De ce motivăm

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Astfel, pentru Edmund Pincoff motivarea unei hotărâri și receptarea ei poate fi privită ca un exercițiu lingvistic specializat, practicat în cadrul unei comunități sociale și lingvistice precise, care dezvoltă convențiile necesare pentru a‑și perpetua practica. Pentru a înțelege dreptul, trebuie să îl privești din perspectiva acestei comunități. Modul judecătorului de a‑și justifica deciziile devine comprehensibil și deschis criticilor doar prin situarea în unghiul de înțelegere al comunității juridice.

A doua audiență ale cărei interese influențează modul în care judecătorul motivează hotărârile este cea a „litiganților”, sau a în alte cuvinte, a părților cu interese directe în proces. Acestea pot fi, de exemplu, reclamantul, pârâtul și intervenienții într‑un proces civil sau inculpatul, Ministerul Public și părțile civile în cadrul unui proces penal. Prin decizia sa, judecătorul modifică într‑un sens favorabil sau nu situația juridică a cel puțin unuia dintre litiganți.

Ultima audiență identificată este reprezentată de societate în general. O persoană poate face parte atât din audiența juridică cât și din cea a litiganților, dar un membru al audienței generale poate fi independent față de primele două.

Am spus mai sus că fiecare dintre aceste audiențe sunt caracterizate în mod esențial de interesele pe care le promovează, acestea fiind de fapt aspectele care influențează modalitatea în care judecătorul înțelege să își justifice decizia luată.

Astfel, audiența judiciară este interesată de dezvoltarea consistentă a unei practici unitare și viabile, iar mai apoi de aplicarea adecvată a acestor set de reguli în mod consecvent în cazul fiecărei motivări în parte. În alte cuvinte, este interesată de consecvență.

Pentru litiganți, motivarea hotărârii judecătorești trebuie să corespundă standardului impus de dreptul la un proces echitabil, înțeles ca fiind o evaluare justă a circumstanțelor de fapt și de drept, luarea în considerare a tuturor argumentelor invocate și reflectarea acestora în mod coerent în cuprinsul hotărârii.

Audiența generală este atentă la raportul costurilor și beneficiilor imputat asupra comunității generale ca rezultat al deciziei. Din punctul de vedere al acestei audiențe, judecătorul este un funcționar administrativ
a cărui competență este de a rezolva dispute, păstra ordinea și liniștea publică și de a îmbunătăți cali­tatea vieții.

Pentru a înțelege mai bine modul în care judecătorul are în vedere interesele de mai sus, voi lua ca exemplu practic modul în care acesta alege să își justifice decizia în cadrul unui proces penal.

Aflat în fața unei hârtii albe, pregătit să își transpună în scris argumentarea, judecătorul se lovește de o serie de teste de consecvență. Mai întâi, justificarea trebuie să fie consecventă cu normele juridice aplicabile în cauză. În acest caz, testul de consecvență presupune ca judecătorul să se asigure că decizia luată poate fi explicată prin raportare la instituțiile juridice care prevăd în termeni mai mult sau mai puțin clari, traseul argumentativ ce trebuie urmat. În alte cuvinte, trebuie să se asigure că justificarea corespunde canoanelor de argumentare juridică. Odată aflat într‑un cadru epistemic solid, în măsura în care rămâne un „rest” de discreție, al doilea test de consecvență presupune racordarea la alte standarde. Spre deosebire de primul test, acestea nu sunt codificate și pe cale de consecință sunt mult mai sensibile și greu de cuantificat. Să ne imagină că, într‑un caz ipotetic, pentru infracțiunea de conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, judecătorul a decis condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 5 ani cu executare. După emiterea minutei, judecătorul, redactând hotărârea, își justifică decizia arătând că din materialul probator administrat în cauză rezultă că fapta există și a fost săvârșită de către inculpat cu vinovăția cerută de lege. De asemenea, văzând limitele de pedeapsă prevăzute de codul penal, pedeapsa stabilită este consecventă, în general, cu întreg ansamblul normelor juridice ce privesc acest tip de infracțiune. Dar lucrurile nu se termină aici.

Sunt foarte puține cauzele în care în urma luării în considerare a tuturor factorilor, există un singur răspuns corect. Dacă așa ar fi stat lucrurile, sistemul judiciar ar fi avut un contact mult mai semnificativ cu tehnologiile de inteligență artificială decât a avut până acum. Acest fapt se datorează restului de „discreție”, care nu este altceva decât o serie de teste de consecvență secundare, efectuate de judecător începând cu prima decizie luată în cuprinsul unui proces și terminând cu redactarea hotărârii judecătorești.

Revenind la exemplul de mai sus, putem observa că legea prevede o limită maximă și minimă de pedeapsă pentru infracțiunea de conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere. Astfel, al doilea test de consecvență presupune ca judecătorul să justifice de ce a ales tocmai această pedeapsă, de ce nu s‑a orientat spre închisoarea de un an sau de ce nu a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere. Dacă sentința este exagerat de severă raportat la circumstanțele de fapt, se poate considera că este injustă. Dacă, spre exemplu, pentru o persoană aflată la primul contact cu legea penală, se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii cu executare, în timp ce practica în restul instanțelor, ceteri paribus, este de a se dispune suspendarea executării, înseamnă că judecătorul nu a efectuat testul secundar de consecvență.

Profesorul Pincoffs consideră consecvența ca fiind atributul care garantează cetățeanului posibilitatea de a calcula în mod cert care este rezultatul unei anumite acțiuni. În măsura în care nu poate prevedea soluția judecătorului, nu se poate spune că este liber, fiind fie excesiv de atent să nu încalce legea sau excesiv de neglijent. Ca atare, fără consecvență în drept comportamentul nu poate fi planificat, iar în acest fel cetățeanul este lipsit în mod abuziv de demnitate^[27].

În ceea ce privește litiganții, motivarea hotărârii judecătorești trebuie să corespundă standardului dreptului la un proces echitabil. Ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, judecătorul trebuie să demonstreze că a studiat în mod real cauza. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, acesta trebuie să‑și justifice activitatea precizând motivarea deciziilor luate (Suominen c. Finlandei, pct. 36). Este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de a face apel (Hirvisaari c. Finlandei, pct. 30). Obligația de a motiva nu trebuie înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk c. Țărilor de Jos, pct. 61; Garcia Ruiz c. Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble c. Franței; Perez c. Franței pct. 81]. Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija c. Spaniei, pct. 29; Hiro Balani c. Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un reclamant le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor. Cu toate acestea, atunci când un motiv, invocat de o parte este decisiv pentru rezultatul procedurii, impune un răspuns specific și explicit (Ruiz Torija c. Spaniei, pct. 30; Hiro Balani c. Spaniei, pct. 28). Exemplele pot continua.

Justițiabilii nu vor înceta să își privească deznodământul din proces în comparație cu alte instanțe sau chiar și cu soluțiile altor complete din cadrul aceleiași curți. În mod ideal, judecătorul ar trebuie să își justifice decizia într‑un mod care exclude percepția că nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil al părții perdante. Și audiența litiganților este interesată de consecvență, la fel ca audiența juridică, dar consecvența nu asigură neapărat respectarea dreptului la un proces echitabil.

Audiența generală va solicita judecătorului să dovedească faptul că beneficiile soluției adoptate sunt mai numeroase decât pierderile. Prima pierdere va fi suferită de însăși persoana care pierde procesul, urmată de pierderile suferite de familie, prieteni, angajatori, asociați și în cele din urmă, de fiecare cetățean. În alte cuvinte, judecătorul trebuie să motiveze temeinic costul social al deciziei. Acesta poate consta în încurajarea unor potențiali alți infractori (în cazul în care pedeapsa este prea blândă) sau scindarea societății, atunci când factori problematici au fost luați în considerare (rasă, etnie, apartenență politică). Judecătorul trebuie să justifice că deși soluția sa aduce multe pierderi, beneficiile sunt mai numeroase^[28].

Rezumând, problema audiențelor diverse nu dispare dacă ne prefacem că există doar una. Un judecător care urmărește doar să fie consecvent, nu va putea respecta mereu standardul de motivare impus de dreptul la un proces echitabil. Audiența litiganților poate fi satisfăcută de o decizie justă, dar dacă aceasta nu respectă canoanele argumentării juridice, poate perturba serios status quo‑ul din cadrul audienței juridice. Ceea ce dintr‑un punct de vedere este just, poate părea neconsecvent din celălalt, sau o decizie justă și consecventă, într‑un anumit context, poate părea că propagă în societate valori politice discutabile.

2. Cum motivăm

Potrivit judecătorului american Richard Posner, motivarea unei hotărâri reprezintă forma scrisă în care judecătorul imprimă ideile sau mesajele pe care dorește să le transmită. Deși instrumentul de comunicare este preponderent lingvistic, motivarea nu cuprinde doar structuri gramaticale sau lexicologice, ci și principii tacite precum lungimea și complexitatea frazelor, aranjarea acestora în paragrafe, și nivelul de formalitate ales^[29].

Fiecare hotărâre conține un traseu argumentativ format din elemente explicite – structura raționa­mentului și stilul – și elemente implicite – lungimea. Suma acestor elemente reflectă impactul audiențelor asupra judecătorului și reprezintă în același timp substanța justificării^[30]. Spre exemplu, faptul că un judecător motivează o hotărâre în 20 de pagini demonstrează o anumită concepție privind justificarea, mai exact cu privire la ce argumente trebuie cu adevărat analizate, cât de exhaustiv trebuie detaliată schema de raționament, care este standardul unei justificări adecvate ș.a.m.d. Concepția este fundamental diferită față de cea a unui judecător care ar motiva aceeași hotărâre în jumătate de pagină.

La acestea se adaugă și stilul de justificare. Acesta include vocabularul, sintaxa, utilizarea metaforelor sau a construcțiilor lingvistice, determinând astfel un domeniu mai vast decât traseul de argumentare, care se limitează doar la aspectele cu impact asupra justificării.

Stilul poate fi definit prin ceea ce rămâne dintr‑un text în urma parafrazării^[31]. Prin simplul fapt că o hotărâre judecătorească este parafrazabilă, rezultă că substanța unei justificări este compatibilă cu mai multe stiluri și în același timp independentă de ele, putând fi ușor separată. În alte cuvinte, o decizie poate fi justificată în multe moduri fără a se pierde ideea principală, respectiv ceea ce se regăsește în dispozitiv. Cu toate acestea, spunem despre unele motivări, în special cele scrise de mari judecători, că ar pierde ceva important dacă ar fi lipsite de stilul care le‑a adus faima. Totuși, înțelesul esențial nu ar fi pierdut. Richard Posner observa că până și cele mai elocvente hotărâri ar putea fi rescrise într‑un stil fundamental diferit și ar rămâne, chiar și așa, un substitut asemănător hotărârii primare.

Dacă între traseul argumentativ și stil există un raport de independență, judecătorul având libertatea de a alege stilul potrivit pentru a integra conținutul justificării, se ridică problema alegerii acestuia: „Care este cel mai optim stil?”. Statele de common law au răspuns prin crearea unor manuale de stil privind scrierea juridică^[32]. Câteva exemple ar fi: utilizarea redusă a adjectivelor, adverbelor, a scrierii în italic; alternarea frazelor lungi cu cele scurte, inserarea informațiilor necesare la începutul și sfârșitul unei fraze, evitarea jargonului și a clișeelor, ortografia să fie axată pe claritatea în ochii cititorului și folosirea redusă a citărilor.

Stilul judecătorului este important pentru audiența juridică datorită portabilității acestuia, putând fi ridicat deasupra coordonatelor de spațiu și timp, spre deosebire de conținutul hotărârii, care este înrădăcinat în coordonatele sus‑menționate. Putem citi și aprecia stilul unei hotărâri și peste decenii, deși problema de drept tranșată nu mai poate fi privită cu interes în zilele noastre. Efectul stilului asupra portabilității este un factor important privind reputația judecătorilor, reputație care, după cum am arătat mai sus, nu poate fi ignorată^[33]. Mai mult, stilul consecvent creează ceea ce Posner numește o „voce” sau stilul înțeles ca semnătură, din ce în ce mai greu de identificat în contextul în care redactarea hotărârii judecătorești este delegată din ce în ce mai des grefierului.

Pentru a stabili o relație între sursele normative și decizia luată, judecătorul va urmări sau va părea că urmărește un traseu logic. J.L. Goudal a constatat că la începutul acestui proces, va putea selecta dintr‑un număr variat de scheme de raționament^[34]: deducție (de la reguli abstracte, la un caz concret), inducție (crearea unei reguli abstracte din cazuri individuale), analogie (prin referire la un caz similar), silogismul statistic (dacă un număr ridicat de elemente dintr‑o categorie au o anumită caracteristică, concluzia este că toate elementele din acea categorie au respectiva caracteristică), reductio ad absurdum (ajungerea la o concluzie prin eliminarea oricăror alternative, arătând că o prepoziție anume conține o contradicție). În schimb, analizele empirice au arătat că judecătorii folosesc cu preponderență doar anumite tipuri de argumentare.