Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 8/2017 (M. Of. nr. 290/25.04.2017): Profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public

În M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 8/2017 din 15 martie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă în sensul legii penale, profesorul din învățământul preuniversitar de stat este funcționar public în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepțiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal”.

Codul penal

„Art. 175

(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:

a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel București – Secția I penală a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept: „În sensul legii penale, profesorul din învățământul preuniversitar de stat este funcționar public în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepțiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal”.

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

 XII.1. Sub aspectul admisibilității sesizării

Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În conținutul dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală sunt statuate condițiile de sesizare a instanței supreme pe care trebuie să le îndeplinească instanța care uzează de această instituție procesual penală.

Astfel, sunt reglementate mai multe condiții cumulative, și anume acelea referitoare la faza procesuală a cauzei în care se ivește chestiunea de drept, felul instanței care poate sesiza și stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum și aceea prin care să nu fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective.

Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle „în cursul judecății”, respectiv instanța să fi fost sesizată, iar procesul se află în curs de desfășurare; instanțele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie din cele expres și limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac – Înalta Curte de Casație și Justiție, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluționarea pe fond a cauzei respective; condiția negativă, în sensul că instanța supremă nu s-a pronunțat asupra problemei de drept printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii.

În contextul prezentei sesizări, consideră că aceasta întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, și anume Dosarul nr. 2.056/116/2015 (3.486/2016) se află pe rolul Curții de Apel București – Secția I penală, în faza de judecată a apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași împotriva Sentinței penale nr. 39 din data de 23 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Călărași, curtea de apel fiind una din instanțele enumerate expres și limitativ de către legiuitor ce poate judeca calea de atac exercitată, aceasta având caracter exclusiv și intrând în sfera accepțiunii de „în ultimă instanță”.

De asemenea, chestiunea de drept supusă dezlegării, și anume, în sensul legii penale, profesorul din învățământul preuniversitar de stat este funcționar public în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepțiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, este de natură a determina judecarea pe fond a cauzei, iar prevederile invocate nu au mai făcut, până la momentul sesizării, obiectul niciunei alte hotărâri prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și nici al vreunui recurs în interesul legii soluționat de aceeași instanță.

XII.2. Chestiunea de drept supusă dezlegării

Codul penal în vigoare prevede în titlul X – Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală, în dispozițiile art. 175 și 176, semnificația noțiunilor de „funcționar public” și, respectiv, „public”.

Astfel, în art. 175 alin. (1), funcționar public, în sensul legii penale, este definit ca „persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”.

Conform alin. (2) al aceleiași norme, „este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Prin termenul de „public”, așa cum este statuat în art. 176, „se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”.

Legiuitorul a urmărit, prin modul de reglementare a ipotezei prevăzute la art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, folosirea sintagmei „funcție publică de orice natură” cu scopul eliminării oricărei suprapuneri cu noțiunea de „funcție publică” în accepțiunea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilind sfera persoanelor care au calitatea de funcționar public în sensul legii penale și rolul de a nu restrânge categoria funcționarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal la categoria funcționarilor publici prevăzută în Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a interpretat sintagma „funcție publică de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal ca definind „o categorie mai largă decât funcția publică, așa cum este înțeleasă în dreptul administrativ, iar noțiunea de „funcționar public” este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, invocând și Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curții Constituționale.

Totodată, instanța supremă a evidențiat conținutul „funcției publice”, corelația cu „interesul public”, noțiunea de „serviciu public”.

„Potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal nu este suficient ca persoana să exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să și fie învestită sau controlată, după caz, supravegheată, de autoritățile publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. În plus, învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităților publice vizează exclusiv exercitarea de către funcționar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competență necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică și persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligația să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcționarilor publici prevăzuți de art. 175 alin. (1) din Codul penal – dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penal – dacă angajatorul era o persoană de drept privat”.

Sfera persoanelor care au calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal poate fi determinată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcții specifice în cadrul unui sistem public și finanțarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcția specifică.

Astfel, referitor la primul criteriu, persoana care exercită o funcție specifică în cadrul sistemului public de învățământ, așa cum este profesorul în învățământul preuniversitar, care este personal didactic, se circumscrie categoriei funcționarilor publici în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În ceea ce privește al doilea criteriu, persoanele care exercită o funcție specifică în cadrul unei structuri finanțate din fonduri publice sunt incluse în categoria funcționarilor publici în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Potrivit art. 101 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat cuprinde finanțarea de bază, finanțarea complementară și finanțarea suplimentară.

În conformitate cu art. 104 alin. (2) din actul normativ menționat, finanțarea de bază se asigură din bugetul de stat, finanțarea complementară se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ preuniversitar și din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată aprobate anual prin legea bugetului de stat cu această destinație [art. 105 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare], iar finanțarea suplimentară se acordă din bugetul Ministerului Educației Naționale, la finanțarea suplimentară contribuind și consiliile locale, consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București [art. 107 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare].

Or, unitatea de învățământ preuniversitar de stat este o structură finanțată din fonduri publice.

Funcțiile specifice (personal didactic) din cadrul sistemului public de învățământ, exercitate în unitățile de învățământ preuniversitar de stat, finanțate din fonduri publice, se circumscriu sintagmei „funcții publice de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Așadar, profesorul din cadrul învățământului preuniversitar de stat exercită cu titlu permanent, cu o remunerație, o funcție specifică (personal didactic) în sistemul public de învățământ, în cadrul unei structuri finanțate din fonduri publice (unitate de învățământ preuniversitar de stat), exercitând o „funcție publică de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Potrivit art. 254 alin. (1) și alin. (11) din Legea nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, „(1) În unitățile de învățământ sau în consorțiile școlare poate fi angajat personal didactic cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată sau perioadă determinată de cel mult un an școlar, cu posibilitatea prelungirii contractului, respectiv în plata cu ora, în condițiile legii. (…)

(11) În învățământul preuniversitar de stat, validarea concursului pentru ocuparea posturilor/catedrelor didactice se face de către consiliul de administrație al inspectoratului școlar. Angajarea pe post a personalului didactic cu contract individual de muncă se face de directorul unității de învățământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul școlar general”.

Salarizarea profesorului din cadrul unității de învățământ preuniversitar de stat este finanțată din fonduri publice. Profesorul din cadrul unei unități de învățământ preuniversitar de stat nu poate fi inclus în categoria persoanelor considerate funcționari publici în sensul legii penale, în baza dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Astfel, profesorul din învățământul preuniversitar de stat este o persoană care își exercită atribuțiile în cadrul sistemului public de învățământ, finanțat din fondurile publice, iar angajarea sa nu echivalează cu o învestire de către autoritățile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre profesor și unitatea de învățământ preuniversitar de stat, în temeiul căruia profesorul este încadrat în sistemul public de învățământ, nu poate fi considerat un act de învestire de către autoritățile publice, un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

Profesorul care își exercită funcția într-o unitate de învățământ preuniversitar de stat, angajat pe post de către directorul unității de învățământ pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul școlar general, nu se include în sfera persoanelor considerate funcționari publici în sensul legii penale, conform dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În concluzie, față de modul în care au fost analizate cele două criterii mai sus arătate, în ceea ce privește profesorul din cadrul învățământului preuniversitar de stat, acesta are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.