Critici privind îngheţarea cursului de schimb valutar. Restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (VCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 2294/2020

VCC: art. 970, art. 1578, L. nr. 193/2000: art. 3 alin. (2), art. 4 alin. (6); NCPC: art. 59, art. 488, art. 496

Analizând recursul reclamantului, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile aduse capătului de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar, recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1578 C. civ., art. 970 C. civ. și a jurisprudenței CJUE exprimată în cauza C-618/10 Andriciuc și alții vs. România.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora „obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

„întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri”.

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncția „sau”, utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

În ceea ce privește solicitarea recurentului ca instanța să acorde efecte Cauzei Andriciuc, instanța supremă reține faptul că, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza contestată reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale, respectiv a principiului nominalismului, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare a normelor de protecție, cu consecința imposibilității analizării pe fond a caracterului abuziv al acesteia.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, bazate esențialmente pe jurisprudența CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurent, care susțin teze contrare acestei jurisprudențe.

De altfel, așa cum am mai arătat, rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

În ceea ce privește criticile aduse de reclamant față de respingerea capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare, Înalta Curte constată că acestea nu au fost dezvoltate și argumentate astfel cum dispun cerințele art. 488 C. proc. civ.

În realitate, recurentul își exprimă nemulțumirea față de respingerea acestui capăt al cererii, fără a argumenta în drept criticile, situație în care acestea scapă controlului judiciar ce poate fi realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat și urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul respingerii excepției lipsei coparticipării procesual active.

Critica este nefondată în raport de dispozițiile art. 59 C. proc. civ., care instituie posibilitatea, ci nu obligația ca într-o cauză, calitatea de reclamant să o aibă titularul dreptului sau obligației suspusă judecății, fără a condiționa acest drept de coparticiparea codebitorilor.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel sub aspectul excepției puterii de lucru judecat, excepție asupra căreia, susține recurenta, că instanța a omis să se pronunțe.

Solicită instanței de recurs să facă aplicarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat față de sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 prin care s-a statuat asupra lipsei caracterului abuziv al comisionului de administrare.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare prevăzută la art. 5 lit. c) din contractul de credit, se constată că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al acesteia, ajungând la concluzia că dezechilibrul contractual al comisionului de administrare este creat de faptul că nu a fost explicitat în contract motivul și scopul perceperii acestuia în măsura în care acest comision era dublat de alte comisioane.

În acord cu cele statuate de prima instanță, s-a reținut că acest comision de administrare lunar, deși este clar și inteligibil exprimat, este abuziv perceput, comisionul de administrare și de acordare neputând exista pentru același credit.

Sub aspectul puterii de lucru judecat, se reține că nu sunt îndeplinite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât controlul efectuat de ANPC care a vizat întreg portofoliul de contracte al pârâtei, s-a desfășurat în limitele unei proceduri speciale, procedură având drept scop corectarea sau alinierea activității băncii la normele vizând protecția consumatorilor în general, ocazie cu care se verifică practicile comerciale bancare utilizate de bănci față de consumatori.

Sub al treilea aspect, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât prevederile Legii 193/2000 exclud din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, posibilitatea perceperii comisionului de administrare fiind reglementată de două legi speciale, respectiv Legea nr. 190/1999 și O.U.G. nr. 50/2010.

Raportarea recurentei la O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi primită, întrucât acest act normativ a intrat în vigoare la un moment ulterior încheierii contractului de credit nefiind aplicabil în cauză. Or, nulitatea unor clauze contractuale nu se poate raporta decât la legislația în vigoare la momentul încheierii acestuia.

De asemenea, trimiterea recurentei la prevederile Legii nr. 190/1999 nu poate fi reținută, întrucât contractul în cauză, încheiat între o parte având calitatea de profesionist și altă parte având calitatea de consumator, este în sfera de aplicare a definiției contractului încheiat de un profesionist cu consumatorul de la pct. 14 din Legea nr. 296/2004.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă arătând, în esență, că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, deoarece definește obiectul principal al contractului de credit – prețul contractului.

Se reține că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Instanța supremă apreciază că, în speță, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit încheiat de părți, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzei menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, contrar argumentului invocat de recurenta-pârâtă, aceasta nu reglementează prestația esențială a convenției de credit (suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului), ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului” și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecință, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

A mai susținut recurenta-pârâtă, tot în cadrul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că instanța de apel a aplicat greșit textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece, în lipsa analizei care să constate dacă prevederea contractuală privind comisionul de administrare este sau nu exprimată într-un limbaj clar si inteligibil, a fost greșit reținut de instanță că această prevedere creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, ca o consecință a inexistenței unei negocieri.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că dispoziția din contract privind comisionul de administrare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, acestea neaflându-se pe poziții de egalitate. Ca urmare s-a apreciat că este admisibil acest capăt de cerere, întrucât se întemeiază pe lipsa unei contraprestații a băncii sau a unui cost concret, fiind evident dezechilibrul întrucât nicio contraprestație nu corespunde comisionului de acordare sau a celui de administrare, acestea fiind activități concrete și obligatorii ale unei astfel de instituții în derularea activității.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Astfel, se confirmă faptul că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că este abuzivă clauza privind comisionul de administrare în măsura în care se suprapune cu comisionul de acordare.

În acest sens, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea statuând că „art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatorii, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză”.

Or, în cauză, instanța de apel a restrâns analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare la condiția de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de administrare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, deși instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze.

Rezultă că în speță s-a reținut în mod nelegal aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanța de apel referitoare la clauza din art. 5 alin. (1) lit. c) din contractul de credit, în considerarea unei situații de fapt insuficient lămurite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța va admite recursul și va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare și de administrare credit.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării în parte a deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare. Urmează să se rejudece apelul declarat de pârâta C. în ceea ce privește comisionul de administrare. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Sursa informației: www.scj.ro.