Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 1/2020

EDITORIAL

MIRCEA DUȚU: Probleme ale efectivității accesului la informația privind mediul în activitatea Comitetului de examinare a Convenției de la Aarhus. Experiența României

STUDII-DISCUȚII-COMENTARII

FLORIN LUDUȘAN: Raportul asupra fondurilor obținute din lichidare și planul de distribuire între creditori. Contestația la raport și plan. Studiu de doctrină și jurisprudență

Rezumat: La fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării, lichidatorul judiciar trebuie să prezinte comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obținute din lichidare și încasarea de creanțe, precum și un plan de distribuire între creditori, dacă este cazul. Raportul și planul se înregistrează la grefa tribunalului și se publică în BPI. Raportul va prevedea și plata onorariului său și a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 1 sau art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014, după caz.

Raportul asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea de creanțe va cuprinde, cel puțin, următoarele: soldul aflat în contul de lichidare după ultima distribuire; încasările efectuate de către lichidatorul judiciar din valorificarea fiecărui bun și din recuperarea creanțelor; cuantumul dobânzilor sau al altor venituri de care beneficiază averea debitorilor, ca urmare a păstrării în conturi bancare a sumelor nedistribuite sau prin administrarea bunurilor existente în averea debitorului; totalul sumelor aflate în contul de lichidare.

Planul de distribuire între creditori cuprinde, în mod obligatoriu, următoarele date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuire: actualizările aduse tabelului definitiv de creanțe; sumele distribuite deja; sumele rămase după ajutarea tabelului definitiv și distribuirile efectuate deja; sumele ce fac obiectul distribuirii; sumele rămase de plată după efectuarea distribuirii.

Pentru motive temeinice, judecătorul – sindic poate prelungiri cu cel mult o lună sau poate scurta termenul de prezentare a raportului și a planului de distribuire. Planul de distribuire va fi înregistrat la grefa tribunalului și lichidatorul judiciar ca notifica aceasta fiecărui creditor, iar o copie de pe raport și o copie de pe planul de distribuire vor fi afișate la ușa tribunalului.

Comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestații la raport și la plan în termen de 15 zile de la publicarea acestora în BPI. O copie de pe contestație se comunică de urgență lichidatorul judiciar, iar în termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea termenului de formulare a contestațiilor, dacă nu se depune nicio contestație, lichidatorul judiciar va proceda la plata efectivă a sumelor distribuite. În cazul în care s-au depus contestații, lichidatorul judiciar va reține de la distribuire sumele supuse contestației, făcând plata sumelor necontestate.

În termen de 20 de zile de la publicare, judecătorul – sindic, în ședință, cu citarea lichidatorului judiciar, a debitorului și a creditorului, soluționează deodată, prin sentință, toate contestațiile, iar în termen de 5 zile lucrătoare de la data când hotărârea de soluționare a contestațiilor devine executorie, lichidatorul judiciar procedează la plata efectivă a sumelor distribuite, conform hotărârii instanțelor de judecată.

CLAUDIA ROȘU: Instanța competentă să soluționeze recursul în procesul civil, între deziderat și realitate

Rezumat: În studiu se analizează modul în care a evoluat competența instanței de judecată, de a soluționa recursul în procesul civil, de la varianta inițială a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, până la modificarea intervenită prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Rezultatul studiului se reflectă în opinia potrivit căreia, instanța competentă să soluționeze recursul în procesul civil, trebuia să rămână ca regulă, Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel s-ar fi realizat o interpretare unitară și s-ar fi evitat soluțiile contradictorii.

Deși în variantele Legii nr. 134/2010 și până la adoptarea Legii nr. 310/2018, scopul recursului era să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, instanța supremă a deturnat acest scop, prin admiterea excepției necompetenței sale materiale și declinarea soluționării recursurilor.

În reglementarea Legii nr. 310/2018, instanțele care soluționează recursurile sunt de regulă tribunalele și curțile de apel și doar prin excepție, Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, intenția inițială a legiuitorului ca recursul să fie soluționat, de regulă, de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost suprimată și s-a revenit la soluția legislativă reglementată de vechiul Cod de procedură civilă, în sensul că recursul se soluționează, în toate cazurile, de instanța imediat ierarhic superioară instanței de apel.

ION TRAIAN ȘTEFĂNESCU, AURELIAN GABRIEL ULUITU: Regimul juridic specific stabilit de noul Cod administrativ pentru personalul contractual din cadrul autorităților și instituțiilor publice 

Rezumat: Apariția primului Cod administrativ al României – document legislativ esențial pentru activitatea administrației publice, pentru viața statului român, în ansamblul său – aduce, între altele, o noutate însemnată: reglementarea regimului juridic aplicabil personalului contractual. Un asemenea regim constituie o opțiune justificată a legiuitorului, ținând seama de particularitățile acestei categorii de personal – parte integrantă a celor care prestează munca cu titlu de salariați.

Studiul analizează atent normele legale specifice care se aplică personalului contractual și se dau soluții pentru aplicarea lor în practică. Se concluzionează că își produc efectele două categorii de norme juridice: prima este constituită din normele specifice personalului contractual, iar cea de-a doua este formată din normele care se aplică și funcționarilor publici. Cu toate că ambele categorii de norme fac parte din Codul administrativ, ele – respectiv cele care se aplică personalului contractual – se integrează și ca parte a legislației muncii, aflându-se la confluența dreptului muncii cu dreptul administrativ. Dreptul comun pentru reglementările referitoare la personalul contractual se regăsește în normele din Codul muncii.

După mai bine de două decenii, legiuitorul a instituit un regim special pentru personalul contractual angajat în autoritățile și instituțiile publice, ceea ce scoate în evidență noi argumente în favoarea autonomiei dreptului muncii în cadrul sistemului general al dreptului românesc.

ELENA DANIELA BOGATU: Probleme de interpretare a art. 56 din Codul muncii, modificat și completat în anul 2019

Rezumat: Modificările și completările aduse art. 56 din Codul muncii au înlăturat discriminarea pe criterii de sex constatată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 387 din 5 iunie 2018 și reflectă politica europeană și națională de menținere în activitate pentru mai mult timp a angajaților care îndeplinesc condițiile de pensionare pentru limită de vârstă, însă noile prevederi ale art. 56 din Codul muncii necesită o interpretare relativ complexă, ceea ce ridică probleme sub aspectul clarității și previzibilității acestora și face dificilă înțelegerea lor de către subiecții cărora le sunt adresate.

VERGINIA VEDINAȘ, NARCIS TEODOR GODEANU: Dreptul minorităților naționale de a-și utiliza limba maternă în administrație, potrivit Codului administrativ

Rezumat: Prezentul studiu are ca obiect de analiză regimul juridic al dreptului minorităților naționale de a-și folosi limba maternă în administrația publică, astfel cum se află el reglementat în Codul administrativ, adoptat recent de către Guvern prin Ordonanța de urgență nr. 57/2019. El a fost consacrat în legislația românească imediat după 1989, prin prima Lege a administrației publice locale nr. 69/1991, preluat și dezvoltat de Legea nr. 215/2001, iar prin Codul administrativ, își află sediul în principal, în partea a III-a a acestuia, consacrată administrației publice locale.

În Constituție el a fost consacrat în anul 2003, prin completarea fostului art. 119, devenit art. 120, cu un nou alineat, care îl reglementează în mod expres.

Din analiza comparativă a prevederilor din fosta Lege nr. 215/2001 și a celor din Codul administrativ, rezultă anumite deosebiri de fond, care pun problema constituționalității unora din dispozițiile prin care Codul administrativ reglementează acest drept. Este vorba despre consacrarea posibilității pentru autoritățile administrației publice locale de a hotărî utilizarea limbii unei minorități naționale în relațiile cu ele și cu serviciile publice deconcentrate și în condițiile în care minoritatea respectivă nu are o pondere semnificativă în unitatea administrativ-teritorială. Analiza regimului juridic al acestui drept în Codul administrativ constituie obiect de cercetare al prezentului studiu, împreună cu aspecte prin care autorii intenționează să realizeze o imagine de ansamblu asupra evoluției reglementării lui în România în ultimele decenii. Se are în vedere reglementarea consacrată după 1990, la nivel legal și constituțional, precum și soluțiile legislative regăsite în alte state acestei probleme.

PETRE BUNECI, BOGDAN BUNECI: Utilizarea inteligenței artificiale în materie penală

Rezumat: Inteligența artificială poate fi clasificată în inteligență artificială analitică, în inteligență inspirată de om și inteligență umanizată, iar referitor la acestea trebuie remarcat faptul că deși sistemele de calculator imită emoțiile și expresiile umane, este greu ca acestea să cuprindă o bază de date suficient de mare încât să poată exprima sentimentele umane ale unei persoane la momentul luării unei decizii.

Deși predictibilitatea unei decizii judiciare prin inteligență artificială poate lua forma unei certitudini juridice, în materie penală însă, datele folosite nu pot reflecta raționamentul complet al judecătorului, care este compus dintr-o multitudine de factori de decizie.

Prin urmare, autorii consideră că în materie penală luarea unor decizii trebuie să aparțină judecătorului uman, el fiind cel care va hotărî pe baza probelor administrate nu numai cu privire la întrunirea laturii obiective a infracțiunii, dar mai ales cu privire la latura subiectivă a acesteia.

DANIEL BĂLAN: Actio libera in causa

Rezumat: Sintagma „actio libera in causa” desemează acea situație în care făptuitorul, la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală se găsea într-o situație care exclude caracterul imputabil al faptei. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, la un moment anterior, atunci când făptuitorul nu se afla sub incidența unor astfel de cauze, a declanșat sau a permis apariția unor stări care să determine înlăturarea caracterului imputabil al faptei.

Într-o asemenea ipoteză, doctrina penală din România este unanimă în a accepta faptul că persoana care își provoacă starea de incapacitate va răspunde penal. Pentru a argumenta posibilitatea ca o persoană care la momentul comiterii unei acțiuni sau inacțiuni tipice să poată răspundă penal, autorii de drept penal din țara noastră au adoptat modelul excepției sau imputării extraordinare. Potrivit acestui sistem, făptuitorul va răspunde penal pentru că și-a provocat starea de incapacitate. Astfel, imputabilitatea, în cazul construcției actio libera in causa nu va fi analizată la momentul comiterii faptei penale, ci raportat la momentul la care făptuitorul și-a provocat starea de incapacitate.

Construcția „actio libera in causa”, din punctul nostru de vedere, acoperă doar anumite ipoteze în care făptuitorul creează aparența existenței unei cauze de neimputabilitate (intoxicație, iresponsabilitate, constrângere fizică sau morală), iar nu și și acele ipoteze în care făptuitorul provoacă existența unei cauze justificative.

Actio libera in causa poate avea un caracter intenționat sau culpabil. În ceea ce ne privește, pentru a stabili dacă făptuitorul va răspunde pentru o infracțiune intenționată sau pentru una din culpă, atunci când acționează în stare de actio libera in causa, am ales să luăm în considerare poziția subiectivă  a autorului de la momentul în care acesta își provoacă starea de incapacitate. Așa fiind, în cazul în care acesta urmărește comiterea unei infracțiuni sau acceptă o astfel de posibilitate, el urmează să răspundă pentru o infracțiune intenționată. În schimb, dacă acesta nu a prevăzut posibilitatea comiterii unei infracțiuni într-o asemenea stare, deși avea obligația și posibilitatea să prevadă o astfel de urmare ori când, deși a prevăzut posibilitatea comiterii unei infracțiuni, nu a acceptat-o, făptuitorul va răspunde pentru o infracțiune din culpă, în cazul în care respectiva infracțiune ar fi incriminată și când ar fi comisă cu această formă de vinovăție.

Din punctul nostru de vedere, în cazul construcției actio libera in causa, tentativa urmează a fi analizată ca și în cazul altor infracțiuni. Așadar, vom putea discuta despre o tentativa atunci când declanșat comiterea unor acte de executare specifice infracțiunii care urmează a fi comisă. Nu putem fi de acord cu opiniile exprimate în literatura juridică din străinatate care apreciază că am putea discuta despre o tentativă încă din momentul în care făptuitorul începe acțiunea care îi provoacă starea de incapacitate.

Practica judiciară națională este destul de săracă în exemple de actio libera in causa. De cele mai multe ori, făptuitorii, pentru a arăta faptul că au acționat într-o stare de actio libera in causa, au invocat faptul că s-au aflat sub influența băuturilor alcoolice. În asemenea ipoteze, instanțele naționale s-au limitat la a indica faptul că nu era vorba despre o intoxicație completă, astfel încât nu am putea discuta despre o actio libera in causa.

În final, pentru a acoperi orice discuție cu privire la respectarea principiului legalității în ceea ce privește angajarea răspunderii unei persoane care își provoacă starea de incapacitate, adică care acționează în stare de actio libera in causa, considerăm că legiuitorul român ar trebui să reglementeze expres faptul că nu va beneficia de efectele cauzelor de neimputabilitate acea persoană care provoacă existența acestora, urmând exemplul altor legislații europene, ca cea din Elveția.

RADU VLAD POJAN: Refuzul condamnatului de a se supune examenului medical la primirea în penitenciar – expresie legitimă a autonomiei persoanei sau conduită reprobabilă?

Rezumat: Articolul analizează refuzul condamnatului de a se supune examenului medical efectuat la sosirea în penitenciar, din perspectiva legislației românești, în corelație cu instrumentele internaționale privind drepturile deținuților și soluții legislative adoptate de alte state europene, argumentându-se unele propuneri de lege ferenda menite să faciliteze îndeplinirea obligației pozitive a statului de a preveni răspândirea bolilor contagioase în mediul penitenciar.

Obiectivele articolului constau în a determina dacă, deținutul are dreptul de a refuza examenul medical, dacă legislația românească, respectă exigențele instrumentelelor internaționale în materia protecției drepturilor deținuților, respectiv dacă prezintă similarități cu legislațiile din alte state europene, totodată se urmărește identificarea unor reguli aplicabile sistemului penitenciar, izvorâte din jurisprudența dezvoltată de CtEDO/Curtea și din documentele internaționale, în legătură cu dreptul la sănătate și relația dintre autonomia deținuților ca persoane și mediul carceral.

Rezultatele analizei legislației, jurisprudenței, documentelor internationale, arată că persoana condamnată poate refuza examinarea medicală, această abordare legislativă nefiind în contradicție cu normele acceptate la nivel internațional și fiind împărtășită și de alte state europene, totodată anumite norme standardizate în materia dreptului la sănătate în penitenciar se pot contura din jurisprudența influențată de recomandările din documentele internaționale și de rapoartele CPT.

Implicațiile constau în clarificarea problematicii discutate, facilitându-se o practică unitară.

TOMA CĂTĂLIN RĂILEANU: Aplicarea și efectele mecanismului recursului compensatoriu prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

Rezumat: Prin studiul de față autorul analizează într-o manieră critică modalitatea de reglementare a mecanismului recursului compensatoriu introdus prin dispozițiile Legii nr. 169/2017, care a modificat Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. În acest sens sunt examinate jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia cazării persoanelor deținute și premisele care au stat la baza adoptării acestei reglementări. Astfel, se evidențiază faptul că legiuitorul a instituit un standard mai ridicat decât cel impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că, în anumite condiții (prezența ventilației, a iluminatului și a intimității, etc.), cazarea într-un spațiu de deținere care asigura o suprafață cuprinsă între trei și patru metri pătrați pentru fiecare deținut este conformă cu art. 3 din Convenția europeană a drepturilor si libertăților fundamentale ale omului. În plus, se arată că legiuitorul nu a inserat în dreptul intern întreg mecanismul juridic evidențiat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, unde s-a introdus o cale de atac cu caracter preventiv, care le permite persoanelor deținute să se plângă în fața unei autorități judiciare cu privire la condițiile materiale de detenție, precum și o cale de atac compensatorie, care prevede o reparație pentru persoanele care au suferit deja o detenție contrară Convenției. De asemenea, autorul analizează într-o manieră teoretică, dar mai ales practică, modalitatea de aplicare a mecanismului recursului compensatoriu în funcție de faza procesuală în care se analizează incidența sa, precum și efectele produse în planul instituțiilor de drept penal substanțial, făcând trimitere la deciziile obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și la jurisprudența națională.

PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ REZUMATĂ ȘI COMENTATĂ

Confiscarea armei în situația nedepunerii la un armurier autorizat după expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, cu notă de Adrian Șandru, Dorel Herinean  (fără rezumat)