Decizia nr. 52/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

23 feb. 2024
Articol UJ Premium
Vizualizari: 546
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Preliminarii

Ideea de judecată a unui litigiu nu se poate opri, de regulă, la posibilitatea instanței de a pronunța o soluție motivată după o analiză a fondului raportului juridic dedus judecății, ci presupune și posibilitatea celui interesat de a deferi același litigiu unei alte instanțe, în vederea cenzurării hotărârii judecătorești, fie într-un al doilea grad de jurisdicție, în sensul că noua judecată se poate realiza din nou asupra fondului, fie direct într-o cale procesuală extraordinară, care, deși nu presupune un nou grad de jurisdicție, deschide posibilitatea criticării hotărârii respective pentru anumite motive[1].

Căile de atac sunt o realitate în orice sistem judiciar al unui stat de drept. Ele constituie, în primul rând, o garanție a calității judecăților, căci judecătorul primei instanțe, care cunoaște că hotărârea sa va putea fi controlată pe calea apelului și, eventual, și prin căile extraordinare de atac, se va strădui să respecte dispozițiile procedurale care guvernează judecata, să stabilească temeinic faptele și să le aplice corect dreptul procedural și substanțial incident[2].

În sistemul căilor de atac recursul este caracterizat ca fiind o cale de atac extraordinară, comună, de reformare, nedevolutivă și, în principiu, nesuspensivă de executare[3].

Motivele de casare sunt prevăzute în art. 488 C.pr.civ., fiind în număr de 8 și urmăresc numai motive de nelegalitate.

2. Decizia nr. 52/2023 referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 19 și 214 din Codul de procedură civilă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[4]

2.1. Titularul și obiectul sesizării

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost sesizată de către Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 19 și 214 din Codul de procedură civilă, respectiv dacă în cadrul acestui motiv de recurs pot fi analizate în concret/efectiv criticile privind legalitatea măsurii de schimbare a componenței completului de judecată în apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței sau aceasta poate fi analizată exclusiv pe calea contenciosului administrativ, printr-o acțiune formulată de părți.

2.2. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Instanța supremă a fost chemată să interpreteze următoarele prevederi legale:

art. 19 C.pr.civ. (principiul continuității), art. 214 C.pr.civ. (continuitatea instanței) și art. 488 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. (motiv de casare).

2.3. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la data de 15 mai 2017, reclamanta persoană juridică a solicitat obligarea pârâților persoane fizice la plata, în solidar, a sumei de 4.000 lei, reprezentând rata inflației și dobânda legală penalizatoare, aferentă sumei de 32.941 lei, calculată începând cu 27 aprilie 2017, și a sumei de 19.920 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului Renault Clio, aferentă perioadei cuprinse între 18 aprilie 2015 și 12 mai 2017, precum și în continuare, până la data îndeplinirii obligației stabilite prin Sentința civilă nr. 1057/2016 din 19 februarie 2016 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 401/A din 4 aprilie 2017 a Tribunalului Vâlcea.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția autorității de lucru judecat.

Prin Sentința civilă nr. 3646 din 3 iulie 2019, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului aferente perioadei cuprinse între data de 18 aprilie 2015 și data îndeplinirii obligației de restituire a autoturismului; a admis, în parte, acțiunea și a obligat, în solidar, pârâții la plata către reclamantă a sumei de 95,47 lei, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 32.941 lei pentru perioada cuprinsă între 4 aprilie 2017 și 27 aprilie 2017, precum și a sumei de 2.112 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâții. Prin Decizia civilă nr. 613/A din 22 septembrie 2020, Tribunalul Vâlcea – Secția I civilă a admis apelurile declarate împotriva sentinței atacate, pe care a anulat-o, și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 582/2021 din 4 februarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 5465/288/2017*, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis în parte acțiunea și a obligat, în solidar, pârâții la plata către reclamantă a sumei de 19.818,54 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului pentru perioada cuprinsă între 18 aprilie 2015 și 26 mai 2017, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.391 lei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâții.

Prin Decizia civilă nr. 303/A din 31 martie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 5465/288/2017**, Tribunalul Vâlcea – Secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, iar împotriva acestei decizii, pârâții au declarat recurs prin care au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 și 5–8 din Codul de procedură civilă.

În motivare, au susținut că decizia atacată a fost pronunțată de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 19 și art. 214 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În acest sens, au arătat că, inițial, completul de apel a fost compus din magistrații I. D. și M. C., care au participat la primele patru termene de judecată. Ulterior, la termenul din 21 ianuarie 2022, completul a fost compus din magistrații I. D. și A. P., deși în partea introductivă a încheierii de ședință se consemnase că pricina va fi judecată de magistrații I. D. și M. R., ca urmare a abținerii doamnei judecător S. E. P. În final, la termenul de dezbateri în fond din 4 martie 2022 au participat magistrații I. D. și T. P. C. În acest context, recurenții au subliniat că schimbarea compunerii completului a condus la încălcarea dreptului la un proces echitabil, soluția fiind pronunțată de judecători care au participat „ad-hoc” la judecarea cauzei și nu au avut timpul necesar pentru studierea dosarului.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că, pentru a fi incident motivul de casare invocat, este necesar să se constate că schimbarea membrilor completului inițial nu a avut niciun temei. Or, înlocuirea unui membru al completului de judecată din apel a avut la bază motive medicale.

2.4. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării hotărârii prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Într-adevăr, și în opinia noastră au fost îndeplinite condițiile pentru sesizarea instanței supreme. Astfel, prima condiție care se referă la instanța competentă să sesizeze instanța supremă este îndeplinită, fiind Curtea de Apel Pitești, învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, în speță, în recurs.

A doua condiție care privește chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective este îndeplinită.

De lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 19 și 214 din același cod, respectiv dacă în cadrul acestui motiv de recurs pot fi analizate în concret/efectiv criticile privind legalitatea măsurii de schimbare a componenței completului de judecată în apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței sau aceasta poate fi examinată exclusiv pe calea contenciosului administrativ, printr-o acțiune formulată de părți, depinde soluționarea pe fond a cauzei. În acest sens s-a arătat că unul dintre motivele de recurs invocate vizează pronunțarea deciziei atacate de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu, cu nerespectarea dispozițiilor art. 19 și art. 214 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

A treia condiție este, de asemenea, îndeplinită, deoarece chestiunea supusă analizei este nouă.

În acest sens, chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o altă decizie.

Și ultima condiție este îndeplinită, deoarece problema de drept nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

2.5. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenții au susținut că ar fi încălcate atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil dacă ar fi impusă o altă procedură de contestare a compunerii completului de judecată (pe calea contenciosului administrativ) decât cea reglementată de Codul de procedură civilă. De altfel, ar fi excesiv ca fiecare schimbare a completului de judecată să fie contestată printr-o acțiune distinctă pe calea contenciosului administrativ. Prin urmare, modificarea repetată a compunerii completului de judecată poate fi criticată exclusiv prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în procedura de drept comun.

În opinia noastră, punctul de vedere exprimat de către recurenți este corect, deoarece prevederile art. 488 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. urmăresc să asigure continuitatea completului de judecată care, odată stabilit, nu poate fi schimbat decât în cazurile prevăzute de lege. Tot în virtutea stabilirii continuității, este necesar ca același judecător care a participat la dezbaterea în fond a litigiului să pronunțe și hotărârea. Aceasta pentru asigurarea legalității hotărârii pronunțate[5].

Intimata a susținut că prin cererea de recurs nu se critică legalitatea măsurii  de înlocuire dispuse prin hotărârea colegiului de conducere, ci se invocă  încălcarea principiului continuității ca urmare a schimbării compunerii completului de judecată, ipoteză care se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 2 teza finală din Codul de procedură civilă. Or, schimbarea compunerii completului de judecată poate fi determinată de incidente procedurale precum recuzarea, abținerea și concediile magistraților (inclusiv concediul medical). Principiul continuității implică unica condiție ca hotărârea să fie pronunțată de judecătorii care au participat la dezbaterile în fond, această condiție fiind respectată în cauză. În final a apreciat că neregularitatea privind schimbarea componenței completului de judecată dispusă printr-o hotărâre a colegiului de conducere poate fi analizată în concret/efectiv de instanța de recurs în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, prin raportare la dispozițiile art. 19 și art. 214 alin. (1) și (2) din același cod, chiar dacă nu a fost pronunțată o hotărâre în materia contenciosului administrativ.

Din punctul nostru de vedere și argumentarea intimaților este corectă, deoarece atât timp cât motivul de casare se referă la asigurarea concordanței dintre judecătorul care a luat parte la dezbaterea pe fond și cel care a pronunțat hotărârea, nu vedem altă cale de verificare a legalității a respectării acestei cerințe, decât prin promovarea recursului.

2.6. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că în calea de atac a recursului pot fi analizate în concret/efectiv criticile privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii/componenței completului de apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței.

S-a argumentat că nicio dispoziție referitoare la hotărârile colegiului de conducere cu privire la modificarea/schimbarea compunerii completului de judecată nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi de atac împotriva hotărârii respective.

În lipsa unei dispoziții legale contrare, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, nu se poate invoca necesitatea contestării prealabile a hotărârii colegiului de conducere în procedura contenciosului administrativ.

Astfel, instanța de recurs este competentă să analizeze toate aspectele referitoare la acest motiv de nelegalitate, raportându-se la prevederile Codului de procedură civilă, care se aplică cu prioritate în raport cu hotărârea colegiului de conducere; aceasta din urmă are valoarea probatorie a unui înscris depus în susținerea aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente cu privire la schimbarea/modificarea compunerii completului de judecată.

Apreciem corecte argumentele instanței de judecată, deoarece în raportul dintre prevederile Codului de procedură civilă, care are rangul de lege, respectiv Legea nr. 134/2010[6] și o hotărâre de colegiu de conducere, trebuie să se acorde prioritate legii. O altă interpretare este nelegală și nu poate produce efecte.

Instanța de trimitere a reținut că simpla existență a unei hotărâri a colegiului de conducere nu este suficientă pentru verificarea incidenței motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, fiind necesară întrunirea a două cerințe cumulative: motivele obiective temeinic justificate (astfel cum impune art. 19 din Codul de procedură civilă) și actul doveditor (hotărârea respectivă sau proces-verbal).

De altfel, prerogativa instanței de recurs de a analiza legalitatea schimbării compunerii completului de judecată rezultă din stabilirea de către legiuitor a unui motiv de casare expres referitor la acest aspect.

Dacă s-ar fi apreciat că o astfel de încălcare nu este de o importanță deosebită, nu ar mai fi fost reglementat în mod distinct acest motiv de casare, care se circumscrie celor de ordine publică.

Și din punctul nostru de vedere, modul în care se schimbă compunerea completului de judecată poate fi verificat doar prin promovarea recursului, ca motiv de casare. Legiuitorul instituind în mod expres acest caz la art. 488 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ., a dat celor interesați posibilitatea să invoce nelegala compunere a completului de judecată pe calea recursului.

2.7. Jurisprudența instanțelor naționale

Curțile de apel Cluj, Craiova, Galați, Oradea, Pitești și Timișoara au transmis practică judiciară relevantă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, iar curțile de apel Brașov, București, Cluj, Galați, Iași, Oradea, Suceava și Timișoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor asupra aceleiași chestiuni, din care au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că motivul privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței de apel poate fi analizat exclusiv pe calea contenciosului administrativ (Curtea de Apel București – secțiile civile și Secția a X-a de contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Iași – Secția civilă, Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal, tribunalele Arad, București, Bistrița-Năsăud, Covasna, Ialomița, Ilfov, Teleorman, Suceava, Vaslui și Iași – Secția I civilă). S-a argumentat că hotărârea colegiului de conducere prin care se dispune schimbarea compunerii completului de judecată are natura unui act administrativ în privința căruia operează prezumția de legalitate.

Or, această prezumție poate fi răsturnată numai prin mijloacele prevăzute de lege, și anume acțiunea în contencios administrativ și excepția de nelegalitate. În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă ar putea fi analizate doar criticile care vizează, spre exemplu, lipsa unei hotărâri a colegiului de conducere referitoare la schimbarea compunerii completului de judecată, participarea la soluționarea cauzei a altui judecător decât cel stabilit prin hotărârea respectivă sau stabilirea compunerii completului în baza unei hotărâri anulate în procedura contenciosului administrativ.

În sensul primei opinii a fost identificată Decizia nr. 805/CA/2021-R din 7 octombrie 2021 a Curții de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a analizat în procedura contenciosului administrativ legalitatea unei hotărâri a colegiului de conducere în baza căreia s-a dispus schimbarea compunerii completului de judecată.

Considerăm greșită această interpretare, deoarece chiar în pofida recunoașterii caracterului de act administrativ unei hotărâri a colegiului de conducere, cât timp este reglementat expres acest motiv de casare în Codul de procedură civilă, legiuitorul a stabilit această cale și nu alta pentru verificarea legalității schimbării compunerii completului de judecată.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că motivul privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței de apel poate fi analizat în concret/efectiv de către instanța de recurs (Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Galați – Secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Iași – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Giurgiu și Judecătoria Iași). În fundamentarea acestei opinii s-a arătat că instanța de recurs este competentă să analizeze toate aspectele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea colegiului de conducere având valoarea probatorie a unui înscris care permite verificarea corectei aplicări a dispozițiilor referitoare la schimbarea compunerii completului.

De altfel, cazurile și condițiile de schimbare a compunerii completului sunt reglementate prin norme de organizare judiciară a căror încălcare poate fi invocată în cadrul motivului de casare anterior evocat.

În sensul acestei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive: Decizia civilă nr. 188/2020 din 14 iulie 2020 a Curții de Apel Pitești – Secția I civilă, Decizia nr. 242/2021 din 9 martie 2021 a Curții de Apel Galați – Secția contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 246/2021-R din 13 octombrie 2021 a Curții de Apel Oradea – Secția I civilă, Decizia civilă nr. 1.485 din 4 noiembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal, deciziile civile nr. 8/2022 și nr. 12/2022 din 12 ianuarie 2022 ale Curții de Apel Pitești – Secția I civilă, Decizia civilă nr. 374/2022 din 24 martie 2022 a Curții de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal și Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2023 a Curții de Apel Craiova – Secția a II-a civilă.

Apreciem corectă și legală a doua opinie exprimată, deoarece schimbarea modului de compunere a completului de judecată, ca în speță, în apel, este în mod expres reglementată de legiuitor, ca motiv de nelegalitate. Mai mult, fiind un motiv de ordine publică, încălcarea normelor imperative referitoare la compunerea și învestirea instanței cu respectarea principiilor continuității și al repartizării aleatorii este sancționată cu nulitatea absolută, necondiționată de existența unei vătămări[7].

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării.

Se pare că, pentru Ministerul Public, problema supusă discuției nu a determinat exprimarea unui punct de vedere și argumentarea acestuia.

2.8. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 644 din 13 decembrie 2022[8], Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 19 și ale art. 214 alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum și ale art. 11, 52, 53 și 139 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În considerentele de la paragrafele 20, 23 și 25 s-au reținut următoarele: „(…) Prin Decizia nr. 470 din 8 iulie 2021[9], Curtea a reținut, referitor la competența colegiilor de conducere ale curților de apel, ale tribunalelor, ale tribunalelor specializate și ale judecătoriilor de a stabili modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de judecată, că ceea ce se critică este însăși ideea de învestire ex lege a acestora cu competența de a stabili compunerea completurilor, ceea ce înseamnă că pot opta pentru o anumită modalitate concretă de desemnare a membrilor completurilor, tocmai pentru că legea nu reglementează dacă aceasta se face aleatoriu sau prin nominalizare. Or, legiuitorul are opțiunea să stabilească el însuși organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată sau, din contră, să lase acest aspect în sfera actelor administrative normative.

Învestirea/desemnarea colegiilor de conducere ex lege cu competența de a stabili ele însele compunerea completurilor de judecată nu pune nicio problemă de constituționalitate. Curtea nu are competența să cenzureze opțiunea legiuitorului de a stabili la nivelul curților de apel, al tribunalelor sau al judecătoriilor organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată, iar la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție să lase stabilirea organului competent în sarcina colegiului de conducere. (…) Dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorți sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziții legale restrictive, una dintre aceste două modalități înseamnă că această compunere a completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza și în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege (…) Referitor la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004[10], Curtea a reținut că activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea «principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității”, iar, potrivit art. 53 alin. (1) din aceeași lege, «repartizarea cauzelor pe complete de judecată» se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Prin reglementarea criticată, legiuitorul a instituit o excepție de la principiul continuității, prevăzând că pot exista motive obiective pentru care judecătorul să nu poată participa la judecată. Faptul că în cuprinsul legii nu sunt enumerate aceste motive obiective nu poate conduce la neconstituționalitatea textului de lege criticat, deoarece legiuitorul nici nu ar fi putut să prevadă, în mod exhaustiv, aceste situații obiective. În acest sens, dispozițiile art. 52 alin. (1) teza finală prevăd că schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești”.

Chiar dacă în prezent Legea nr. 304/2004 a fost abrogată, prevederile referitoare la distribuirea aleatorie a dosarelor și asigurarea continuității s-au păstrat și în Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Și în actuala lege de organizare judiciară, în art. 13, se prevede expres că activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

De asemenea, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, repartizarea cauzelor pe completuri de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

Fără discuție că legiuitorul nu ar fi putut stabili toate motivele obiective care constituie excepții de la principiul continuității completului de judecată, însă tocmai încălcarea acestor reguli, tot de către legiuitor, a fost reglementată prin invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ.

2.9. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de instanța supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare. În schimb, la nivelul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate hotărâri judecătorești definitive a căror examinare trimite la concluzia că instanța supremă, ca instanță sesizată cu soluționarea unor cereri de recurs în cuprinsul cărora a fost invocat (și) motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, nu a efectuat, pe cale incidentală, verificări de legalitate a hotărârilor colegiului de conducere prin care s-a dispus modificarea componenței completului de judecată.

2.10. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, nu pot fi analizate criticile privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată în apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței, legalitatea acestei hotărâri putând fi analizată exclusiv pe calea contenciosului administrativ.

Considerăm greșită opinia judecătorilor-raportori, deoarece este excesiv să se recurgă la o altă procedură, aceea a contenciosului administrativ, când Codul de procedură civilă permite invocarea nelegalității modului de compunere a completului de judecată, ca motiv de casare.

2.11. Opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Asupra admisibilității sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. Cu titlu prealabil analizei fondului problemei de drept supuse dezbaterii, instanța supremă a procedat la verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Verificarea admisibilității sesizării a relevat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

În exercitarea rolului constituțional ce revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dat eficiență mecanismului de unificare reprezentat de pronunțarea unei hotărâri prealabile, în vederea atingerii dezideratului acestei instituții procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluționării diferite a unei chestiuni de drept de către instanțele judecătorești (control „a priori”), în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Asupra fondului sesizării. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, cuprinse în reglementarea dedicată căii extraordinare de atac a recursului, casarea unei hotărâri se poate cere „dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea în fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii”.

Instanța supremă a observat că acest motiv de casare valorizează principiul continuității completului de judecată și, în relație cu el, pe cel al repartizării aleatorii a cauzelor, evocând trei ipoteze:

– prima, referitoare la situația în care hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât acela care făcuse parte din completul de judecată cu ocazia dezbaterii pe fond a procesului;

– a doua, privitoare la situația în care, deși în urma repartizării aleatorii a cauzei se stabilise un anumit complet de judecată, hotărârea a fost pronunțată de un alt complet decât acela desemnat aleatoriu;

– a treia, referitoare la situația în care cauza fusese repartizată aleatoriu unui anumit complet de judecată, având în componența lui anumiți judecători, însă compunerea completului a fost schimbată pe parcursul judecății, unul sau unii dintre judecătorii inițiali fiind înlocuit (înlocuiți) cu încălcarea legii, astfel că hotărârea judecătorească a ajuns să fie pronunțată de alți judecători decât aceia care, la momentul repartizării aleatorii, compuneau completul de judecată.

În legătură cu soluționarea sesizării, văzând conținutul întrebării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție de instanța de trimitere, precum și particularitățile procesului (cu deosebire conținutul cererii de recurs) în cadrul căruia s-a decis că este oportună declanșarea procedurii de sesizare a instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, s-a impus concluzia că prezintă interes cea de-a treia ipoteză evocată mai sus.

Și în opinia noastră instanța supremă a fost chemată să se pronunțe cu privire la a treia situație din cele evocate.

Astfel fiind, dintr-o asemenea perspectivă instanța supremă a analizat chestiunea de drept în discuție în relație cu reglementarea legală a principiului repartizării aleatorii a cauzelor și a celui al continuității, precum și cu celelalte elemente de reglementare care, împreună, contribuie la dezlegarea problemei juridice deduse Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În examinarea chestiunii de drept supuse discuției, instanța supremă s-a raportat la mai multe articole din Codul de procedură civilă, respectiv, art. 6 alin. (1) (dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil); art. 19 (principiul continuității), art. 214 (continuitatea instanței), dar și din legea de organizare judiciară: art. 13, art. 58 alin. (1).

Din aceste prevederi legale, s-a conturat o legătură indisolubilă între principiul continuității și cel al distribuirii aleatorii a dosarelor.

Această manieră de reglementare nu poate fi considerată întâmplătoare: dispunând astfel, legiuitorul recunoaște puternica legătură dintre cele două principii, interferența lor dobândind, între anumite limite și cu anumite particularități, valențele unei veritabile consubstanțialități.

Din îmbinarea celor două principii rezultă că dacă un proces a fost repartizat unui complet de judecată, acesta, prin judecătorii care îl alcătuiesc, trebuie, în principiu, să procedeze la judecarea cauzei, el fiind acela care va efectua toate actele și demersurile procesuale care, potrivit legii, cad în sarcina instanței și, la final, va pronunța hotărârea.

Instanța supremă a reținut că dintr-o asemenea perspectivă este necesar să fie înțelese dispozițiile art. 13 și 58 din Legea nr. 304/2022, precum și cele ale art. 19 și 214 din Codul de procedură civilă, situațiile în care s-ar putea dispune sau ar putea interveni schimbarea componenței completului de judecată trebuind să rămână excepționale, adică permise doar pentru motive temeinice (obiective).

Caracterul excepțional al situațiilor în care poate interveni schimbarea judecătorilor care compun completurile de judecată este stabilit și prin prevederile art. 101 alin. (6) din teza a doua din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022[11], cu modificările ulterioare (Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești).

În practica judiciară au fost considerate ca motive întemeiate (obiective) în raport cu care este posibilă, din punct de vedere legal, schimbarea componenței completului de judecată situațiile în care, spre exemplu, judecătorii s-ar afla în imposibilitate de a lua parte la judecată din cauza bolii, exercitării dreptului la concediu de odihnă, îndeplinirii altor obligații profesionale, detașării, delegării, transferului, suspendării din funcție, încetării calității de judecător sau promovării la o altă instanță. De asemenea, constituie un motiv de înlocuire a judecătorului inițial desemnat să judece cauza admiterea unei declarații de abținere sau a unei cereri de recuzare.

Din prevederile art. 17 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și ale art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 reies atribuțiile colegiilor de conducere ale judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel, care stabilesc compunerea completurilor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului, iar modificarea acestora reprezintă situația de excepție, deoarece se face pe baza unor criterii obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, care vor exclude înlocuirea arbitrară a acestora.

Mutatis mutandis, instanța supremă a stabilit că dispoziții asemănătoare se regăsesc și în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție[12]: potrivit prevederilor art. 19 pct. 2 lit. c) din acest regulament, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție aprobă înființarea completurilor de judecată din cadrul secțiilor, compunerea acestora și listele de permanență corespunzătoare, la propunerea președinților de secție.

Atribuțiile conferite prin lege (și, subsecvent, prin regulament) colegiilor de conducere ale instanțelor judecătorești, în ce privește stabilirea componenței completurilor de judecată și reglementarea situațiilor în care, în mod excepțional, se impune schimbarea membrilor completurilor de judecată, trebuie puse în relație cu natura juridică a acestei structuri administrative, precum și cu statutul ei legal.

Coroborând toate aceste dispoziții legale, instanța supremă a tras concluzia că, în actualul sistem de organizare judiciară, colegiile de conducere ale instanțelor judecătorești sunt structuri interne ale instanțelor învestite prin lege cu prerogative administrative și de reglementare care urmăresc în activitatea lor un interes legitim public. Colegiile de conducere posedă, așadar, competență administrativă, fiindu-le conferite prin lege, în regim de putere publică, atribuții privitoare la organizarea executării și executarea în concret a legii, în scopul de a asigura buna desfășurare a activității sistemului judiciar.

În vederea adoptării opiniei exprimate de judecătorii-raportori, instanța supremă a determinat natura juridică a actelor emise de colegiile de conducere ale instanțelor de judecată.

Întrucât instanțele judecătorești sunt, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004[13], cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), autorități publice, adică organe de stat care acționează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public, iar colegiile de conducere ale instanțelor reprezintă structuri de conducere ale acestora, se impune inclusiv concluzia că actele emise de colegiile de conducere în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice, pot fi caracterizate ca fiind acte administrative cu caracter individual sau normativ, după caz, în înțelesul avut în vedere prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din legea evocată.

Având această natură juridică, este necesar a considera și că, exceptând situațiile în care, prin norme speciale și derogatorii, legea ar stabili altfel, legalitatea lor ar putea fi cercetată exclusiv în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, ca act normativ ce reprezintă dreptul comun (adică norma generală) al contenciosului administrativ, anume pe calea excepției de nelegalitate (sub condiția ca, în concret, actul administrativ să fie unul cu caracter individual – art. 4 din lege), respectiv pe calea acțiunii judiciare în contencios administrativ (art. 8 din aceeași lege).

În opinia noastră, această interpretare a instanței supreme cu privire la cercetarea legalității actelor colegiilor de conducere este excesivă, deoarece chiar suntem în prezența unei norme derogatorii. Odată ce dispoziția art. 488 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. prevede în mod expres casarea pentru că hotărârea a fost pronunțată de un complet a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, nu se poate elimina acest motiv de recurs, pe argumentul că ar fi un act administrativ, iar singura cale ar fi doar cea a contenciosului administrativ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ., în literatura juridică s-a arătat că nerespectarea reglementărilor de organizare judiciară care privesc cazurile și condițiile în care poate fi schimbată compunerea completului căruia pricina i-a fost repartizată aleatoriu atrage casarea, căci printr-o astfel de schimbare efectuată în condiții de neregularitate se pot eluda repartizarea aleatorie și scopul acesteia, de a evita o desemnare individuală, potențial arbitrară a judecătorului care soluționează cauza. Dacă judecătorul aflat în imposibilitate de a participa la judecată este înlocuit cu un judecător care nu se află pe planificarea de permanență (iar nu cu unul dintre judecătorii aflați pe acea planificare, cum ar fi fost normal, deși acei judecători erau disponibili), suntem în prezența unei schimbări a compunerii completului cu încălcarea legii (lato sensu), iar hotărârea astfel pronunțată este supusă casării[14].

De asemenea, s-a arătat că într-o formă anterioară a Regulamentului de ordine interioară al instanțelor, procesul-verbal de schimbare a compunerii completului se depunea la dosar, soluție care nu se mai regăsește de lege lata, ceea ce este criticabil, căci verificarea formală a cazului de casare respectiv ar trebui să poată fi făcută doar pe baza actelor de la dosar. Mai mult, s-a argumentat pertinent în acest caz că recurentul interesat să invoce acest caz de casare ar trebui să solicite (în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public[15]) instanței a cărei hotărâre se atacă datele relevante, pentru a permite instanței de recurs controlul de legalitate al schimbării compunerii completului[16].

Aceste argumente contribuie la susținerea punctului nostru de vedere în sensul că interpretarea corectă este dată de a doua opinie exprimată.

Instanța supremă a conchis că, în considerarea particularităților lor juridice și  a interesului public care le este, în mod obișnuit, asociat, legiuitorul a considerat potrivit să creeze un regim distinct și special de verificare a legalității actelor administrative, sustrăgându-le regulilor comune ale contenciosului judiciar. Astfel fiind, acest regim juridic derogatoriu trebuie să beneficieze de preferință în aplicare, în concretizarea principiului potrivit căruia legea specială derogă de la cea generală (specialia generalibus derogant), căci doar în acest fel voința legiuitorului ajunge să se impună.

Rezultă, totodată, și că pentru a putea considera că în cazul anumitor acte administrative regimul juridic de verificare a legalității lor (adică, altfel spus, al atacării lor) este altul decât cel general stabilit prin Legea nr. 554/2004, este necesar să existe un fundament legal expres și neechivoc, adică o dispoziție legală care, în mod expres, să instituie, pentru o anumită categorie de acte administrative, un alt regim.

În lipsa unei reglementări astfel dedicate, rămâne că legea comună în materie trebuie să triumfe, aceasta impunându-se ori de câte ori prin norme speciale nu se dispune altfel.

Dimpotrivă, suntem în prezența unei reglementări dedicate acestei chestiuni. Astfel cum s-a argumentat corect în a doua opinie, instanța de recurs este competentă să analizeze toate aspectele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Toate situațiile care determină schimbarea fie a completului, fie a componenței acestuia se reflectă în încheierile de ședință sau, după caz, procesele-verbale atașate la dosarul cauzei[17].

În cazul în care aceste dovezi nu se află la dosar, ele trebuie solicitate instanței a cărei hotărâre se atacă și numai dacă aceasta nu va fi în măsură să le comunice, se va proceda la casarea (s.n. – C. R.) hotărârii[18].

În opinia noastră, și aceste argumente ne îndreptățesc să considerăm că instanța de recurs poate să verifice în recurs legalitatea modificării completului de judecată printr-o hotărâre a colegiului de conducere.

Instanța supremă a apreciat că dacă schimbarea componenței completului de judecată a fost dispusă printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței, este util a se avea în vedere că prin conținutul său concret motivul de recurs stabilit prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă nu ar putea fi înțeles în sensul că i-ar îngădui instanței de recurs să verifice inclusiv legalitatea hotărârii colegiului de conducere al instanței prin care, pe timpul judecății, componența completului de judecată a fost schimbată.

Pentru a considera altfel, era necesar ca legiuitorul să fi prevăzut într-o manieră în totul neîndoielnică, deci în cuprinsul unei dispoziții legale exprese, că prin invocarea motivului de recurs în discuție și în cadrul controlului jurisdicțional pe care declararea recursului îl provoacă este posibilă și verificarea, pe cale incidentală, a legalității hotărârii colegiului de conducere.

Din punctul nostru de vedere, concluzia instanței supreme este surprinzătoare și nu ține cont de una dintre regulile fundamentale de interpretare, unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos)[19]. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă actele colegiilor de conducere dintre motivele de casare, ar fi menționat expres acest aspect. Or, în absența vreunei prevederi legale, nici măcar instanța supremă nu poate să excludă acest motiv, dintre cele de casare.

Cu toate acestea, constatăm tendința instanței supreme de a recurge la „legiferări” în loc de interpretare, astfel cum s-a întâmplat și cu Decizia nr. 79/2022 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[20].

Reamintim că prin Decizia nr. 79/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că în interpretarea dispozițiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, în corelație cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 și ale art. 501 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță.

Cu ocazia analizei acestei decizii, am arătat că soluția instanței supreme nu are temei în niciun text de lege în Codul de procedură civilă care să o susțină, nefiind permis nici chiar instanței supreme să adauge la lege, să se transforme în putere legiuitoare și să creeze norme legale[21].

Revenind la Decizia nr. 52/2023, instanța supremă a considerat că ipoteza evocată în partea finală a motivului de recurs în discuție [„(…) ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii”] nu poate avea deci o altă semnificație, ceea ce înseamnă că, învestită fiind cu soluționarea unui recurs întemeiat pe acest motiv, instanța de recurs va putea verifica dacă, în acord cu dispozițiile în materie ale Legii nr. 304/2022 (sau, după caz, ale Legii nr. 304/2004) și ale Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, există o hotărâre a colegiului de conducere al instanței pe baza căreia schimbarea componenței completului de judecată să fi fost dispusă, fără însă a putea trece inclusiv la cercetarea legalității înseși a respectivei hotărâri.

Verificarea, pe fondul ei, a legalității hotărârii colegiului de conducere va putea fi făcută doar (s.n. – C.R.) în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, în considerarea regimului juridic distinct de control al legalității pe care legiuitorul a înțeles să îl instituie în privința actelor administrative.

Nu trebuie omisă nici împrejurarea că, fiind un act administrativ emis de un colegiu de conducere al unei instanțe judecătorești, ca autoritate publică înzestrată prin lege cu competență administrativă și care acționează în regim de putere publică, hotărârea colegiului de conducere se bucură de o prezumție de legalitate, deci de validitate juridică intrinsecă, în considerarea căreia, până la eventuala ei desființare în condițiile legii, respectiva hotărâre produce în mod deplin efectele juridice ce îi sunt proprii.

În dezacord cu argumentele reținute, din punctul nostru de vedere, nu se poate exclude verificarea legalității hotărârii colegiului de conducere a oricărei instanțe, dintre motivele de casare.

Potrivit art. 488 alin. (1) C.pr.civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate (s.n. – C.R.). În aceste condiții, refuzul recunoașterii părților de a putea ataca pe calea recursului o hotărâre a colegiului de conducere, chiar dacă se bucură de prezumția de legalitate, înseamnă a-l lipsi în mod nejustificat pe justițiabil de o cale de atac legală, pusă la dispoziția acestuia de Codul de procedură civilă.

Instanța supremă a mai reținut că nu este lipsit de interes a observa că atunci când legiuitorul a dorit ca în cadrul procesului civil să îngăduie verificarea legalității unor acte sau măsuri procedurale care au avut ca efect schimbarea componenței completului de judecată, a prevăzut aceasta în mod expres, uzând de dispoziții legale lipsite de echivoc. Spre exemplu, în cazul soluționării cererilor de abținere sau recuzare (art. 50–53 din Codul de procedură civilă) s-a prevăzut o procedură clară atât în ceea ce privește derularea ei, cât și în ceea ce privește efectele ei, inclusiv regimul căilor de atac aflate la dispoziția părților, știut fiind că aspectele privitoare la stabilirea aleatorie a completului de judecată, la continuitatea și imutabilitatea acestuia sau la excepțiile de la această regulă sunt, cu evidență, de ridicată însemnătate.

În concluzie, în urma interpretării literale, sistematice și teleologice a dispozițiilor legale relevante, în opinia instanței supreme a rezultat că, de lege lata, nu este posibilă, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, verificarea legalității măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată, măsură dispusă printr-o hotărâre a colegiului de conducere.

Argumentele bazate pe modalitățile de interpretare reținute de instanța supremă nu confirmă soluția reținută. Astfel, interpretarea literală, care se face după sensul cuvintelor folosite de legiuitor și modul cum sunt ele așezate și legate în frază[22], nu conduce la excluderea analizării ca motiv de nelegalitate a unei hotărâri a colegiului de conducere al unei instanțe de judecată.

Interpretarea sistematică, care ține seama de locul normei ce trebuie interpretată în contextul legii sau în contextul întregii legislații[23], la fel nu determină existența doar a căii de verificare prin intermediul contenciosului administrativ.

În fine, interpretarea teleologică, care caută să descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normei respective[24], cu atât mai puțin ar putea argumenta interpretarea instanței supreme.

Scopul recursului, astfel cum este expres menționat în art. 483 alin. (3) C.pr.civ., urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din această prevedere, rezultă fără putință de tăgadă că instanța de recurs poate verifica aspectele de nelegalitate invocate în legătură cu schimbarea compunerii completului de judecată.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că în interpretarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 19 și 214 din același cod, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă nu pot fi analizate criticile privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată în apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței, legalitatea acestei hotărâri putând fi analizată în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Considerăm că o astfel de interpretare conduce pur și simplu la desființarea unui motiv de casare, ceea ce încalcă accesul liber la justiție prevăzut expres în art. 21 din Constituția României[25].

Atât timp cât o persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nu poate instanța supremă să se transforme în putere legiuitoare și să „abroge” un motiv de casare.

Din moment ce nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, nici măcar instanței supreme nu îi este permis să limiteze accesul la justiție, cu atât mai mult cu cât art. 129 din Constituție permite exercitarea căilor de atac în condițiile legii.

Concluzii

În opinia noastră, punctul de vedere corect este al celei de a doua interpretări, care a considerat că motivul privind legalitatea măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței de apel poate fi analizat în concret/efectiv de către instanța de recurs.

Argumentele reținute de instanța supremă în adoptarea dezlegării prin Decizia nr. 52/2023 restrâng în mod nejustificat sfera de aplicare a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ.

Faptul că partea interesată are posibilitatea de a contesta legalitatea măsurii de schimbare a compunerii completului de judecată în apel dispuse printr-o hotărâre a colegiului de conducere al instanței în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, apreciem că nu reprezintă un remediu procedural corespunzător, determinând prelungirea inutilă a procesului prin formularea unei noi cereri de chemare în judecată.

Cât timp legiuitorul a prevăzut ca motiv de casare schimbarea compunerii completului de judecată cu încălcarea legii, instanța supremă ar fi trebuit să valideze a doua interpretare.


[1] I. Leș (coord.), Gh. Durac, D. Ghiță, E. Hurubă, A. Speriusi-Vlad, A. Stoica, A. Tabacu, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2021, p. 442.

[2] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe și în căile de atac, Editura Solomon, București, 2020, p. 391.

[3] C. Roșu, Drept procesual civil. Partea specială, ediția a 12-a, Editura C.H. Beck, București, 2023, p. 47.

[4] Decizia nr. 52/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 16 octombrie 2023.

[5] C. Roșu, op. cit., p. 53.

[6] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2025, cu modificările și completările ulterioare.

[7] G. C. Frențiu, D.-L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 757.

[8] Decizia Curții Constituționale nr. 644/2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 și ale art. 214 alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum și ale art. 11, 52,

53 și 139 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 19 aprilie 2023.

[9] Decizia Curții Constituționale nr. 470/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11, ale art. 52 alin. (1), ale art. 53 alin. (1) și ale art. 139 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1164 din 8 decembrie 2021.

[10] Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, în prezent abrogată prin Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1104 din 16 noiembrie 2022.

[11] Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3243/2022, a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1254 bis din 27 decembrie 2022.

[12] Regulamentul din 14 martie 2023 privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 3 aprilie 2023.

[13] Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

[14] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 502.

[15] Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, cu modificările și completările ulterioare.

[16] Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 503.

[17] O. Spineanu-Matei, în G. Boroi (coord), Comentariul art. 488 din Codul de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Art. 1–526, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 939.

[18] Ibidem.

[19] M. Mureșan, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 51.

[20] Decizia nr. 79/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 ianuarie 2023.

[21] C. Roșu, Decizia nr. 79/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – interpretare sau legiferare, în „Analele Științifice ale Universității «Al. I. Cuza»” din Iași, Științe juridice, tomul LXIX nr. 2/2023, p. 24.

[22] M. Mureșan, op. cit., p. 49.

[23] Idem, p. 52.

[24] Ibidem.

[25] Constituția României a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Decizia nr. 52/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept was last modified: februarie 22nd, 2024 by Claudia Roșu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Claudia Roșu

Claudia Roșu

Este doctor în drept, prof. univ. al Facultății de Drept și Științe Administrative a Universității de Vest din Timișoara, redactor-șef la revista „Analele Universităţii de Vest Timişoara”, seria Drept, arbitru la Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, avocat în cadrul Baroului Timiş și lector INPPA.
A mai scris: