Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 2/2017 (M. Of. nr. 157/02.03.2017): Art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială

În M. Of. nr. 157 din 2 martie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 din 30 ianuarie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dispozițiile art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, trebuie interpretate în sensul că – prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă – este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, republicată, să reprezinte în fața instanțelor judecătorești, în litigiile de proprietate industrială, alte persoane juridice având calitatea de parte?

Or, dimpotrivă, dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 66/2000, republicată, trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanță o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces?”

O.G. nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială

„Art. 28

(…)

(2) Reprezentarea în fața instanțelor judecătorești a solicitanților, a titularilor sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiționată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic”.

I. Titularul și obiectul sesizării

1. Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 6 septembrie 2016, în Dosarul nr. 25.502/3/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispozițiile art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, trebuie interpretate în sensul că – prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă – este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, republicată, să reprezinte în fața instanțelor judecătorești, în litigiile de proprietate industrială, alte persoane juridice având calitatea de parte?

Or, dimpotrivă, dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 66/2000, republicată, trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanță o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces?”

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

58. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere formulate de părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

59. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

60. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție formată în aplicarea normei citate anterior au fost identificate și analizate condițiile de admisibilitate pentru inițierea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

– să existe o cauză aflată în curs de judecată;
– instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;
– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
– soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
– chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

61. Se constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate desprinse din art. 519 din Codul de procedură civilă.

62. În ceea ce privește primele trei condiții, completul de judecată din cadrul Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă care a adresat întrebarea este învestit cu soluționarea unui apel într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestația titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, prin care s-a respins, în parte, cererea de înregistrare a mărcii.

63. În conformitate cu art. 88 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, hotărârea comisiei de contestații din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci poate fi atacată cu contestație la Tribunalul București, iar hotărârea Tribunalului București este supusă numai apelului la Curtea de Apel București.

64. Pe acest temei, instanța de trimitere este competentă să soluționeze cauza pendinte și, totodată, judecă în ultimă instanță, dat fiind că hotărârea Curții de Apel București nu este supusă recursului.

65. În ceea ce privește condiția ca soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se consideră a fi îndeplinită prin raportare la Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ale cărei considerente se impun a fi preluate, pentru identitate de rațiune.

66. Acea decizie a avut în vedere reprezentarea convențională a persoanei juridice pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața instanțelor de judecată, nu numai pentru formularea cererii de chemare în judecată, așadar inclusiv reprezentarea în căile de atac.

67. În considerentele acelei decizii s-a arătat că cerința de admisibilitate a legăturii cu cauza a chestiunii de drept este întrunită, chiar dacă obiectul sesizării întemeiate pe dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă îl constituie o chestiune de drept procesual, atât timp cât modul în care ar urma să fie interpretat și aplicat textul de lege cu privire la care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile influențează și soluția pe fond a cererii deduse judecății, văzându-se și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

68. În măsura în care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că interpretarea și aplicarea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în ansamblul său, au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, aceleași rațiuni trebuie avute în vedere ori de câte ori este antrenată incidența acestei norme, inclusiv din perspectiva corelației sale cu alte prevederi legale privind reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată, precum cele ale Ordonanței Guvernului nr. 66/2000, ce interesează categoria particulară a litigiilor de proprietate intelectuală.

69. Întrucât Decizia nr. 9/2016 nu a făcut vreo distincție în privința etapei procesuale în care operează reprezentarea în judecată și nici a circumstanțelor în care se apreciază legătura chestiunii de drept cu cauza, transpunerea considerentelor sale se impune fără a avea relevanță faptul că, în litigiul de față, este pusă în discuție reprezentarea intimatului în faza apelului, spre deosebire de litigiul în care a fost valorificată chestiunea de drept dezlegată prin Decizia nr. 9/2016, în care reprezentarea în fața primei instanțe a fost criticată prin motivele de apel.

70. Este de remarcat demonstrația logico-juridică a instanței de trimitere în legătură cu această condiție de admisibilitate, ale cărei argumente pertinente pot fi valorificate pentru conturarea concluziei întrunirii condiției legăturii cu cauza.

71. În esență, instanța de trimitere apreciază că raportul de cauzalitate dintre chestiunea de drept și soluționarea cauzei pe fond există în cazul în care excepția lipsei puterii de reprezentare privește întâmpinarea formulată prin mandatarul contestat, pentru identitate de rațiune, cu ipoteza în care aceeași excepție ar privi cererea de apel formulată prin mandatarul contestat, câtă vreme obiectul judecății este configurat nu doar prin pretențiile, ci și prin apărările formulate [art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar devoluțiunea în apel poate fi extinsă prin apărările și probele noi invocate în cuprinsul întâmpinării depuse de intimat [art. 476 alin. (2) și art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

72. Apărările noi formulate de intimată prin întâmpinare ar putea fi lipsite de eficiență în măsura în care întâmpinarea va fi declarată nulă – ca efect al eventualei admiteri a excepției, prin prisma dezlegării chestiunii de drept – , ceea ce va avea repercusiuni asupra cadrului procesual în apel, putând influența, în funcție de ansamblul circumstanțelor și dispozițiilor legale incidente în apel, chiar soluția asupra căii de atac.

73. Întrucât modalitatea în care este conceput să funcționeze acest mecanism de prevenire a practicii neunitare nu permite tranșarea unor chestiuni de drept ipotetice, se impune limitarea răspunsului la dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte.

74. Prin urmare, legătura cu cauza este asigurată doar pentru ipoteza conturată în dosarul aflat pe rolul instanței de trimitere, și anume aceea a reprezentării convenționale a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestația titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci.

75. Se constată totodată că este îndeplinită și condiția noutății chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, chiar dacă această chestiune nu vizează un act normativ recent, cât timp se urmărește interpretarea unei norme dintr-o lege în vigoare în contextul noului Cod de procedură civilă, prin prisma unei decizii obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unei prevederi din cod.

76. În acest sens, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a considerat în mod constant că cerința de admisibilitate a noutății este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, ci și în cazul în care vizează o reglementare mai veche, asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, devenind astfel actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept respective*2).
––––
*2) De exemplu, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 6 aprilie 2016; Decizia nr. 22 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 24 noiembrie 2016.

77. Mai mult, examinarea jurisprudenței instanțelor relevă că nu s-a realizat o argumentare distinctă și nu s-a format o practică unitară și constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, astfel încât pronunțarea unei hotărâri prealabile este de natură să preîntâmpine apariția unei practici neunitare.

78. În ceea ce privește ultima condiție de admisibilitate, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept prin hotărâri de speță, în litigiile de proprietate intelectuală în care este deschisă calea de atac a recursului de competența instanței supreme, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

79. Chestiunea de drept cu a cărei lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție vizează interpretarea și aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 66/2000, în corelație cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

80. Prin întrebarea adresată de către instanța de trimitere se solicită a se clarifica, în esență, dacă reprezentarea convențională a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată în litigiile din domeniul proprietății industriale, astfel cum acesta a fost definit în art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, poate fi asigurată și printr-un avocat care nu este angajat direct de către acea persoană juridică ori printr-un alt consilier juridic decât cel al persoanei juridice.

81. Așa cum s-a arătat cu ocazia analizării condiției de admisibilitate a legăturii cu cauza, se impune doar dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte, respectiv reprezentarea convențională a persoanei juridice prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestația titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci.

82. Astfel, după cum rezultă din expunerea succintă a procesului, preluată din încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întâmpinarea depusă în cursul judecării apelului a fost formulată prin consilierul juridic al unui cabinet de consiliere în proprietate industrială, organizat ca societate cu răspundere limitată, cabinet ce a fost împuternicit de către intimată să o reprezinte în fața Curții de Apel București în acest dosar. Consilierul juridic respectiv are, în același timp, calitatea de consilier în proprietate industrială.

83. Art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 prevede că reprezentarea în fața instanțelor de judecată a titularilor de drepturi de proprietate industrială, a persoanelor care solicită acordarea protecției prin înregistrarea unui drept de proprietate industrială sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiționată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic.

84. Cu privire la această normă dintr-un act normativ cu caracter special, care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, este de precizat că, deși nu prevede în mod expres, norma trebuie interpretată în sensul că vizează reprezentarea în judecată în litigiile de proprietate industrială, atât în fața completurilor specializate în materia proprietății intelectuale (care include proprietatea industrială), cât și a celorlalte instanțe competente, potrivit legii, să soluționeze asemenea litigii.

85. Răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere trebuie circumstanțiat în raport cu împrejurările concrete și particularitățile speței, iar dezlegarea chestiunii de drept se va limita strict la obiectul litigiului.

86. În ceea ce privește persoana reprezentată în judecată, art. 28 alin. (2) din ordonanță nu face nicio distincție, astfel încât este aplicabil în egală măsură persoanelor fizice și juridice.