Depăşirea limitelor rejudecării în apel. Motive de recurs nefondate (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1042/2020

NCPC: art. 438, art. 439, art. 477, art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 497, art. 501 alin. (1) și (3), NCC: art. 2267, art. 2272

Un prim motiv de recurs a vizat depășirea limitelor rejudecării în apel, limite determinate atât prin decizia nr. 3992/15.11.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și de modalitatea în care apelanta și-a cuantificat și timbrat pretențiile contestate în rejudecarea cauzei, după casare.

În aceste sens, recurenții au susținut, pe de-o parte, că apelul trebuia timbrat în limitele despăgubirii contestate, iar instanța de apel trebuia să sancționeze apelul cu anularea parțială, întrucât acesta nu a fost timbrat cu privire la penalitățile calculate la cuantumul daunelor morale, iar, pe de altă parte, cuantificarea numai a penalităților corespunzătoare despăgubirilor materiale semnifică o restrângere a apelului doar la acestea.

În realitate, deși recurenții pretind greșita aplicare a normelor de drept material, se invocă încălcarea unor norme de drept procesual, criticile urmând a fi reîncadrate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca efect al casării dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la decizia civilă nr. 668/21.11.2017 a Curții  de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, potrivit art. 497 și art. 501 alin. (1) și (3) C.proc.civ., apelul trebuia rejudecat cu respectarea unei duble limitări: prima, prevăzută de art. 477 C. proc. civ., a doua, în limitele casării.

Or, din examenul cererii motivate de apel rezultă că apelanta S.C. D. S.A. a declarat apel împotriva dezlegărilor primei instanțe privind stabilirea despăgubirii și data la care penalitățile sunt aplicate la despăgubirea stabilită, însumând global o reparație a prejudiciului moral și material.

Prin decizia nr. 3992/15.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, casând decizia pronunțată în apel, a statuat exclusiv asupra motivului de nelegalitate determinat de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că în cauză despăgubirile sunt stabilite și datorate de asigurător la data soluționării cauzei prin hotărâre definitivă, dată începând cu care obligația de plată este purtătoare de penalități calculate la suma stabilită cu acest titlu, fără a se distinge după cum despăgubirea este acordată pentru prejudiciile morale sau pentru cele materiale încercate de reclamanți.

Casarea deciziei în recurs nu a fost totală, ci, potrivit limitelor trasate prin hotărârea instanței de recurs, a limitat rejudecarea apelului „sub aspectul capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere”, restul chestiunilor dezlegate în primul ciclu procesual excedând sfera rejudecării.

De asemenea, între chestiunile de drept hotărâte în primul ciclu procesual de instanța de apel, rămase neatacate și necenzurate de instanța de control judiciar, se regăsește dispoziția prin care se constată caracterul netimbrabil al apelului declarat de Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A., chestiune care se consolidează cu autoritate de lucru judecat, așa cum rezultă din interpretarea art. 430 C. proc. civ.

În aceste condiții, în rejudecarea după casare a apelului aceleiași părți, instanța de apel avea obligația de conformare la aceste statuări și nu putea repune în discuție chestiunea caracterului timbrabil al apelului, deoarece aceasta fusese deja tranșată.

Reconsiderarea problemei timbrajului în al doilea ciclu procesual, greșită fiind, prin raportare la autoritatea de lucru judecat și la limitele rejudecării, nu se poate repercuta asupra procesului în sensurile prefigurate de recurenți.

De aceea, motivul de recurs prin care reclamanții tind să repună în dezbatere o chestiune impusă cu autoritate de lucru judecat nu poate fi primit, atâta vreme cât lucrul anterior judecat se opune atât părților, cât și instanței, în mod absolut.

Nici împrejurarea că instanța de apel a solicitat apelantei evaluarea câtimii penalităților de întârziere contestate în vederea stabilirii obligației de timbrare a apelantei, iar aceasta a timbrat apelul numai pentru penalitățile calculate la despăgubirile aferente prejudiciului material, nu are semnificația restrângerii voluntare a limitelor apelului. Aceasta deoarece, în contextul în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că apelul nu este supus timbrării, iar plata unei taxe pretins insuficiente cu acest titlu nu produce consecințe procesuale, orice restrângere a obiectului apelului nu poate fi dedusă din aceste împrejurări.

Un al doilea motiv de recurs vizează greșita aplicare a legii de către instanța care a soluționat cauza după casarea cu trimitere, arătând că rejudecarea s-a limitat la stabilirea datei la care penalitățile sunt aplicabile despăgubirii pentru care, fiind necenzurată în recurs, hotărârea a rămas definitivă în primul apel, respectiv la 21.11.2017.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

După ce prin decizia civilă nr. 668/21.11.2017 a Curții  de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A., pârâta a declarat recurs, criticând decizia pentru aplicarea greșită a legii, atât în privința stabilirii cuantumului despăgubirii, cât și în privința modalității de aplicare a penalităților, prin decizia nr. 3992/15.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia pronunțată în apel și a trimis cauza pentru o nouă judecată acestei instanțe.

În limitele corect determinate de efectul casării, prin decizia pronunțată în rejudecare, curtea de apel a admis apelul pârâtei și, schimbând în parte sentința, a stabilit că penalitatea prevăzută de lege se aplică începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la plata integrală a despăgubirii, iar celelalte dispoziții ale sentinței apelate au fost menținute.

Instanța de apel s-a conformat, sub acest aspect, limitelor rejudecării și dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanța de recurs prin hotărârea de casare, fără a ignora aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material evocate de recurenți.

Nu poate fi acceptată teza recurenților care au arătat că penalitatea stabilită de instanța de apel prin decizia recurată se calculează după algoritmul stabilit prin dispozitiv doar în privința despăgubirilor echivalente prejudiciului material, deoarece, astfel cum s-a arătat, teza reînvestirii cu judecarea apelului în limitele timbrajului nu a fost acceptată, iar despăgubirea a înglobat atât prejudiciul material, cât și pe cel moral.

În ceea ce privește data concretă de la care se calculează penalitatea la suma stabilită prin hotărâre cu titlu de despăgubire în mod definitiv, recurenții nu identifică, în realitate, nici norma de drept material greșit aplicată, nici greșeala de judecată a instanței de apel. Recurenții consideră că, prin modul de redactare a dispozitivului și în suita hotărârilor succesiv pronunțate în cauză, există o controversă sau o imprecizie asupra întinderii și aplicării dispozitivului deciziei recurate.

Or, acest demers nu poate fi realizat pe calea recursului, în măsura în care dispozițiile art. 488 C. proc. civ. înglobează exhaustiv sfera motivelor de casare, iar legiuitorul exclude expres posibilitatea acestor clarificări în căile de atac, instituind o altă procedură, reglementată distinct în art. 442-444 C. proc. civ.

În fine, un ultim motiv de recurs a vizat lipsirea de efecte a tranzacției intervenite în faza apelului între părțile cauzei, dublată de lipsa oricăror considerente referitoare la aceasta și la modul în care, în realitate, părțile au stins controversa litigioasă.

Au susținut recurenții că litigiul a fost stins prin tranzacția dovedită în cauză, inclusiv cu privire la penalitățile datorate, prin înfățișarea la dosar a corespondenței părților, aptă să suplinească cerința formei scrise, sens în care apelul pârâtei devenea lipsit de interes.

Într-un prim considerent, instanța de recurs arată că împrejurările sesizate pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și că aceste împrejurări nu au fost ignorate de instanța de apel, însă ele nu au fost considerate relevante în sensul solicitat de reclamanți.

În circumstanțele arătate, instanța de apel nu putea lua act de stingerea litigiului prin tranzacție, atâta vreme cât, pentru a fi aptă să ducă la finalizarea litigiului, în condițiile art. 438 și urm. C. proc. civ., tranzacția nu se poate deduce prin interpretarea probelor cauzei, ci reprezintă un contract a cărui probă este impusă de forma scrisă, astfel cum impun art. 2267 și art. 2272 C. civ. și care, sub această formulă, trebuie înfățișat instanței de judecată, în condițiile art. 439 C. proc. civ.

Împrejurarea că părțile au consimțit o anumită formulă de plată a despăgubirii și a penalităților, chiar urmată de executare pe parcursul apelului, nu reprezintă, în lipsa unor manifestări procesuale cu caracter explicit, desistarea apelantei cu privire la calea de atac sau lipsa interesului promovării acesteia, ci cel mult o conformare la puterea executorie a actelor judecății, sub rezerva controlului judiciar al hotărârii.

Din acest punct de vedere, hotărârea recurată nu ignoră principiile și normele procesuale care guvernează litigiul civil, iar instanța de apel nu a comis o ignorare a probelor cauzei sau un deficit de motivare care să determine nelegalitatea soluției.

Pe baza considerentelor reținute, instanța de recurs arată că motivele de recurs nu sunt fondate, urmând să respingă calea de atac promovată.

Va fi respinsă și cererea intimatei Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, în lipsa depunerii la dosar a oricăror dovezi în susținerea acestora.

Sursa informației: www.scj.ro.