Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 18/2016 (M. Of. nr. 237/6.04.2017): Art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

În M. Of. nr. 237 din 6 aprilie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 18/2016 privind soluționarea unui recurs în interesul legii având ca obiect „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare”.

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare

„Art. 226

(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței;
d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare”.

„Art. 228

(…)

(2) La stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței”.

V. Înalta Curte de Casație și Justiție

116. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:

117. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii”.

118. Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă patru condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, și anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești (ii); dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive (iii); hotărârile judecătorești să fie anexate cererii (iv).

119. Analizând prima dintre condițiile menționate se constată că problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

120. Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziții legale și, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înțelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat și determinat prin procedura recursului în interesul legii.

121. Așadar, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită și care au generat o practică judecătorească neunitară.

122. Din acest punct de vedere, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluționată diferit de instanțe este: „competența funcțională a tribunalelor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) în soluționarea litigiilor cu profesioniști, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, competență determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părților procesului civil, față și cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, ținând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenței în aceste litigii”.

123. Deși actul de sesizare nu excelează prin rigoare în determinarea obiectului său, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a analiza și evalua întregul conținut al cererii cu care a fost sesizată și de a stabili, în raport de acesta, limitele învestirii sale și necesitatea activării mecanismului de unificare a practicii.

124. De altfel, în mod constant în practica sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, atunci când actul de sesizare nu formulează precis obiectul recursului în interesul legii, revine completului competent să judece recursul în interesul legii, „sarcina de a determina dacă, prin modul de prezentare a problemei prin care s-a pretins o rezolvare neunitară prin hotărâri judecătorești definitive, aceasta reprezintă o problemă de drept de natură să pună în dezbatere interpretarea și aplicarea unei/unor reglementări legale”*1).

––––
*1) A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 18 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015, și Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015.

125. Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemei pentru care s-a dovedit o rezolvare neunitară prin hotărârile judecătorești anexate și din considerentele acestor hotărâri, ceea ce se supune analizei prin prezentul recurs în interesul legii este interpretarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare. Se solicită a se stabili dacă, în interpretarea acestor dispoziții legale, calitatea de profesionist a uneia din părțile raportului juridic dedus judecății atrage competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate, indiferent de natura sau obiectul litigiului.

126. Problema de drept supusă dezbaterii a fost generată de interpretarea și aplicarea diferite pe care instanțele judecătorești le-au făcut în privința unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de clare și precise, generând în acest fel o practică neunitară.

127. Un prim text de lege care a generat interpretări diferite este art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare.

128. Întrucât acest articol face trimitere la specializarea judecătorilor și la necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, au fost instanțe care au considerat că aceste dispoziții legale introduc un criteriu legal de atribuire de competență, suplimentar celui referitor la natura și obiectul litigiului, prin aplicarea căruia ar trebui ca tribunalele/secțiile specializate să judece toate litigiile între profesioniști, foști comercianți, indiferent de obiectul acestora.

129. Aceste instanțe au apreciat că, interpretând în acest fel dispozițiile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, se ajunge la concluzia că tribunalele/secțiile specializate au în competență litigii care anterior actualului Cod civil și actualului Cod de procedură civilă erau date spre soluționare fostelor instanțe comerciale, ceea ce ar corespunde intenției legiuitorului de a păstra continuitatea cu privire la categoriile de litigii ce intră în competența de judecată a acestor instanțe. În susținerea acestei interpretări se invocă și prevederile art. 225 alin. (1) și art. 227 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, precum și dispozițiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

130. Într-o altă orientare jurisprudențială, rezultată din hotărârile anexate, instanțele au considerat, în interpretarea acelorași dispoziții legale, că o anumită specializare a judecătorilor nu poate constitui un criteriu în determinarea competenței materiale, în lipsa unor reguli de drept material sau procesual.

131. Aceste instanțe au apreciat că, din cuprinsul art. 223, art. 225 alin. (3), art. 227 și art. 228 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, nu se poate deduce niciun criteriu legal prin aplicarea căruia litigiile cu profesioniști (foști comercianți) să fie date în competența tribunalelor comerciale reorganizate ca tribunale specializate.

132. Totodată, dispozițiile art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, au generat interpretări diferite.

133. Sunt instanțe care au apreciat că prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, ar trebui interpretate în sensul că tribunalele/secțiile specializate ar avea competența să judece, pe lângă litigiile la care se referă expres art. 226, toate celelalte cauze cu profesioniști, indiferent de obiectul acestora.

134. Pentru justificarea acestei interpretări s-au invocat argumente legate de intenția legiuitorului de a păstra volumul de activitate al tribunalelor specializate și care ar putea fi asigurată numai dacă domeniul de activitate specific acestora nu ar fi limitat la categoriile de litigii prevăzute de art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, ci ar cuprinde toate cauzele cu profesioniști, indiferent de obiect, de faptul că normele Codului civil și ale Legii nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, nu interzic separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți este profesionist, de necesitatea asigurării principiului continuității, de adoptarea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 ori de modul de organizare a obiectelor cauzelor în sistemul ECRIS.

135. S-a apreciat că o astfel de interpretare este în acord cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, cu dispozițiile art. 3 din Codul civil referitoare la noțiunea de profesionist, definită și în art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, cu cele ale art. 36 și art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

136. Rezultă din hotărârile anexate că sunt și instanțe care au interpretat diferit art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare și au considerat că, potrivit acestor dispoziții legale, criteriile de determinare a competenței materiale sunt date de natura, obiectul ori valoarea pretenției deduse judecății, iar nu de calitatea de profesionist a uneia din părțile raportului juridic.

137. Această interpretare neagă existența unei categorii aparte de litigii cu profesioniști, determinate exclusiv de calitatea părților și care să atragă o anumită competență materială a instanțelor, independent de natura sau obiectul litigiului.

138. Argumentele avute în vedere au vizat lipsa unui criteriu legal de stabilire a competenței materiale a instanțelor în funcție de calitatea de profesionist a uneia dintre părți, dispariția distincției între litigiile civile și litigiile comerciale, ca urmare a abrogării Codului de comerț, efectele Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători nr. 654 din 31 august 2011 care au vizat numai reorganizarea tribunalelor comerciale Argeș, Cluj și Mureș ca tribunale specializate, nu și menținerea competenței lor în materie comercială în lipsa unei dispoziții legale care să prevadă criteriul comercialității litigiului drept criteriu de stabilire a competenței materiale, faptul că sistemul ECRIS nu constituie izvor de drept.

139. Prin urmare, potrivit celor arătate, există o jurisprudență neunitară în ceea ce privește stabilirea competenței materiale procesuale a instanțelor/secțiilor specializate, determinată de interpretarea diferită a prevederilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare.

140. În consecință, obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanțele de judecată au făcut-o în privința unor norme juridice insuficient de clare și precise, astfel încât prima condiție de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.

141. Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanțelor judecătorești răspunde scopului recursului în interesului legii de a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii de către toate instanțele judecătorești și, pe cale de consecință, o jurisprudență predictibilă.

142. Cea de-a doua condiție de admisibilitate a recursului în interesul legii este ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești.

143. Așa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare, sunt instanțe care consideră că există o categorie de litigii cu profesioniști, determinată numai de calitatea părților, independent de obiectul litigiului, și care este dată de lege în competența tribunalelor specializate. În această orientare jurisprudențială, tribunalele specializate trebuie să soluționeze atât litigiile la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, cât și celelalte litigii între profesioniști, foști comercianți, indiferent de obiectul acestora.

144. Într-o altă orientare jurisprudențială rezultată din hotărârile anexate se neagă existența unei categorii aparte de litigii cu profesioniști, determinată exclusiv de calitatea părților, fără a se ține seama de obiectul raportului juridic dedus judecății. Instanțele care împărtășesc această opinie consideră că tribunalele specializate au în competență litigii din categoria celor prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, relevante în determinarea competenței materiale fiind natura și obiectul pricinii.

145. În consecință, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudențiale diferite, întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunțării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudență.

146. Cât privește cea de-a treia condiție de admisibilitate, așa cum rezultă din cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluționării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menționat să impună cerința unui anumit număr de hotărâri sau condiția ca soluțiile diferite să fi fost pronunțate la nivelul instanțelor din întreaga țară.

147. Și această condiție este, de asemenea, îndeplinită în cauză, dat fiind că au fost atașate actului de sesizare hotărâri judecătorești definitive cuprinzând soluțiile jurisprudențiale neunitare, rezultate din interpretarea diferită a textelor de lege analizate.

148. Totodată, anexele care însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiției formale ca hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

149. Prin urmare, din perspectiva tuturor aspectelor analizate, recursul în interesul legii este admisibil.