Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 14/2018 (M. Of. nr. 322/12.04.2018): natura juridică a procesului-verbal de constatare a abaterilor de la normele de utilizare/exploatare a resursei și calea de atac împotriva hotărârii prin care se rezolvă plângerea

În M. Of. nr. 322 din 12 aprilie 2018, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 14/2018 cu privire la natura juridică a procesului-verbal de constatare a abaterilor de la normele de utilizare/exploatare a resursei reglementat de art. 6 alin. (6) din anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale „Apele Române”, (M. Of. nr. 691 din 20 septembrie 2002; cu modif. ult.), precum și la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (7) teza a treia din anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 107/2002 raportat la dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, referitoare la calea de atac împotriva hotărârii prin care se rezolvă plângerea (M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012; cu modif. ult.).

Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale „Apele Române”

„Art. 6  alin. (6) și alin. (7) teza a III-a

(6) Constatarea abaterilor prevăzute la alin. (4) se face de personalul cu drept de control împuternicit în acest scop, prevăzut de lege, și se consemnează în procesele-verbale încheiate între părți.

(7) Decizia și procesul-verbal de constatare se comunică unității penalizate prin poștă, cu confirmare de primire, în termen de maximum 20 de zile lucrătoare de la data emiterii acesteia. Împotriva procesului-verbal de constatare și de stabilire a penalităților unitatea în cauză poate face plângere, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea comunicării, la judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârșită abaterea. Hotărârea prin care se rezolvă plângerea este definitivă. Procesul-verbal de stabilire a penalităților, neatacat în justiție în termenul stabilit, constituie titlu executoriu”.

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

„Art. 7

(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este «definitivă», de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este «supusă recursului» sau că «poate fi atacată cu recurs» ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în materie de contencios administrativ și fiscal, inclusiv în materia azilului”.

Instanța care a făcut sesizarea consideră că procesul-verbal de constatare și de stabilire a penalităților este un act administrativ, însă legiuitorul a stabilit, prin lege specială, competența în primă instanță, la judecătorie, astfel încât se aplică dispozițiile art. 6 alin. (7) din anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 107/2002 raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012.

La nivelul instanțelor naționale, opiniile cu privire la natura juridică a procesului-verbal de constatare a abaterilor de la normele de utilizare/exploatare a resursei reglementat de art. 6 alin. (6) din anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 107/2002  au fost divergente, fie că acesta este un act administrativ, fie că are regimul juridic al unui proces-verbal de constatare a contravențiilor, fie că are caracter civil ori că acest proces-verbal poate fi asimilat actelor administrative.

De asemenea opiniile au fost diferite și în ceea ce privește calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a soluționat plângerea împotriva procesului-verbal, după cum urmează: fie că hotărârea prin care se soluționează plângerea este definitivă, iar cererea de apel este inadmisibilă; fie că această hotărâre nu este definitivă, fiind supusă apelului; fie că hotărârea prin care se soluționează plângerea se atacă cu recurs.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 2.641/C/4.805/III-5/2017 din 17 noiembrie 2017, acesta a comunicat că, la nivelul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări

La nivelul ÎCCJ nu au fost identificate decizii relevante referitor la chestiunea de drept în discuție, dar în jurisprudența sa, CCR a reținut faptul că „penalitățile se aplică acelor utilizatori de apă la care se constată abateri de la prevederile reglementate atât pentru depășirea cantităților de apă utilizate, cât și a concentrațiilor și cantităților de substanțe impurificatoare evacuate în resursele de apă și că este firesc ca instituția publică de interes național care asigură aplicarea strategiei și a politicii naționale în domeniul apelor, și anume Administrația Națională „Apele Române”, să poată constata încălcarea cerințelor referitoare la concentrațiile maxime admise ale poluanților din apele uzate evacuate în resursele de apă și să aplice aceste penalități, prin întocmirea unui proces-verbal de contravenție. Curtea a constatat totodată că nu poate reține susținerea potrivit căreia obligarea la plata penalităților la valoarea stabilită prin procesul-verbal atacat diminuează fondurile proprii de investiții și posibilitatea de a investi sumele pentru care s-a obligat în programele de cofinanțare, deoarece procesul-verbal de constatare și de stabilire a penalităților poate fi atacat la instanța judecătorească.

Totodată, în ceea ce privește dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, Curtea Constituțională s-a pronunțat printr-o serie de decizii, constatând faptuș că aceste prevederi sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În esență, Curtea a reținut că în materia contenciosului administrativ, hotărârile pronunțate în primă instanță nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului. Norma specială cuprinsă în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a rămas aplicabilă și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, situație reglementată expres în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, potrivit căreia, în materia contenciosului administrativ și fiscal, precum și în materia azilului, nu este prevăzută calea de atac a apelului. Prin derogare de la regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură civilă, în contenciosul administrativ, recursul este, în toate cazurile, suspensiv de executare, așadar hotărârea pronunțată în primă instanță, potrivit legii contenciosului administrativ, deși nu este susceptibilă de apel, nu poate fi pusă în executare.

De asemenea, Curtea a observat că, în materia contenciosului administrativ, „spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel cu toate consecințele care decurg din aceasta, […] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menținerea căii de atac a recursului, și nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Așadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanțe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului.”

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.