De la legalitate la legitimare

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Globalizarea a pus în fața activităților criteriul competitivității pe piața lumii și, prin implicații sau direct, a scos legitimarea din discuție sau măcar a marginalizat-o. Legitimarea nu mai este urmărită ca un principiu al construcției și funcționării instituțiilor. La noi, ea nici nu se mai studiază – nici la Drept, nici la Științe Politice, iar la Sociologie se studiază unde mai este studiat Max Weber.

La legitimare se apelează mai mult atunci când motivațiile cetățenilor se reduc sub nivelul la care instituțiile publice și statul pot funcționa fără convulsii. Astăzi suntem în asemenea situație. Indiciile sunt deja în multe locuri din lume.

Juriști din Franța vorbesc de „obosirea democrației (l’épuisement de la démocratie)”. „Obosirea” înseamnă aici înlocuirea „schemei normative clasice” a legislației, compusă din lanțul Constituție – legi generale – legi cazuistice, teoretizată deja de către Hans Kelsen, printr-o „mutație profundă a lanțului normativ”. Indicatorii cantitativi ai acestei mutații sunt „inflația legislativă” – de exemplu, se cere reglementarea legală în bioetică, în alte domenii de impact ale științelor, s-a produs deja „poluarea constantă a normei constituționale prin decizii”, multiplicarea legilor de uz privat, creșterea funcției jurisprudențiale „de jos”. Indicatorul calitativ este „trecerea de la normativitatea generală înaltă – legislația parlamentară ca expresie a voinței generale – la o normativitate particulară mai joasă”^[1]. În Marea Britanie se vorbește de „postdemocrație”, prin care se desemnează „o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca și înainte. Alegerile, care pot să ducă la situația în care unele guverne sunt constrânse să plece, în care, în orice caz, team-uri concurente de experți în relații publice controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la semnalele ce li se transmit”^[2]. În Germania, cei mai mari istorici ne spun că globalizarea a mărit dificultățile democrației.

Asistăm la „desparlamentarizarea (Entparlamentarisierung)” vieții politice a democrației, care ajunge să depindă excesiv de persoanele care ajung la decizie^[3]. În Statele Unite, chiar cel care avea să devină Președinte a surprins atunci când a scris că nu judecătorii și procurorii trebuie să facă legile. „Avem nevoie de judecători – și nu numai la Curtea Supremă, ci în întreaga țară – care lasă legislativului stabilirea legilor, așa cum este prevăzut în Constituție”.

Este nevoie de „drept și ordine”, dar „aceasta înseamnă că avem nevoie în sălile de judecată de judecători care se ocupă de respectarea legilor și nu caută lacune sau încearcă să-și facă legile proprii”^[4]. Astăzi, în orice caz, respectarea strictă a diviziunii puterilor în stat este pe agenda democrațiilor.

Confuzia unică oferită în Europa de România, cu instrumentarea de după 2005 a justiției pentru a elimina rivalii politici, atrage atenția unde s-a ajuns. Sub pretextul luptei împotriva corupției, s-au încheiat protocoale secrete între serviciile secrete, procuratură, curțile de justiție. Sub același pretext, un șef de direcție (DNA) din Ministerul Public a căutat să imprime direcția țării, inclusiv prin asaltul unor procurori asupra legilor. Mai evident ca oriunde, legitimarea a fost sacrificată – sub parola, la rândul ei neînțeleasă și luată în deșert^[5], a independenței justiției.

Iată doar câteva motive care ne obligă să reinterogăm legitimarea în condițiile globalizării și ale unor politici care au apărut în umbra acesteia. Se știe prea bine că legitimarea ține într-atât de mult de societatea modernă, încât nu o poți părăsi fără să ieși din modernitate.

Cum se pune, de fapt, problema legitimării? Să observăm că viața oamenilor se desfășoară în organizări de diferite naturi. Odată însă cu organizările juridice și politice se pune întrebarea: cum se face ca acestea să fie voința rațională a celor implicați sau, cel puțin, să rămână în acord cu această voință? S-a spus justificat că „legitimarea este, precum încrederea între indivizi, o «instituție invizibilă». Ea permite relației dintre guvernați și guvernanți să se stabilizeze solid. Dacă legitimarea este, în sensul cel mai general al termenului, un simplu economisor (économiseur) al coerciției, varianta sa democratică are drept funcție mai exigentă de a țese legături constructive între putere și societate… O definiție mai largă și mai exigentă a legitimării participă, așadar, în mod structural, la aprofundarea democrațiilor”^[6]. Nu doar legitimarea îi ține pe oameni laolaltă într-o societate, dar aceasta stabilește felul acestei țineri. Bunăoară, emigrarea cetățenilor dintr-un stat semnalizează multe, inclusiv o criză a legitimării din acel stat.

Problema legitimării a căpătat acuitate sporită din momentul în care, prin „socializări” pe scară mare, cum se petrec lucrurile în era globalizării, odată cu emergența întreprinderilor și instituțiilor supranaționale, chiar cetățenii sunt luați sub control de organizările lor. Dacă la nivelul organizărilor statale legitimarea este în raport cu voința rațională a cetățenilor, organizările internaționale se legitimează în raport cu voința rațională a statelor.

Orice cetățean responsabil sesizează însă că, până la legitimare, suntem întâmpinați de cerința respectării legalității. Prevalența dreptului în litigii, caracterul personalist al dreptului (considerarea persoanei umane ca subiect al drepturilor), generalitatea legii (ca aplicare a prevederii legale în toate cazurile similare), formalismul legii (înțeles ca formă aplicabilă mai presus de considerentele de detaliu) – cu un cuvânt, „domnia legii” (rule of law) – țin de ansamblul de achiziții ce formează un prag atins în evoluția umanității.

Ce înseamnă însă legalitatea? Ce conotație are „the rule of law” (ca să rămânem la această formulare englezească)? Așa cum denumirea sugerează, domnia legii înseamnă: respectarea legislației existente în soluționarea litigiilor; excluderea oricăror altor considerente în punerea în aplicare a legislației (forța, mituirea, presiunea opiniei publice, intimidarea de orice proveniență); recunoașterea fiecărei ființe umane ca subiect al drepturilor inalienabile și libertăților; respectarea caracteristicilor legii – personalismul, formalismul, generalitatea – și a supremației legii în litigii. Să detaliem aceste note!

În orice moment al evoluției unui stat modern, o legislație, adică un ansamblu de legi pentru variate câmpuri de activitate, se pune în aplicare. Se poate discuta – și trebuie discutată – legitimitatea legislației, după cum se poate discuta legalitatea procedurii adoptării unei legi. Atât legalitatea procedurii (care nu este de la început asigurată, după cum arată aberanta adoptare, în 2009-2011, în România, de mai mult de zece legi prin mecanismul mistificator al asumării răspunderii guvernamentale în condiții deloc extraordinare, care se răzbună în dificultățile de mai târziu!), cât și legitimitatea trebuie chestionate mereu.

Legalitatea implică respectarea nepusă sub condiții a legii în vigoare. Oricare dintre cei implicați în litigii este subiect de drepturi inalienabile și libertăți, încât domnia legii implică recunoașterea celuilalt ca astfel de subiect. Nu este stat de drept democratic acolo unde drepturile și libertățile sunt asimetrice: unii pretind altora altceva decât își pretind lor înșiși. Legea se aplică fiecăruia, indiferent de poziția sa în ierarhiile administrative, în sistemul politic, în economie.

Având în vedere experiențele contemporane, unii autori^[7] vorbesc de ubicuitatea legii, în sensul că „nu poate fi ofensă (offence) fără lege. Sub domnia legii nu există nesiguranță în ceea ce privește cui i se cere să acționeze sau să se abțină să acționeze, sub diferite seturi de circumstanțe”^[8]. Legea se aplică tuturor cazurilor din clasa respectivă, fără excepție. Nimeni nu este mai presus de lege și nu poate fi exceptat de la aplicarea legii.

Este adevărat și că „în însăși administrarea legii trebuie urmate reguli. Aceste reguli sunt: judecățile și interogatoriile trebuie duse într-o manieră ordonată; regulile probei (evidence) garantează proceduri raționale ale investigației; judecătorii trebuie să fie independenți și imparțiali; nimeni nu poate fi «judecător în propria cauză»; judecățile trebuie să fie corecte (fair) și deschise”^[9]. Domnia legii și punerea legii în serviciul uneia sau alteia dintre filosofiile sociale ori în slujba unuia sau altuia dintre proiectele de societate rămân separate. Procurorii și judecătorii au a fi separați complet de servicii secrete și organizații oculte.

În litigii, domnia legii presupune decizii luate de cineva imparțial. „Independența juridică”, ce este inerentă domniei legii, este echivalată cu două proprietăți ale justiției: a) „imparțialitatea” – ce constă în aceea că „judecătorii asigură un «al treilea neutru», detașat de cei implicați în litigiu și capabil să-i lase pe toți ceilalți pe picior de egalitate în fața legii”^[10]; b) „insularitatea” – ce constă în aceea că „judiciarul trebuie să fie liber de interferența politicii în compunerea curților, promovarea judecătorilor, metodele de desemnare a acestora și remunerarea lor”^[11]. Dar, ca un fapt demn de luat în seamă, numai politica poate asigura existența instituțiilor care se bucură de independență.

Legile au nevoie de legitimare, încât statul de drept încorporează legalitatea și legitimarea împreună. Trebuie distins însă între statul de drept în general și statul de drept democratic. Ultimul pretinde incomparabil mai mult decât cel dintâi.

În fapt, stat de drept a existat și în Evul Mediu, chiar și în dictaturile secolului al XX-lea. Juriști dintre cei mai calificați de pe scena internațională, Sergio Panunzio sau Carl Schmitt, au elaborat teorii ale statului de drept servindu-i pe Mussolini și, respectiv, pe Hitler. Statul de drept este important, dar în sine, cum se observă, nu face încă diferența. În joc astăzi nici nu este statul de drept, cum se crede neprecaut, ci statul de drept democratic. Acest stat include democrația și – ceea ce este esențial – include anumite forme de legitimare și le exclude pe altele.

Globalizarea nu a pus în discuție statul de drept, ci i-a întărit sfera de manifestare. Bunăoară, ea s-a asociat cu părăsirea ancorării libertăților în principii, în fond, în natură, în favoarea libertăților reglementate juridic. Globalizarea a antrenat însă șubrezirea statului de drept democratic și, în mod exact, a legitimării democratice.

Cum stau lucrurile? Îi datorăm lui Max Weber primul inventar al formelor de legitimare, după ce echivalează legitimarea cu „motivele de justificare a supunerii (Motiven der Fügsamkeit)”. Celebrul sociolog a delimitat „legitimarea prin situația intereselor”, „legitimarea prin moravuri (blosse Sitte)” și „legitimarea prin afectele celor vizați”. Pe aceste legitimări Max Weber le socotește „labile”^[12]. Lor le preferă „legitimarea prin rațiuni de drept”, ce îmbracă forme precum „legitimare prin reglementare”, „legitimare prin tradiție” și „legitimare charismatică”.

Delimitarea formelor de legitimare nu s-a oprit la Max Weber. Ulterior au fost delimitate alte forme de legitimare: „legitimarea prin de­cizie” (Carl Schmitt), „legitimarea prin procedeu” (Niklas Luhmann), „legitimarea prin creație” (Jean Francois Lyotard), „legitimarea discursivă” (Jürgen Habermas). Se mai vorbește, desigur, de „legitimare colectivă”, cum este cea încorporată în Carta ONU (1945), dar aceasta se integrează în „legitimarea discursivă” a democrației, cel puțin conceptual. Se poate admite o „legitimare tacită”, care nu este decât o variantă a „legitimă­rii prin moravuri” sau a „legitimării prin tradiție” sau a „le­gitimării charismatice”, poate o combinație a acestora.

Azi se recurge și la alte legitimări: „legitimarea prin încredințare”; „legitimarea prin pericol național”; „legitimarea prin pregătire științifică”; „legitimarea prin utilitatea acțiunii”; „legitimarea prin comanda instituțiilor de forță”; „legitimarea prin tehnici de stăpânire a complexității”^[13]. Toate duc însă legitimarea, într-un fel sau altul, la eșec.

Și în epoca globalizării, printre legitimările de fapt, legitimarea juridico-politică rămâne cea care-și imprimă forma celorlalte activități umane. Direct sau prin mijlociri complicate, politica – înțeleasă ca distribuire organizată a puterii de decizie – condiționează până la urmă și cele mai „dezinteresate” sfere ale artei, cunoașterii și religiei, încât forma legitimării juridico-politice își lasă amprenta pe o mare suprafață a vieții sociale. Din păcate, această amprentă nu este cercetată suficient nici astăzi.

Tematizarea legitimării juridico-politice se confruntă cu dificultatea recunoașterii, din cel puțin două perspective^[14]. Mai întâi, din partea acelei tradiții de analiză a modernității, de la Marx^[15] la Bourdieu^[16], care lasă în afară chestionarea legitimării sau o secun­darizează cu argumentul că dreptul și luptele pe terenul dreptului generează o putere politică ce nu se mai lasă pusă sub semnul întrebării. Ulterior, teoreticieni ai elitelor – Gaetano Mosca, Robert Michels și Vilfredo Pareto – au căutat să delegitimeze însăși tema legitimării, susținând că nu s-ar mai putea chestiona împărțirea „guvernați-guvernanți” după ce se admite rigida separare „elite-mase”! Mai recent, argumentul „profesionalizării politicii”, adus de adepții tehnocratismului, țintește la a marginaliza legitimarea. Apoi, dificultățile temei legitimării sunt metodologice: se argumentează că relația dintre guvernați și guvernanți nu poate fi studiată decât pe baze empirice, încât scapă fatal analizei cuprinzătoare, mai ales uneia care operează cu valori și este oarecum normativă.

La aceste dificultăți se mai poate adăuga una ce ține de evoluția recentă a democrației. Pe fondul tendinței de reducere a acesteia la „democrația procedurală” și a acesteia la simpla tehnică de alegere periodică a șefilor, de fapt, de degradare a liberalismului, chiar unii liberali cred că liberala distincție dintre „legalitate” și „legitimare” mai rămâne doar o cerință pioasă. Distincția celebră a lui Max Weber ar intra în muzeu.

Secundarizată sau marginalizată, tema legitimării politice revine însă în actualitate, prin forța problemelor însăși. Bunăoară, experiența parchetelor și tribunalelor atestă, de asemenea, că aplicarea tehnică a reglementărilor (decizii în tribunale, anchete ale procurorilor, mânuirea procedurilor etc.) nu este încă justiție – rămâne o distanță între aplicarea de proceduri de drept și realizarea justiției. Peste toate, instituțiile și guvernarea din societatea modernă se constituie, potrivit constituțiilor moderne, în numele promovării „binelui public” și sub semnul „responsabilității”. De aceea, „suveranitatea politică” nu este „nelimitată”. Iar acest fapt este plin de consecințe!

Prima consecință este că victoria în alegeri conferă cuiva o funcție, dar nu încă dreptul complet de a guverna în democrație; modul în care acesta înțelege să exercite acea responsabilitate este, de asemenea, condiție a acestui drept. Așa stând lucrurile, a tematiza, plecând de la legalitate, legitimarea presupune schimbări semnificative ale modului în care evaluăm situațiile și trăim.

În termeni operaționali, este vorba de a trece de la consultare democratică la democrație, de la aplicarea legilor la justiție, de la proceduralism la a înțelege justiția și democrația ca forme de viață. Opinia mea este că apelul lansat la a „urca” democrația de la o tehnică de a selecta șefi la o „formă de viață”^[17] rămâne fundamental și pentru epoca noastră. Iar cerința insistentă a unora dintre cei mai prestigioși judecători din timpul nostru, la a însoți actele de justiție de „neliniște etică (ethische Unruhe)” ca parte a lor^[18] și la a privi sentințele din tribunale prin prisma „îndoielii (dubio)”^[19], capătă acum deplină actualitate.