislativă a art. 14 lit. a), împrejurare ce creează arbitrariu și impre­dictibilitate în aplicarea și interpretarea art. 26 alin. (7) din statut, privind demnitatea profesiei. Decizia Con­siliului Baroului de excludere din profesie a avoca­tului, în condițiile art. 14 lit. a), este supusa controlului Consiliului UNBR, care decide cu majoritate de voturi. Hotărârea UNBR rămasă definitivă are autoritate de lucru judecat față de părți și de organele profesiei.

Din punct de vedere etic și deontologic, profesia de avocat are un cadru legal foarte bine definit. Există un cod deontologic al profesiei, un cod deontologic european, normele cuprinse în legea specială precum și cele din statut. Așadar, cadrul legal pentru antre­narea răspunderii profesionale și disciplinare este unul cuprinzător și, în general, complet.

Din punct de vedere al răspunderii penale, opinăm ca se impune o reevaluare a cadrului legal. La o ana­liză practică amănunțită, se ridică întrebarea: care sunt standardele și reperele concrete care trebuie avute în vedere de organele profesionale în decizia de exa­minare a demnității profesionale versus condamnarea penală definitivă a avocatului?

Privită obiectiv, orice condamnare penală defini­tivă a unui avocat este o chestiune gravă, care lezează onoarea profesiei și care justifică excluderea din această profesie. Privită subiectiv, de la caz la caz, intervine aspectul emoțional și sentimentul de soli­da­ritate profesională.

Subliniez că există o solidaritate aparte în aceasta breaslă profesională la nivelul întregii Uniuni Europene, reflectată prin formula de adresare „stimate confrate”, expresie care definește apartenența, nu doar la valorile profesionale, ci și relația umană de apropriere.

4. Concluzii

În opinia mea, conceptul de demnitate a profesiei de avocat, prin prisma art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995 coroborat cu normele stipulate în statutul avocatului trebuie în primul rând analizat sub mai multe aspecte:

(1) natura infracțiunii și consecințele produse prin prisma gradului de lezare a relațiilor sociale care sunt ocrotite prin norma penală;

(2) felul pedepsei și cuantumul acesteia;

(3) principiile fundamentale ale răspunderii penale: legalitatea, umanismul, personalitatea și individua­lizarea răspunderii penale;

(4) situația personală a avocatului (starea de sănătate, dacă are minori în întreținere, dacă exercită și alte activități și funcții, cum ar fi cele didactice, tra­du­cător autorizat, conduita generală anterioară a avocatului în relațiile cu colegii, justițiabilii și organele judiciare etc., antecedentele acestuia privind eventuale sancțiuni disciplinare aplicate de către barou).

Consider că este imperios necesar a se face o dez­batere profesională la nivelul Consiliului Barourilor și a Consiliului UNBR cu privire la emiterea unor standarde privind demnitatea profesiei de avocat în raport de o condamnare penală definitivă.

Atât timp cât legiuitorul condiționează calitatea de avocat de demnitatea „omului‑avocat”, reperele demnității unui avocat prin prisma unei hotărâri definitive de vinovăție penală trebuie definite. Aceste repere sunt necesare, nu numai pentru a exista o viziune unitară, dar și pentru a se evita arbitrariu și impredictibilitatea.

Un avocat condamnat definitiv pentru o infracțiune la regimul de circulație este sau nu nedemn de a exercita în continuare profesia? Respectiv, un avocat condamnat la o infracțiune privind regimul armelor și munițiilor este demn pentru profesarea avocaturii? Exemplele pot continua, în spiritul zicalei populare „viața bate filmul”.

În loc de concluzii, vă invit la reflexie. Ronald Myles Dworkin, filosoful și juristul american, un oponent vehement al pozitivismului juridic al lui Hart, susținea în teoria sa că dreptul are doua componente: reguli și principii. Regulile sunt normele prescrise care se aplică în maniera „totul sau nimic” – aceste norme pot fi drepte sau nedrepte. În schimb, principiile sunt „cărțile câștigătoare”, ele „pot fi doar drepte, întrucât ele decurg din cerințele justiției și constituie funda­mentele morale și juridice ale ordinii”.

Astfel, profesia de avocat merită a fi ocrotită prin propriul sistem de reguli și mai ales principii.